Monica Ristea: „Eu privesc întotdeauna înainte, nu înapoi, și trăiesc momentul de azi”

O viață în lumini și umbre

Mircea Sorin Rusu: Dragă Monica Ristea, cred că n-ar fi deloc rău să marcăm, înainte de toate, primii tăi pași în teatru – mai exact, când ai urcat pentru prima dată pe o scenă profesionistă?

Monica Ristea: Primul meu spectacol pe scena Naționalului a fost Adolescenții, când eram în clasa a zecea la Liceul de Arte, iar regizorul Dan Alecsandrescu a făcut un experiment – a dat rolurile principale elevilor de școală, care apăreau în scenă alături de actori precum Ion Rițiu, Iolanda Dain, Smara Marcu. Apoi, studentă în anul IV fiind, am fost distribuită la Teatrul Național în Nu ucideți caii verzi de Radu Iftimovici, care era o piesă despre comunism, unde eram o luptătoare pentru adevăr și dreptate – un personaj ingrat -, însă spectacolul era plin de șopârle și de tot felul de lucruri care nu dădeau bine deloc pentru sistem, așa că nici nu am putut pleca în turneu cu el în București sau în sudul României. Radu Iftimovici, care era medic la institutul Cantacuzino din București, scrisese un text mediocru, însă a avut curajul să spună anumite lucruri, ceea ce s-a tradus printr-un succes enorm – oamenii se simțeau cumva răzbunați că cineva spune pe scenă ceea ce ei nu aveau curajul să spună în viața de zi cu zi.

MSR: Tot cam în aceeași perioadă ai început să faci și film –

MR: Cu filmul am început în anul I și am terminat în anul IV, în Lumini și umbre, celebrul serial produs de Televiziunea Română. Am avut mare noroc cu domnul Constantin Codrescu, profesorul meu, care juca și el în serial și mă ducea de multe ori cu mașina, când filmam la Mediaș și în zona Târnavelor – pentru că asta a fost o perioadă de navetă continuă. Pe scurt, a fost un casting la Televiziunea Română, eu eram studentă de două luni (nici nu apucasem să dau prima sesiune) și la Naționalul din Târgu Mureș fusese premieră cu Frații Karamazov, pus în scenă de domnul Constantin Codrescu. În acest context, a venit la Târgu Mureș nea Nae Niță, operatorul șef al serialului, să ne ia foto față-profil, chiar în seara premierei. Apoi, în ianuarie am primit un telefon, să mă prezint la casting. Am mers toată noaptea cu trenul, la clasa a 2-a, am ajuns la șase dimineața, am așteptat până mi-a venit rândul și am dat casting cu Dragoș Pâslaru – el dădea casting, la rândul lui, pentru rolul care în final a ajuns la Florin Zamfirescu – și eram atât de obosită și de tracasată, așa că în scena respectivă, cea dintre mine și Dragoș Pâslaru, am izbucnit în plâns la final (cred că era un amestec între ce se întâmpla acolo și obseala acumulată). După o săptămână am primit un telefon, că am luat rolul (la casting fusese și Titus Popovici). Eu am zis simplu, da, bine, mulțumesc, iar cea care mă sunase s-a cam enervat – păi bine, nu vă bucurați?! – iar eu i-am răspuns: nu știu dacă să mă bucur sau nu, că n-am făcut film în viața mea! Am înțeles ulterior că Andrei Blaier și Titus Popovici mă vruseseră neapărat pe mine, din cele trei sute și ceva de actrițe care se prezentaseră la casting.

Monica Ristea. Credit foto: Traian Moldovan

MSR: Era vorba de o șansă pe care mulți actori și-o doreau la momentul respectiv, mai ales la început de carieră, cum era cazul tău. Vedem, însă, că relația ta cu filmul a încetat după acest rol principal dintr-un serial de televiziune care asigura vizibilitate maximă. De ce s-a întâmplat asta, după un debut atât de promițător?

MR: Recunosc că e vina mea că n-am mai făcut film. M-au chemat mulți, dar am refuzat. Am mers doar la Martorii, tot la TVR, fără niciun fel de casting, pentru că domnul Dan Pița a insistat foarte tare, unde am făcut acolo o singură scenă și am mai apărut de curând în filmul Spre punctul G, regizat de Andi Gherghe. Eu sunt în general un om care nu prea poate să stea și să piardă timpul. Într-o zi de filmare lucrezi foarte puțin și stai foarte mult, or pe mine asta mă omoară! În plus, eram îndrăgostită de teatru… Între timp, însă, am devenit din ce în ce mai calmă și mai răbdătoare, probabil că tuturor ne trebuie un timp de dumirire în viață.

MSR: Preluând ideea, cred că ar fi frumos să mergem și noi, cu răbdare, pe drumul carierei tale și să încercăm să identificăm niște momente definitorii pentru fiecare decadă, pentru că perioadele pe care le include parcursul tău în teatru au fost marcate de schimbări deseori spectaculoase, pe care tu le-ai trăit în același oraș, Târgu Mureș. La ce anume ne putem opri, dacă ne gândim la anii 80, de exemplu?

MR: Să ne oprim în primul rând la Livada de vișini (un moment cu totul și cu totul aparte pentru mine!) și la toată perioada mea cu György Harag, căruia îi făcea mare plăcere să lucreze cu actorii trupei române. Sigur că și celelalte spectacole m-au format ca actriță, mi-au dat naturalețe și siguranță în scenă, dar Livada a fost în mod sigur cel mai important spectacol al meu din anii optzeci. Era extraordinar ce construise Harag acolo. Și totul era, până la urmă, atât de simplu – hai să fim sinceri, baza era o perdea și înc-o perdea! Și o căruță care vine singură. Dar cum să nu iubești așa ceva, uterul ăla primordial care era, în același timp, și un tunel al timpului, o gaură neagră, era tot ce vrei – o lume în care un artist poate crea o altă lume, doar a sa, prin ceea ce face în scenă, completând toate golurile. Scenografia aceea minunată îi aparținea lui Romulus Feneș, care la momentul respectiv era directorul Teatrului Național din Târgu Mureș și care îl invitase pe Harag să lucreze cu trupa română.

N-aș vrea să uit, însă, de Năpasta, regizat de Dan Alecsandrescu în 1988, care, de asemenea, a însemnat mult pentru mine. Eram foarte tânără, și am aflat că sunt gravidă cu o zi înainte de premieră. Pentru mine a fost o bornă, tocmai fiindcă nu semăna cu spectacolele pe care el le făcea el de obicei – era un meșteșugar foarte bun, știa să pună actorul în scenă, știa să rezolve situațiile dramatice, însă n-a dat marea lovitură cu niciunul dintre ele. Totuși, s-ar părea că la Năpasta m-am întâlnit mai mult cu el decât în alte spectacole: totul era foarte curat, esențializat, interiorizat, pe minimum de mijloace actoricești folosite. În plus, erau și niște mari actori acolo acolo: Ion Fiscuteanu și Aurel Ștefănescu.

MSR: Această esențializare, interiorizarea și simplitatea în scenă și în mijloacele teatrale folosite par să fie definitorii pentru tine.

MR: Știi de ce sunt așa? Am o explicație, care a venit în timp. Să nu uităm că am făcut un liceu de muzică, unde am studiat pianul – mai ales Bach. Eu sunt îndrăgostită de Bach. E-adevărat, sunt îndrăgostită și de Brahms, Rahmaninov, Beethoven, Mahler, dar Bach e baza. Atunci când interpretezi o fugă sau un preludiu, ele au niște reguli clare, precise, foarte bine stabilite, însă ceea ce generează este ceva atât de emoționant! Muzica m-a disciplinat, m-a ordonat, m-a făcut să merg într-o zonă anume – eu am nevoie de foarte multă disciplină în scenă – și mi-a adus și cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viața mea de actriță din partea lui Harag, care mi-a spus că sunt constantă. Eu cred că cel mai important lucru pentru un artist este să fie constant. Constant bun e de preferat. Asta nu exclude greșeala și eșecul, pentru că oricum numai de acolo poți să îți iei șutul și să mergi înainte, dar să fii în mod constant bun e cel mai frumos compliment, iar pentru mine asta a însemnat cel mai mult. Și mi-a spus-o și la o vârstă fragedă, de față cu toată lumea. Sigur, nu întotdeauna am fost mulțumită de spectacolele în care am jucat, nu cred că e o fericire să îți spună cineva ”ești minunată, păcat că spectacolul e prost!”, nu are nicio relevanță pentru mine. Cred că important e ca spectacolul să fie bun și ca toată lumea care participă la el să fie vizibilă. Și am văzut, din fericire, destule spectacole în care se întâmplă asta. Teoretic vorbind, dacă ai lângă tine actori extraordinari, care construiesc personaje extraordinare, nu ai cum să nu fii bun! Pentru că ți se ridică la plasă.

MSR: E vorba de provocările pe care profesia asta ți le scoate în cale. Dar se mai întâmplă ca, din când în când, să arunce și istoria câte o provocare, cum a fost  în 1989/1990. La mai puțin de zece ani de la debutul tău în teatru, lucrurile s-au schimbat brusc – după întunecații ani 80 a urmat degringolada anilor 90. Cum ai simțit tu această transformare?

MR: Ceea ce m-a speriat în anii ‘90, la început, a fost când eu, la o ședință de la teatru, am zis – în naivitatea mea – că nu mi se pare corect ca actorii să fie angajați pe termen nelimitat, pentru că am senzația că această nelimitare ne face să ne gândim direct la pensie și nu mai avem dorința de a evolua. Colegii mai în vârstă mi-au sărit în cap imediat, pentru că ceea ce înțeleseseră ei era că eu vreau să îi dau afară din teatru. Îmi amintesc, de exemplu, că imediat după ce am fost angajată, în 1984, am fost șocată când am văzut că se juca șah și table sau se croșeta în foaierul de regrupare, iar colegii intrau doar la replică, după care se întorceau la table și la croșetat! Eu veneam dintr-o școală foarte bună, făcută cu domnul Constantin Codrescu, cu Ileana Burlacu, cu dl. Mihai Gingulescu și cu Cornel Popescu, în care fusesem învățată niște lucruri care nu aveau nicio legătură cu realitatea în care intrasem. Nu poți să intri în scenă fără o pregătire! Eu și acum stau în culise în timpul reprezentației, ca să rămân conectată la ceea ce se întâmplă în scenă, nu îmi vine să ies și să merg în foaierul de regrupare, am senzația că mă decuplez, drept pentru care nu înțeleg acest du-te-vino și nu l-am înțeles nici atunci. Și cred că aici a fost marea problemă. Nu generalizez, evident, vorbesc strict despre ceea ce se întâmpla în teatru aici și atunci, din ce am văzut eu. Asta nu înseamnă că nu erau acolo niște actori buni sau că nu făcuseră niște spectacole extraordinare, dar… cred că până la urmă era și o chestie de obișnuință, chit că trupa asta, până am ajuns și eu să fac parte din ea, a avut niște mari spectacole!

Fiecare teatru are momentele lui de glorie, dar eu cred că asta depinde foarte mult și de management, de ce direcție dai teatrului. Cât a fost Vlad Rădescu director, la începutul anilor 90, când a făcut și Întâlnirea Internațională a Școlilor de Teatru, a fost senzațional, teatrul ăsta renăscuse! Contează foarte mult cine conduce un teatru, ce direcție artistică dă, mai ales când e vorba de un Teatru Național. Atunci, la invitația lui Vlad Rădescu, a venit și Victor Ioan Frunză, cu un suflu nou în celebrul Satyricon, însă la foarte scurtă vreme de la premieră au început problemele. Suflul era el nou, dar mai era și o problematică de care, iată, nu scăpăm, după cât se pare, nici azi: cum am îndrăznit să punem în scenă o iubire între bărbați?! Nu exista nimic mai frumos decât ceea ce vedeam noi pe scenă cu Balazs Attila, Nicu Mihoc și Nicolae Cristache, totul era atât de curat! Am fost, însă, acuzați în fostul ziar Steaua Roșie, actualul Cuvânt liber că promovăm homosexualitatea, asta pe lângă multe altele… Celălalt spectacol regizat de Victor Ioan Frunză, în aceeași perioadă, a fost Trupa pe butoaie, pe care l-am făcut în vacanța noastră legală, însă în cazul ăsta am fost acuzați că vrem să instituim un sistem în care să lucrăm și în vacanțe… Paradoxal, așadar, deși făcuserăm aceste spectacole minunate, perioada a fost una tulbure și urâtă. E trist, pentru că, până la urmă, erau două modalități total diferite de a vedea teatrul și de a face teatru. A fost o școală ceea ce am făcut cu Victor Ioan Frunză. Începuserăm și Viața insectelor de Karel Capek, pe care din păcate nu l-am dus până la final, s-a renunțat la el din cauza scandalului cu Satyricon.

MSR: Tot în perioada asta, la anii nouăzeci mă refer, ai avut și o încercare de a pune bazele unui teatru independent. Cum ți-a venit ideea și ce s-a ales, până la urmă, de ea?

MR: După ce am avut acea întâlnire cu colegii, cu naivitatea mea de a cere să avem contracte pe perioadă determinată, colegul meu Nicu Mihoc și scriitorul Mihai Sin mi-au propus să facem echipă și să înființăm un teatru independent la Alba Iulia. Nenorocirea a fost că la o lună după ce ne-am tot întâlnit și am făcut proiectul, Nicu Mihoc a acceptat să fie director artistic la Naționalul din Târgu Mureș, iar Mihai Sin a spus că nu mai are timp, că vrea să scrie. Și m-am trezit singură. Fundația Lucian Blaga (asta era forma noastră de organizare) fusese înființată, dar nu avea sediu. Culmea este că, și în aceste condiții, noi am făcut două spectacole: primul a fost Un tramvai numit dorință la Teatrul Prichindel din Alba Iulia, cu Ioana Bogățan și colegul meu de la Universitate, Ioan Ardelean, care fusese, la rândul lui, coleg de an cu Ioana la Cluj, plus Luminița Vălean, fosta noastră colegă de la Naționalul din Târgu Mureș. Au început să repete, iar eu am preluat la un moment dat regia spectacolului din mers – a fost prima mea încercare de a face un spectacol cap-coadă. După care, în colaborare cu Teatrul Național, am realizat un spectacol foarte bun, pe care l-am jucat cu succes, Înviere de Lucian Blaga, în regia Ancăi Bradu, cu o inserție din Teatrul și ciuma al lui Artaud, în care eu jucam Ciuma. Apoi această fundație a sucombat, pentru că eu nu am mai putut să mă ocup, a intervenit perioada Ariel, iar eu am pierdut o grămadă de bani! M-am tot dus cu proiecte la Consiliul Județean, toată lumea mă aproba, îmi promitea tot felul de lucruri, dar nimeni nu făcea nimic… A fost foarte greu și dezamăgitor, dar a fost o încercare. Oricum, în Alba Iulia există Teatrul Prichindel, cu Festivalul Internațional de Teatru „Povești” cu Ioana Bogățan, care e foarte bătăioasă, știe foarte bine să deschidă ușile. Și am descoperit în ea și un pedagog foarte dedicat. Suntem colege și merg cu foarte mare drag la examenele ei de la Universitatea de Arte Târgu Mureș – Păpuși/Marionete, și văd că e extraordinar de inimoasă. Am descoperit un om minunat în Ioana, iar asta se vede și din festivalul pe care îl face.

MSR: La un moment dat, spre finalul anilor nouăzeci, au început să se mai rărească aparițiile tale în spectacolele Naționalului târgumureșean. Dacă stau să mă gândesc mai bine, în afară de Cei care făuresc imperii de Boris Vian, în regia Ancăi Bradu, care a fost un spectacol notabil, despre care însă nu s-a scris deloc sau aproape deloc, nu îmi vine în minte altceva, cel puțin nu spectacole în care să fi apărut și tu. În același timp, mai mulți actori au plecat din trupă, fiecare pe unde a apucat. Pe tine cum te-a afectat această perioadă?

MR: Și eu, și Nicu Mihoc ne-am îndepărtat de Teatrul Național pentru că nu ne mai regăseam acolo, tot ce se monta, tot repertoriul era problematic. Teatrul nu înseamnă doar comedie, că asta vrea publicul! Și proastă, dacă se poate. Simți că te scufunzi și trebuie să faci ceva, ca să nu îți pierzi identitatea, dorința de a face teatru și de a evolua, de a învăța! Da, am și învățat, am și avut șansa să lucrez cu niște oameni anume, dar când nu am mai avut ce sau cu cine lucra, am mers acolo unde am simțit că am alternativă. Nu simțeam deloc nevoia să mai fac ceva în Teatrul Național la vremea respectivă, nici nu mă prezentam la castinguri, nu mă mai interesa. Pe de altă parte, eu nu am avut niciodată frustrări, nici măcar atunci când nu lucram. Am avut  însă instinctul de a mă duce acolo unde într-adevăr se întâmpla ceva. De fapt, Gabi Cadariu a fost cel care el ne-a chemat la Teatrul Ariel, în programul underground, și pe mine, și pe Nicu Mihoc. Nu existau posturi pentru noi acolo, dar am stat trei ani și am făcut voluntariat, până s-au înființat și posturile noastre. Aș face-o oricând, din nou, fără niciun fel de problemă, pentru că a fost o bucurie uriașă.

MSR: Aici aș prefera să ne oprim puțin (să luăm o pauză de respirație) și să rememorăm modul în care se lucra cu Gabi Cadariu, un regizor mult subestimat, dar care crea niște spectacole de un rafinament și o subtilitate cu totul și cu totul aparte.

MR: Pentru mine a fost o experiență fabuloasă lucrul cu Gabi, pe care îl știu de când era regizor tehnic la Institutul de Teatru și cu care mă cunoșteam din copilărie, el fiind cu un an mai mare decât mine. Era un om cald, blând, răbdător – și să nu uităm că a fost studentul lui Victor Ioan Frunză, de la care a învățat foarte multe. Era și foarte inteligent, cu un gust artistic extraordinar, cu un rafinament scenic fantastic, știa să lucreze impecabil cu actorul, avea știința uluitoare a punerii luminilor – lumina devenea personaj în spectacolele lui. Avea și un suflet de copil, și tocmai din acest motiv era așa de bun și pe partea de teatru de păpuși, și pe partea de teatru dramatic. Gabi avea o curățenie, o esențializare anume, la care ajungea prin mijloace minime de exprimare. Dincolo de meșteșug, Gabi era un om foarte profund, mult mai profund decât lăsa să se vadă, avea răbdare să te asculte, să încerce, să caute…

MSR: Împreună ați făcut, la Teatrul Ariel,  Amalia respiră adânc de Alina Nelega

MR: Amalia a fost una dintre cele mai frumoase aventuri artistice ale mele din profesia asta. Prima variantă a spectacolului a fost cea radiofonică – a și fost nominalizată la premiul Uniter în 2006 pentru cel mai bun spectacol de teatru radiofonic, făcut la studioul de radio Târgu Mureș. Sigur că exista și intenția de a face ulterior spectacolul pe scenă, însă noi am tot amânat, pentru că spectacolul radiofonic ieșise atât de bine, era atât de bine lucrat, încât nu știam ce am putea face cu el. A durat mult, ne-am întâlnit de vreo două ori, am încercat să ne jucăm cu niște lucruri care n-au intrat până la urmă în spectacol, am stat mult de vorbă, am invocat și motive de boală atât eu, cât și Gabi, pentru că nu voiam, de fapt, să ne întâlnim fiindcă nu știam ce să facem, dar, la un moment dat, Radu Macrinici, după ce fusese îndepărtat de la conducerea teatrului din Baia Mare și mutase festivalul Atelier la Sighișoara, ne-a cerut să ducem spectacolul în festival. Mânați de nevoia de a merge la festival, în două săptămâni și jumătate am făcut spectacolul și a ieșit varianta cu care am fost mai apoi și la Avignon. Și pe noi ne-a surprins!

În acel an de zile care a trecut între varianta radiofonică și cea pentru scenă, cred că am discutat tot ce se putea discuta despre personajul ăsta. Acum lucrez cu o fostă studentă de-a lui Gabi, Nicoleta Butnaru, care vrea să își dea examenul de licență cu Amalia, și mie îmi e foarte greu să mă detașez de ceea am făcut cu el. Personajul ăsta e atât de adânc săpat în mine, încât, după atâta timp, încă îmi e foarte greu să mă distanțez de el, așa cum îl știu deja. Gabi, având și privilegiul să discute cu Alina despre text, cred că spus în acest spectacol tot ceea ce era de spus, fără, practic, nimic în scenă, în afară de un scaun și de jocurile de lumini. Lumina și sunetul erau și ele personaje acolo, deci degeaba era monodramă, că eu nu am fost singură în scenă nicio clipă, am avut lumina și sunetul alături de mine, le simțeam din plin! Mie mi s-a părut extraordinar de frumoasă întâlnirea asta dintre Gabi și Alina, cred că s-au completat perfect – artistic, uman, și cred că fiecare pentru celălalt a fost cel mai important.

Mulți artiști mari au trecut oarecum neobservați – Gabi a luat, totuși, niște premii la viața lui, inclusiv internaționale, dar mult prea puține pentru cât de bun era! S-a mers, într-adevăr, pe ideea că era un extraordinar manager de teatru, toată lumea știa că a fost în prima linie a teatrului independent, alături de Teatrul Act și de Green Hours, dar s-a uitat puțin de cât de bun era el pe latura artistică. Mie îmi place teatrul esențializat, mă regăsesc în tipul ăsta de teatru, mă simt bine în zona asta, e modul meu de a gândi și de a face teatru, cu mijloace minime, dar cu profunzime, less is more! De-asta am colaborat atât de bine cu el, pentru că ăsta era și stilul lui de a lucra. Acolo ne-am potrivit, la modul de a vedea teatrul.

MSR: Programul underground al Teatrului Ariel din Târgu Mureș a fost unul complex, în cadrul căruia s-au montat niște spectacole care practic au repus Târgu Mureș-ul pe harta teatrală, de unde cam dispăruse la un moment dat. S-a scris la un moment dat că Monica Ristea, actriță a Teatrului Național, a acceptat să coboare în pivnița teatrului de păpuși (sublinierea îmi aparține), lucru care părea să legitimeze această nouă mișcare teatrală alternativă în ochii oamenilor de teatru. Eu mă gândesc că nu era vorba aici de nicio acceptare, ci de faptul că tu ardeai de nerăbdare să faci ceva nou, provocator, diferit de ceea ce făcuseși până la momentul respectiv, iar lucrul ăsta s-a concretizat în prezența ta constantă în distribuțiile montărilor de aici (alături și de alți colegi de la Național, și mă gândesc acum la Nicu Mihoc, Elena Purea sau Roxana Marian, dar și la trupa de actori de la Ariel).

MR: Pentru mine, perioada underground rămâne ceva extraordinar, am fost douăzeci și cinci de ani actrița Teatrului Ariel. Acolo am făcut, de exemplu, Infanta, alături de Radu Afrim, care și el fusese angajat al Teatrului Național din Târgu Mureș și dat ulterior afară. Epoca Ariel a ținut destul de mult și (slavă Domnului!) s-au întâmplat niște lucruri minunate, de la www.nonstop.ro, Amalia respiră adânc, Taxi vinyl de Alina Nelega, până la Infanta. Mod de întrebuințare de Saviana Stănescu (pe Saviana noi am debutat-o în teatru), Casa străină de Dea Loher, sau Dies Irae de Zanina Mircevska (ambele în regia lui Alexandar Ivanovski). Eu la Avignon am fost cu Teatrul Ariel, cu Amalia, nu cu Teatrul Național! Să nu uităm nici de Monoloagele vaginului de Eve Ensler, în regia Alinei Nelega – 12 ani am jucat spectacolul ăsta. Unde mai joci tu într-un teatru de provincie un spectacol timp de 12 ani?! Și acum sunt întrebată când îl reluăm! Spectacolul Jungla X, care a implicat ambele trupe de la Ariel, și cea de limbă română, și cea de limbă maghiară, a atras după el prietenia cu Gigi Căciuleanu, o prietenie care continuă și azi.

Mai apoi, după ce Alina Nelega a devenit directoarea artistică a trupei Liviu Rebreanu de la Teatrul Național, ne-am reîntors de facto și noi acolo, chiar în această formulă: eu, Nicu Mihoc, și Gigi Căciuleanu. Lucrurile se interconectează. Odată cu venirea Alinei s-a schimbat tot, s-a schimbat complet direcția teatrului, care a intrat din nou într-o perioadă fastă.

MSR: Prioada Ariel a acoperit practic prima decadă a anilor 2000, iar schimbarea de direcție a Teatrului Național din Târgu Mureș, după reîntoarcerea voastră, a însemnat și revenirea acestui teatru în atenția breslei. S-a făcut mult, iar despre această perioadă s-a și scris mult. Însă acum aș vrea să vorbim puțin și despre cealaltă activitate a ta: lucrul cu studenții de la Universitatea de Arte din Târgu Mureș. Știu că ei te apreciază, mai mulți dintre ei au spus-o deschis. Eu aș fi curios cum anume lucrezi cu ei, pe ce pui accentul în pregătirea lor?

MR: Întreaga orientare a școlii e înspre teatrul contemporan. Ca metodă, eu pornesc întotdeauna din improvizații și din adevăr, și e foarte important că acești copii sunt tineri, nu au niciun fel de reziduuri, sunt curați, așa că în improvizație scenele lucrate împreună arată întotdeauna altfel. Construiesc o relație personală foarte serioasă cu studenții, trebuie să ajungi să îi cunoști și să aibă încredere în tine, de vreme ce tu le ceri să facă diverse lucruri în scenă. Soluțiile pe care le găsim împreună sunt de azi, nu de acum patruzeci, cincizeci de ani. Nu mai pot să văd teatrul ăla, nu mă mai regăsesc acolo. Și acum, când fac cu studenții Molière, lucrez pe adaptările lui Cristi Juncu. Mereu caut traduceri cât mai actuale, adaptez situațiile – problematica e universală la marii dramaturgi, dar trebuie să adaptezi la momentul de azi, iar asta nu e atât de greu! Eu lucrez Shakespeare cu ei și în engleză, pentru că mi-am dat seama că în acest fel intră foarte repede în situație și înțeleg ce e cu personajul, pentru că joacă în limba în care a fost scrisă piesa. Și fac performanță, pentru că merg pe datele lor. Le spun, de asemenea, ca atunci când citesc un text, să găsească mai întâi ceea ce au în comun cu personajul respectiv (unul, două, trei puncte comune, câte sunt). E foarte mult din noi în fiecare personaj, din ceea ce suntem noi, din ceea ce gândim, e și multă psihologie la mijloc, și, pas cu pas, ajungem la o formă finală (și foarte originală) a personajelor studiate.

Sigur că lucrez cu ei și pe Stanislavski, Meissner, Michael Cehov, Yoshi Oida, Jacques Lecocq, Viola Spolin, Keith Johnstone, pentru că e necesar să aibă o bază de la care să pornească. Însă, în ceea ce mă privește, Stanislavski e o bază bună, dar nu esențială. Nicio metodă nu e infailibilă, dar fiecare dintre ele se potrivește unui anumit student și trebuie să îi găsești zona și felul în care funcționează, să te adaptezi în funcție de el, să vezi ce i se potrivește lui.

Unul dintre primele exerciții pe care le fac cu un student nou este să îl pun în fața mea și a întregii clase să stea – zece, douăzeci de minute – pentru a vedea cum reacționează. Cel mai greu lucru, după părerea mea, este să stai în scenă și să transmiți fără să faci nimic. Acolo vezi actorul. Pentru că, invariabil, dacă pui un actor în scenă va face ceva, ca să nu stea, trebuie să facă ceva, orice. E cel mai greu lucru să stai. Pentru mine, momentul cel mai greu, și de care îmi aduc aminte de fiecare dată este monologul din Amalia, la poliție, pe scaun. Stăteam pe scaun nemișcată douăzeci de minute și îmi curgea transpirația pe spate, atât de mare era încărcătura, a fost un monolog care m-a costat enorm! De-asta spun că e cel mai greu lucru să stai în scenă: cum stai, cum îți privești partenerul, ce-i transmiți, ce-ți transmite, cum te conectezi cu el? Nu trebuie să faci cincizeci de mii de chestii, trebuie să fii pur și simplu acolo cu el, și el cu tine.

Există, însă, și un pericol – e un fenomen pe care eu l-am observat de mai multă vreme: mulți actori tineri care ajung în teatru uită să mai citească, să mai vadă spectacole, să  mai meargă la festivaluri – din proprie inițiativă, dacă nu au treabă – adică ei întrerup cumva procesul de învățare. Or, mie mi se pare fundamental să nu te prăfuiești, să rămâi conectat la ce se întâmplă azi în teatru! Eu sunt un om foarte curios și cred că una dintre calitățile unui actor, dincolo de energie, trebuie să fie curiozitatea. Curiozitatea asta bolnavă. Oricum sunt disperată că nu știu cât mai am și mor și nu știu nimic, și atunci trebuie să învăț cât mai pot, pentru că în profesia asta, dacă îți pierzi curiozitatea și dorința de a face ceva azi, ai murit!

MSR: Rămânând la curiozitate și la dorința de a face cât mai mult, ce proiecte ai în prezent, care este starea ta în momentul de față?

MR: Starea mea este foarte bună, urmează să lucrez cu Eugen Jebeleanu, în Call Me By Your Name, la Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania ”Liviu Rebreanu”. Îmi place foarte mult Eugen Jebeleanu, e un om onest, are ceva solar în el! Îmi place cum gândește, cum vede teatrul, mă emoționează! Și se vede de la o poștă că iubește actorul enorm.

Fac spectacole care mă provoacă – de asta am făcut de curând și Vania și ea, în limba maghiară, alături de Hatházi András, pe textul lui Patrice Pavis – mă provoacă spectacolele în limbi străine, modul de a te adresa cuiva în altă limbă decât a ta (la Avignon am jucat Amalia în limba franceză). Mă provoacă întâlnirile, cum a fost întâlnirea cu Hatházi András, care, cu mâna pe inimă pot să o spun, e de departe cel mai bun partener de scenă pe care l-am avut!

MSR: Cum ai ajuns să faci parte din acest proiect?

MR: Colega mea Patkó Éva, de la facultatea în limba maghiară a Universității de Arte din Târgu Mureș, m-a rugat ca, în cadrul programului Havi Dráma inițiat chiar de ea și care a durat zece ani – unde am colaborat la mai multe spectacole, precum Aliens with Extraordinary Skills al Savianei Stănescu sau Karpathenflecken al lui Thomas Perle – să facem împreună un spectacol bazat pe textul lui Patrice Pavis. El tocmai fusese făcut Doctor Honoris Causa al Universității de Arte din Târgu Mureș și avusese și niște întâlniri cu studenții noștri. Eva tradusese cinci texte de-ale lui și, în contextul amintit, am ajuns să pornim la drum cu acest spectacol, Váyna es ő (Vania și ea), care se joacă la Sala Studio a Universității de Arte și la a cărui premieră a fost prezent și Pavis, foarte încântat de ceea ce văzut. Lucrurile au decurs astfel: Patkó Éva mi-a propus să mergem la Cluj, să ne întâlnim cu Hatházi András, cu care ea vorbise deja. Am ajuns acolo într-o duminică, înainte de examenele de admitere. Când am luat textul în limba maghiară, pentru prima dată, alături de Hatházi, n-a fost grozav, ba chiar l-am văzut un pic speriat. Am coborât apoi în sala în care dau ei spectacolele și într-o oră am pus totul pe picioare, a fost o conexiune instantă între noi doi! M-am simțit în siguranță totală, și el la fel. Ne-am mai întâlnit apoi două zile în august și apoi încă o dată în septembrie și din nou înainte de avanpremiera din cadrul Festivalului Alter-Native din noiembrie, iar apoi, în 4 decembrie, acum un an și ceva, am avut premiera oficială la Sala Studio. Pentru noi e o bucurie, pentru că ceea ce am câștigat eu din această aventură, dincolo de întâlnirea cu András, a fost libertatea de a improviza și de a mă juca în limba maghiară. Nu mai am niciun fel de probleme, acum gândesc în limba maghiară în scenă, ceea ce este foarte important, pentru că la început tot timpul îmi traduceam (chiar dacă eu, până în acel moment, făcusem mai multe spectacole în limba maghiară). Asta îmi dă posibilitatea să intru în jocurile de improvizație ale lui András, pentru că el e un actor extraordinar de inventiv, cu un șarm nebun, ai senzația că suntem frați în scenă, semănăm foarte mult unul cu altul. E un spectacol foarte tandru și curat, simplu, esențializat, așa cum îmi plac mie: suntem doar noi doi, un ecran mare în spate cu niște proiecții și un scaun care tot apare și dispare. Láng Zsolt, soțul Evei, fiind scriitor, a pus frumos în pagină textul lui Patrice Pavis – din cele șaizeci de pagini au rămas în final  șaisprezece și a rezultat un spectacol de cincizeci de minute.

MSR: Știu, însă, că mai lucrezi în prezent și la altceva, un proiect care pune în valoare o altă față a ta.

MR: Da, e vorba de proiectul făcut împreună cu Gigi Căciuleanu, NOUN, în care am debutat ca scriitoare. Colegul meu, lector univ. Dr. Traian Moldovan, care e psiholog și consilierul UAT, a aplicat la Ministerul Educației pentru un proiect care vine în întâmpinarea problemelor tinerilor consumatori de droguri, și, în cadrul acestui proiect am fost anul trecut, în august, într-o tabără de creație de o săptămână la Sovata, unde Gigi a lucrat pe partea de mișcare, iar eu, împreună cu un fost student de-al meu, transgender, Mihai Andronic, am scris zece monoloage – el trei, eu șapte. Vom scoate și o carte, care va conține textul integral și fotografii din spectacol și din perioada repetițiilor. Am folosit povești reale, situațiile nu sunt inventate de noi. Așa că iată, am debutat și în scris. Probabil că după ce mă voi pensiona asta voi face, dacă nu îmi găsesc altceva.

MSR: Nu te tentează să îți scrii memoriile? Au mare trecere…

MR: Dacă mă apuc de scris, nu îmi scriu memoriile, oricâtă trecere ar avea (?!). Eu am trăit o viață normală, am avut șansa să fiu în lumea asta artistică pentru că părinții mei au intuit această latură a mea încă din copilărie – m-au dat la pian, apoi am făcut canto și pe urmă a apărut dragostea extraordinară pentru teatru. Cinefilă am fost, am rămas și probabil voi rămâne până mor, dar nu cred că am trăit ceva atât de extraordinar, ca să merite efortul scrierii unor memorii! Nu am trăit și nici n-am să trăiesc vreodată din amintiri. Vorbesc destul de rar despre ce am făcut, pentru că da, e important cum m-am dezvoltat, cum am crescut, dar eu privesc întotdeauna înainte, nu înapoi, și trăiesc momentul de azi.

MSR: Și atunci?

MR: Probabil o să scriu teatru, că știu ce înseamnă o situație, știu ce înseamnă niște personaje, sunt puternic ancorată în ziua de azi, și mai ales în lucrul meu cu tinerii. Scriind monoloagele despre care vorbeam mai devreme, am trăit niște momente cumplite, în care nu am fost sigură de nimic, n-am fost sigură că sunt bune cu adevărat, dar chiar și așa, cred că aș încerca, pentru bucuria mea. Și, în același timp, m-am gândit și să fac bijuterii – bijuterii din argint, că nu-mi place aurul – iată încă un domeniu în care îmi pot exersa creativitatea! Iar dacă aș avea bani, mi-aș lua o căsuță într-o insulă din asta mai puțin circulată din Grecia, să stau șase luni acolo, șase luni aici.

Pe dinăuntru am rămas la fel de curioasă, dar nu știu dacă mai sunt atât de dornică să joc sau să joc mult – mă interesează provocările și mai ales să fac ce-mi place. Cred că sunt la vârsta la care nu mai vreau lucrez la ”impuse”, pentru că timpul a devenit foarte prețios și prefer să îl trăiesc așa cum vreau eu, nu cum îmi dictează alții. În plus, sunt patruzeci și doi de ani de când fac meseria asta, și am și eu nevoie de pauze. Însă ceea ce îmi doresc să continue, dacă se poate, e școala, pentru că interacțiunea cu tinerii mă ține și pe mine în priză, mă ține vie, trează și tânără.