Exorcizarea minciunii

În memoria teatrului european The Last Days of the Ceausescus[1]/Ultimele zile ale lui Ceaușescuevocă celebrul spectacolul semnat de Milo Rau în 2009 și jucat cu actori  români în premieră absolută la București, la Teatrul Odeon (10 decembrie, regia Milo Rau si Simone Eisenring). Conceptul lui Rau despre teatrul realului se traduce în acest caz în reconstituirea (reenactment) judecării și împușcării cuplului Ceaușescu, ca formă de a descoperi o altă realitate în breșa dintre fapte și reprezentarea lor, după cum spune Erica Magris în volumul Teatrele documentare: „A repeta ceea ce s-a petrecut deplasând în același timp evenimentul din contextul său instituțional și mediatic ne permite să înțelegem altfel, să ascultăm cu o ureche deschisă punctelor de vedere ale unora și ale altora, grație tensiunii pe care dispozitivul teatral o lasă să se stabilească între punerea la distanță (critică) și punerea în prezență (fizică).” [2] Acum, cu un titlu aproape identic, un nou spectacol pe tema judecării și împușcării cuplului dictatorilor români translează subiectul dinspre documentarea deznodământului exceselor puterii spre alegoria tragică a nemuririi.Ultimele zile ale lui Nicolae și Elena Ceaușescu de Julia Holewińska în regia lui Wojciech Faruga (regizorul semnează și scenografia, costumele și lumina) a avut premiera în octombrie 2023 la Teatr Polski din Bydgoszcz și a participat în Polonia la concursul dedicat spectacolelor montate din dramaturgia contemporană[3]. Să abordezi personajele și faptele istoriei în teatru e un demers cu două tăișuri. Pe de o parte, capcana reprezentării ilustrative și a locului comun, uzat de mediatizarea în exces, riscă să rămână la suprafața faptelor. Pe de altă parte, generalizarea subiectului diluează substratul motivațiilor obiective și schematizează complexitatea personajelor reale ale istoriei.

Și totuși, cum să vorbești despre o execuție simbolică ieșind din clișeul pedepsei divine? Textul JulieiHolewińska oferă un posibil răspuns prin asimilarea ambițiilor cuplului Ceaușescu cu imaginea faraonică a Egiptului antic, prin delegarea autorității absolute femeii autointitulate Mama națiunii. Spectacolul lui Wojciech Faruga rămâne dator politicului, depășind cadrele documentarului.

Foto: Natalia Kabanow

Astfel, în piesa originală a Juliei Holewińska, judecarea și împușcarea cuplului Ceaușescu transmisă la televizor capătă la distanță de peste trei decenii o aură mitologică. Depășirea limitelor puterii accesibile oamenilor e amendată de acțiunea implacabilă a forțelor istoriei responsabile cu echilibrul ecosistemului social. Personajele secundare devin în piesă instrumentele destinului ce trimite semnale pe căi oculte. Nu întâmplător, judecătorul morților Osiris, zeul egiptean al morții și renașterii, e ghidul Elenei Ceaușescu, redată în ipostaza de pseudo-preoteasă și Mamă a națiunii. Autoarea piesei transfigurează, astfel, identitatea cuplului Ceaușescu și delegă personajelor secundare reperele articulării sistemului represiv – colonelul, securistul, femeia turnătoare- cărora li se opune tânărul protestatar arestat și fiica dictatorilor în rolul victimei colaterale. Relația tuturor cu cuplul Ceaușescu suferă o schimbare de ton pe parcursul spectacolului, de la aservire la incriminare. Sloganele adulatoare se transformă treptat în acuză, dar și în autovictimizare a pionilor puterii. În text sunt amintite majoritatea ororilor revelate de presa vremii despre excesele și abuzul sistemului asupra cetățenilor săi: frigul din case și cartelele la alimente, supravegherea Securității omniprezente, interzicerea avortului și controlul forțat al sporului natural, abandonul și molestarea copiilor din orfelinate. De cealaltă parte, colecția trofeelor de vânătoare, a mașinilor de lux și câinii de companie restituie realitatea paralelă a oligarhiei. M-am întrebat dacă pentru publicul polonez referințele la epoca Ceaușescu mai evocă astăzi ceva. Distanța dintre absența opoziției frontale din ultimul deceniu al socialismului românesc și mișcarea poloneză Solidaritatea face diferența între cele două țări supuse aceleiași ideologii, dar la care populația a răspuns diferit. De aceea, meritul spectacolului stă tocmai în depășirea documentaristică a subiectului, în lectura destinului celor două personaje principale din perspectiva posterității proiectelor lor faraonice. Aerul lor tragic e relativizat de doza de ridicol care însoțește justificarea ocultă a acțiunilor lor, complet detașați de realitatea cotidiană a populației.

De-o parte și de alta a arenei dreptunghiulare mărginite de două oglinzi publicul asistă la un ritual ocult de exorcizare a ambițiilor faraonice și a minciunii din mintea cuplului. Din tavan atârnă până la pământ un candelabru opulent, semn al Casei Poporului asimilată piramidelor egiptene funerare. Pe jos, fulgi de polistiren evocă zăpada Crăciunului din 1989. Arena reunește sala palatului și curtea cazărmii mărginite de zidul-oglindă al execuției. Oglinda în care se privesc din când în când protagoniștii e abisul în care își caută justificarea, e locul confruntării lor cu capetele de acuzare expuse la proces. Regia evită un joc de relație în favoarea sublinierii izolării personajelor în lumea dezumanizată în care gestionarea Răului are doar soluții individuale. Fără o legătură documentară cu fiica reală Zoe, personajul Fiica faraonului introduce tema moștenirii vinei părinților, extinsă prin contaminare și asupra personajelor secundare aservite regimului. Două referințe culturale majore ghidează privitorul: aria What Power Art Thou din opera  King Arthur de Henry Purcell și poezia Zeul îl părăsește pe Antoniu[4]  de Konstantinos Kavafis, ambele livrate de personajul Mama națiunii, ce proiectează ascensiunea și căderea dictatorilor în decorul de mucava al operei cu subiect istoric. În timp ce Nicolae Ceaușescu are un aer neajutorat, infantilizat de diabetul care îi cere să consume constant dulciuri, soția ghidată de ocultism îl manevrează cinic în împlinirea ambițiilor feroce. Asimilarea ei cu o divă închipuită, o regină intrigantă de operă – amestec de ridicol și calcul rece – o așază în rândul personajelor tragice, constrânse să-și înfrunte înfrângerea. Invocarea lui Osiris ca judecător al morților va amenda fantasmele faraonice ale puterii, lăsând totuși loc speranței nemuririi prin fixarea lor în istorie, fie și ca personaje negative. Se produce, astfel, ieșirea din tiparul cuplului debil, eșuat în fața judecății poporului. Un rest de demnitate recuperată la final, la care trimite poemul lui Kavafis, le oferă șansa ieșirii din istorie ca eroi (negativi) tragici, exprimată de ultima replică a spectacolului, rostită de Mama națiunii. „Foc, copiii mei!” este o autentică replică tragică prin care istoria supune voința autocraților.

Cu spectacolul Ultimele zile ale lui Nicolae și Elena Ceaușescu regizorul Wojciech Faruga reușește  simultan o „punere la distanță (critică) și punere în prezență (fizică)” pentru a ieși din timpul istoric și a trata atemporal minciuna de stat dusă până la ultime consecințele, eșuată exemplar în tragedie. Ca epilog, poemul lui Kavafis închide cercul destinului:

„Pe neaşteptate, la miezul nopţii, de parcă s-ar auzi

Trecând o nevăzută fanfară

Cu muzici nemaipomenite şi cântece

Despre soarta ta norocoasă care acum te părăseşte, despre încercările

Pierdute şi planurile

Toate închipuite, nu plângi în zadar.

Ca pregătit din vreme, plin de curaj

Salut-o – Alexandria ce se pierde.

Nu te amăgi, nu-ţi spune că a fost

Un vis, că auzul tău s-a înşelat –

Nu te supune acestor speranţe, fără temei.

Ca pregătit din vreme, plin de curaj,

De parcă ţi s-ar potrivi, demn de un asemenea oraş,

Te apropii cu pas hotărât de fereastră

Şi fără rugi şi fără jalnice lamentaţii

Acordă-ţi ultima plăcere

Şi emoţionat ascultă sunetele

Valoroaselor instrumente ale misterioasei fanfare

Şi salut-o, e Alexandria pe care o pierzi.”

[1] v https://international-institute.de/en/the-last-days-of-the-ceausescus/

[2] Teatrele documentare, coord. Erica Magris și Béatrice Picon-Vallin, Presa Universitară Clujeană și UNATC Press, 2023,  p.303. Volum apărut cu sprijinul UNITER sub egida Festivalului Național de Teatru 2023.

[3] La invitația Institutului Adam Mitckiewicz am avut ocazia să văd cea mai recentă premieră a Teatr Polski din Bydgoszcz care a beneficiat de patronajul Institutului Cultural Român.

[4] Vezi traducerea în limba română de Dimitris Kanellopoulos şi Eugen Uricaru https://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2021/n7/a35/