De la plante la nisip: universul afrimian în Ierbar și Seaside Stories

Radu Afrim este un fel de James Cameron pentru teatrul românesc. Nu e o afirmație făcută de dragul șocării audienței, ci una bazată pe senzația de imersare în universul construit de regizor în două dintre cele mai noi producții ale sale, prezentate în FNT 2023, Ierbar și Seaside Stories.

La fel ca în Avatarul lui Cameron, ceea ce impresionează cel mai mult în ambele spectacole este minuția cu care sunt reconstituite tridimensional detaliile fiecăreia dintre aceste ”lumi” în care regizorul își invită spectatorii. În Ierbar, producție a Naționalului din Tg. Mureș, Compania ”Liviu Rebreanu”, bazat pe scrierile poetei Simona Popescu, scena devine o adevărată grădină botanică în care plantele de tot felul intră în competiție cu amintirile, provocând privitorului o nostalgie difuză, un dor după o lume de mult apusă, dar care încă provoacă o senzație de stranie familiaritate celor care se întorc cu gândul la ea. Plantele cresc peste tot, între ele oamenii par doar tolerați, intrarea lor schimbă într-un fel sau altul echilibrul natural al unui ecosistem ce tinde spre perfecțiune. Numai tanti Roza (minunat interpretată de Katalin Berekméri, care face un memorabil rol de compoziție) pare să facă și ea parte din acest ecosistem, devenită ea însăși ”aproape plantă”, grație timpului petrecut acolo, scurs în același ritm pentru ea și pentru florile de mult plantate pe care le-a văzut crescând, la fel ca pe oameni. Îmbătrânirea, sugerează spectacolul, e un fel de reîntoarcere în natură, de contopire cu materia din care ne-am întrupat. Iar procesul e cu adevărat împlinit când cel care se efasează treptat poate transmite cuiva mai tânăr memoria sa, selecția curatoriată de evenimente semnificative, așa cum face tanti Roza cu tânărul Darius Mureșan (plin de tonusul vital al tinereții – Alex Stoicescu).

Foto Cristina Ganj-Bristena

Ca întotdeauna în spectacolele afrimiene, mai ales în cele cu o doză crescută de nostalgie, cum este Ierbar, există un element de scurtcircuitare prin umor, chiar îngroșat pentru multiplicarea efectului la public, în acest caz cel produs de personajul Viorel, interpretat de Nicu Mihoc. Construcția creată de regizor – care semnează scenariul, ilustrația muzicală și video-ul (acesta din urmă nu întotdeauna vizibil pe ”ecranul” parțial acoperit de plante) – în strânsă colaborare cu scenografa Irina Moscu se ridică pe fundația versurilor scrise de Simona Popescu și reușește în mod remarcabil să aducă în formă concretă o suită de senzații și stări de spirit provocate de fragmentele de poeme. Acest proces de distilare – care se petrece lent pe scenă, uneori prea lent pentru răbdarea unui public obișnuit cu alte ritmuri cotidiene – e însoțit de o decantare a zațului mundan, care se așază, se scufundă, lăsând în cele din urmă la suprafață numai lichidul clar al poeziei.

***

Un univers autosuficient e construit și în spectacolul Seaside Stories, o producție a Teatrului de Stat Constanța. Inspirat de o serie de proze scurte ale unor autori români contemporani – nu sunt mulți regizori la noi care se pot lăuda cu aducerea în scenă a scriitorilor locali, lumile teatrale și literare fiind mai degrabă izolate din motive istorice care nu au fost, din păcate, depășite încă – spectacolul își transportă publicul, indiferent de anotimpul în care e vizionat, la mare. Nisipul presărat generos pe scena așezată foarte aproape de spectatori – spre deosebire de Ierbar, unde distanța dintre sală și scenă reflecta distanța dintre privitori și amintirile evocate – dar și costumele purtate de actori (majoritatea de baie, cu variațiuni), muzica și întreaga atmosferă proiectează și amplifică senzația de vară la mare, de vacanță, de timp lax, care se întinde precum guma de mestecat uitată la soare.

Poveștile scrise de șase autori[1] (plus Nina Cassian, al cărei poem Te depărtezi e redat cu emoție de Nina Udrescu) sunt spuse pe voci diferite, au texturi diferite și consistența variază, dar ceea ce le unifică este nisipul plajei și momentele extratext provenite direct din imaginația regizorului, la fel ca imaginile foto, uneori tautologice, proiectate pe un ecran ce devine personaj principal la trecerea dintre momente. Alte personaje de legătură imaginate de regizor sunt Lilli Aroganta (Mirela Pană în reprezentația văzută de mine) care e permanent prezentă fiindcă suntem pe plaja din fața magazinului ei, MC-ul programului radio Seaside Stories (Cătălin Bucur) și Relu Pescărelu, un simpatic pescăruș fără de care nici o plajă nu e cu adevărat plajă (Theodor Șoptelea). Pentru a da coerență universului pe care îl creează, regizorul adaugă și texte care fac legătura între momentele disparate, un artificiu care lungește inutil spectacolul, publicul afrimian fiind cu siguranță destul de antrenat în a face astfel de conexiuni și pe cont propriu.

Mai mult decât orice, spectacolul evocă marea, vara, cu o forță care face să pară că scena miroase a alge (scenografia Theodor Cristian Niculae). Toate personajele sunt prezentate cu empatie și umor, regizorul le-a ales pentru că i-au vorbit și ni le aduce aproape. Probabil că fiecare dintre spectatori vibrează mai mult la o poveste sau alta, identificând elemente din propria poveste. Pentru mine, cea mai emoționantă a fost aceea a fiului care scrie despre un tată cu care încearcă, prin scris, să stabilească o relație, retroactiv (Alerga frumos cu genunchii la piept de Tudor Ganea). Dar și cea a fetiței în scaun cu rotile de la care un bărbat tânăr și blazat învață mai mult despre viață decât de la oricine altcineva (Wyoming de Marius Chivu). Actorii din trupa constănțeană au cu toții meritul de a fi dat corp și energie unor personaje de hârtie, care nu fuseseră scrise pentru a urca pe scenă, dar care capătă grație lor o binemeritată viață.

Universurile afrimiene aduse în scenă sunt o reflecție – inevitabil imperfectă, dar fără dubiu fascinantă în prolixitatea ei – a imaginilor născute în mintea regizorului la citirea acestor bucăți de proză. Afrim, care a declarat de mai multe ori că a venit înspre teatru dintr-o admirație pentru artele vizuale, reconstruiește viziunile propriei imaginații în cele mai mici detalii, luându-și spectatorii de mână ca să le arate ce a văzut el când a citit. Faptul că face asta cu proza contemporanilor săi (vezi și spectacolul de la TNB Repetiție pentru o lume mai bună inspirat de romanul lui Mihai Radu) este o mare șansă pentru literatura română de azi.

[1] Tudor Ganea, Simona Goșu, Dan Alexe, Marius Chivu (inclus cu trei scurte povestiri), Lavinica Mitu și Nicoleta Dabija).