Identitatea pe scenă în Doctorul lui Robert Icke la Armory Park

Doctorul și Preotul. Știința și religia. Corpul și spiritul. Dezbaterea e veche de când lumea și nu pare să se încheie curând. Dar în secolul 21 s-a adăugat un nivel nou, care complică și mai mult lucrurile: identitatea. Așa cum explică Francis Fukuyama în cartea lui Identity. The Demand for dignity and the politics of resentment, atât clamarea- absolut firească, prea îndelung amânată – a identității, cât și încercările de a nega această identitate, oricare ar fi ea, sau de a o ignora, pe motiv că alte lucruri ar fi mai importante, generează deraieri periculoase în lumea contemporană. Traduse în fapt, prejudecățile produc discriminare și pot răni, ba chiar, în unele cazuri, pot ucide și pot distruge ordinea socială (așa cum au arătat în ultimii ani protestele Black Lives Matter în Statele Unite sau mai recentele demonstrații de stradă din Franța). Cei care își afirmă identitatea și cer să se țină cont de ea se confruntă cu resentimentul celor care s-au obișnuit cu un statut preferențial, la care nu vor să renunțe. Și pentru fiecare persoană asumarea identității în lumea de azi e un proces dificil, cu complicații emoționale și psihologice, cu potențial de dislocare din țesătura socială fundamentată din inerție. Dar e un proces necesar, care, ne place sau nu, definește umanitatea acestui secol.

Piesa scrisă și regizată de Robert Icke, noua voce a teatrului britanic, este inspirată de o altă piesă, Profesorul Bernhardi, scrisă de dramaturgul austriac, doctor și el, Arthur Schnitzler. Cele două constante ale vieții umane – corpul și spiritul – se întâlnesc aici cu noua dimensiune a existenței contemporane, pe care nu o mai putem ignora: identitatea, implicând rasă, gen, sexualitate, abilitate corporală, religie, asociere politică, profesie. Și dacă e vreun loc potrivit în care să se discute despre implicațiile asumării unei identități anume, despre diversitate și toleranță, precum și despre ce se întâmplă în absența acestora, atunci acest loc este agora teatrului.

Ruth Wolff (Juliet Stevenson) e doctor, dar e și femeie, are ca parteneră de viață tot o femeie și în plus provine dintr-o familie de evrei, fără să fie însă o persoană religioasă. Într-o bună zi, ea e implicată pe neașteptate într-un incident care îi va schimba viața: în timp ce îngrijește o pacientă muribundă, ea refuză accesul unui preot catolic trimis de părinții acesteia să o conducă pe ultimul drum, fiind de părere că apariția acestuia ar tulbura-o pe fată și i-ar grăbi sfârșitul. Pacienta e minoră și e pe cale să moară de sepsis, în urma unui avort provocat de ea însăși, de frica părinților catolici fervenți. Preotul e negru, iar confruntarea dintre el și doctor capătă o dimensiune corporală, exagerată de comentatorii post-factum. Mai multe niveluri de tensiune se adaugă pe măsură ce disensiunea dintre cei doi devine publică, după moartea fetei, fiind amplificată de o petiție împotriva doctorului, răspândită prin rețelele sociale. Radicalizarea pe baza prejudecăților pre-existente este efectul previzibil, în scurtă vreme institutul medical fondat și condus de Ruth Wolff își pierde susținerea financiară, unii membri ai board-ului demisionează, colegii și presa o judecă pe Ruth și, în cele din urmă, ea își pierde poziția și dreptul de a profesa. Publicul e moralmente obligat să se poziționeze în această dilemă etică, dar argumente valide se ridică de către ambele părți, așa încât nu e deloc simplu să faci o alegere. În fond, e mai important ca întrebările să fie ridicate, situațiile create având forța de a da de gândit în modul cel mai serios spectatorilor.

Tematica propusă de Robert Icke este, fără îndoială, cât se poate de relevantă în lumea contemporană. Forma spectacologică aleasă de el pentru expunerea acestei tematici e sobră, chiar minimalistă din punct de vedere al mijloacelor scenice – decorul constă într-o masă lungă și bănci de o parte și de alta a acesteia, așezate pe o platformă care se rotește abia sesizabil, simbol al schimbărilor de perspectivă implicite – singurul element de surpriză fiind o mică platformă suspendată de tavanul scenei, pe fundal. Aici e instalat un set de tobe cu ajutorul cărora un toboșar devenit personaj cu drepturi depline (Hannah Ledwidge) construiește un incredibil spațiu sonor, creînd suspans, ecouri, redând tensiunile subliminale.

Una dintre cele mai puternice scene este ”execuția” în direct a lui Ruth Wolff, în cadrul unei emisiuni televizate, al cărei prezentator face introducerea aflat în sală, printre spectatori, sugerând participarea publicului la dezbatere. O dezbatere lipsită de nuanțe, care subliniază prin natura ei pericolul împărțirii lumii în alb și negru de către cei care se autodeclară ”judecători morali”, în acest caz de dragul rating-ului produs de scandalul atent orchestrat.

O alegere regizorală esențială ține de distribuție, alcătuită astfel încât să acopere întreg spectrul diversității dezbătut în spectacol, însă nu așa cum ne-am aștepta. Deși pe scenă urcă femei, bărbați, persoane non-binare, persoane de diverse culori, etnii, dimensiuni corporale, abilități – și cu toții sunt actori extraordinar de preciși și nuanțați – apartenența unora dintre ei la un gen sau altul e contrazisă prin nume și adresare, ceea ce produce o confuzie necesară privitorului, aruncându-i în aer prejudecățile. Color și gender blind, spectacolul creat de Icke nu face loc pentru ”confirmation bias” și nu lasă nimic la voia întâmplării. Cum nu ar trebui să lăsăm nici noi, când ne adresăm altora și când ne grăbim să le punem etichete sau chiar să-i judecăm fără să-i cunoaștem.

Robert Icke a fost declarat noua speranță a teatrului britanic și este îmbrățișat de câțiva ani și de scena newyorkeză, fiind invitat să prezinte aici producțiile sale cu Hamlet și Doctorul (pus în scenă și la Toneelgroep Amsterdam, unde Icke a mai montat și o versiune personală a piesei antice Oedip.)

Scenariul lui Robert Icke pentru Doctorul a fost pus în scenă și în România, la Teatrul Maghiar ”Csiki Gergely” din Timișoara, în stagiunea 2022-2023, de către regizorul Andrei Șerban. Acesta a mai montat adaptarea după Oedip a tânărului dramaturg-regizor, la Teatrul Maghiar din Cluj-Napocad. La Timișoara, prezentarea spectacolului insistă asupra efectelor ideologiei ”woke” aplicate la o situație concretă. Fără să fi văzut încă varianta din România, sunt sigură că distanța dintre Doctorul de la Londra și New York și cel de la Timișoara se măsoară în considerabilele diferențe culturale, piesa având nevoie de o traducere culturală în contextul multicultural al orașului care este anul acesta Capitala Europeană a Culturii.