Hunor Horváth: „Avem un loc al nostru în discursul teatral european care începe să se rescrie”

Cristina Modreanu: Ați organizat recent o microstagiune de prezentare a noilor spectacole ale secției germane a Teatrului ”Radu Stanca”, care a inclus și o serie de întâlniri și, așa cum le-ați numit în comunicatul de presă, ”dezbateri strategice despre viitorul teatrului german în România în context internațional”. Cu ce idei și planuri ați rămas după acest eveniment?

Hunor Horváth: Atunci când faci teatru într-o țară care vorbește mai multe limbi decât recunoaște uneori, într-un spațiu precum Transilvania, unde memoria și identitatea nu sunt niciodată clare – fiecare scenă devine un loc de negociere. Iar tocmai asta a fost microstagiunea noastră: nu o vitrină, nu un proiect de imagine, ci un moment asumat de oprire, de reflecție colectivă. Un spațiu în care am pus întrebarea: Ce mai poate fi teatrul de limbă germană în România astăzi? Și ce viitor poate avea această idee?

Am prezentat patru spectacole din repertoriul secției germane și am introdus o nouă producție – însoțite de repetiții deschise, dezbateri, întâlniri informale și, mai presus de toate, de un public curios, cald și surprinzător de divers. Reacțiile au fost emoționante: mulți dintre cei prezenți nu vorbeau germană, dar au venit. Din curiozitate, din generozitate. Și au rămas – pentru că au simțit că poveștile noastre ating ceva profund și universal. Limba n-a fost un obstacol. Dimpotrivă: supratitrarea a devenit o punte, un spațiu de rezonanță. Pentru că exact despre asta este vorba în demersul nostru: despre o formă de artă care nu trebuie doar înțeleasă, ci simțită. O dimensiune existențială și poetică, care depășește cuvântul și se sprijină pe adevăr, pe vulnerabilitate și pe curaj.

Trupa noastră este multilingvă, multiculturală – dar mai ales: construită pe orizontalitate. Lucrăm într-o structură concentrică, fără ierarhii rigide. Ne ascultăm. Ne susținem, atât timp cât viziunea artistică ne leagă și temele noastre ne protejează. Ce ne unește nu este originea, ci poziția asumată: Ce anume trebuie cu adevărat spus astăzi – aici – împreună?

Discuțiile strategice din timpul microstagiunii au arătat clar că nu suntem singuri. Că există puncte de legătură, solidaritate, dialog. Prezența lui Lucian Vărșăndan, directorul Teatrului German de Stat din Timișoara, a fost de o însemnătate aparte. Chiar dacă instituțiile noastre acționează în contexte foarte diferite, împărtășim același țel: construirea unui teatru de limbă germană în România care nu trăiește în trecut, ci lucrează cu realitatea prezentă. Relația cu Timișoara nu e doar colegială – e o șansă de poziționare, de schimb de perspective, de întărire reciprocă în cadrul unui discurs teatral european care începe să se rescrie.

Mai larg, microstagiunea a arătat că teatrul de limbă germană în România nu e un proiect nostalgic, ci un spațiu de posibilitate – pentru fragmente, pentru liminalitate, pentru povești care nu pot fi spuse în altă limbă. Suntem mici, dar mobili. Suntem vulnerabili instituțional, dar liberi artistic. Această microstagiune nu ar fi fost posibilă fără încrederea și prezența reală a partenerilor care ne susțin[1]. Le mulțumim lor și echipei TNRS, dar și tuturor artiștilor, criticilor, jurnaliștilor, partenerilor și spectatorilor care au fost prezenți, au ascultat, au întrebat, au gândit și au simțit împreună cu noi. Această microstagiune nu a fost punctul culminant al unei stagiuni. A fost un început. Un prim pas spre un teatru care nu se închide, ci rămâne permeabil: la plurilingvism, la fragilitate, la ceea ce este încă invizibil și neterminat. Un teatru care nu oferă soluții. Ci invită la întâlnire.

Credit foto: Benjamin Strobel

C.M: (Re)conectarea teatrului de limbă germană din România la scena internațională este una dintre dimensiunile strategiei dvs. Ați menționat că participarea la festivalul Theatertreffen din Berlin ar consolida prezența teatrului german din România pe scena internațională. Cum poate fi co-interesat acest festival al teatrelor de limbă germană să acorde atenție teatrului minorității germane din România?

H.H: Nu e întâmplător că Theatertreffen-ul de la Berlin începe să gândească mai internațional ca oricând. Într-o epocă în care granițele se redesenează, limbile devin instrumente politice, iar identitățile sunt folosite ca arme – crește nevoia de voci artistice care există între categorii, nu ca simple traduceri, ci ca spații de posibilitate. Aici își are locul teatrul de limbă germană din România. Nu ca o tradiție înghețată, nu ca un fragment de patrimoniu, ci ca un laborator viu – estetic, lingvistic, politic, profund uman.

Noi nu vorbim despre reprezentare, ci despre experiență. Trăim într-un ansamblu multilingv, într-un context care nu a fost niciodată unitar și nu s-a lăsat complet cucerit de ideologii moderne – nici de naționalism, nici de neoliberalism, nici de postmodernism. Realitatea noastră e poroasă, fragmentară, contradictorie – dar vie. Și poate că tocmai în această imperfecțiune stă puterea noastră. În faptul că suntem „altfel”. Că nu ne-am pierdut încă umanitatea în cifre, strategii sau branding cultural. În timp ce o parte din teatrul occidental se lasă modelat de estetica capitalului – cu spectacole tratate ca produse, instituții ca structuri corporatiste și regizori ca pitch-eri de idei – noi am păstrat ceva ce nu se poate calcula: o etică a apropierii. O onestitate care nu se predică, ci se trăiește.

Privim cu îngrijorare cum, în Vest, crește o retorică a fricii. Frica de celălalt. Frica de pierdere. Frica de complexitate. Iar teatrul, în loc să contrabalanseze, devine adesea ironic, autoreflexiv, abstract, dar rareori vulnerabil. Devine „meta”, dar tot mai puțin uman. În Transilvania, avem – cu toate contradicțiile ei – o altă moștenire. Una în care oameni de etnii, limbi și religii diferite au conviețuit timp de secole. Nu întotdeauna pașnic, dar cu o capacitate reală de a coexista.
Chiar și în comunism, în umbra unui regim represiv, au existat spații – uneori mici, uneori tăcute – în care diversitatea n-a fost anulată. Această memorie colectivă nu e o legendă. E o experiență de viață. Și poate fi, tocmai acum, ceva ce Europa are nevoie urgentă să redescopere:

Nu un nou „noi”. Nu un „Occident” unit în formă, dar gol în conținut. Ci o nouă concepție despre vecinătate – fragilă, lucidă, dar reală. Se poate că avem nevoie de o nouă stângă – nu ideologică și agresivă, ci empatică, blândă, radical incluzivă. O stângă care nu integrează, ci acceptă. Care nu normalizează, ci înțelege. Teatrul pe care îl facem noi – precar, polifonic, rezistent prin umanitate – ar putea fi un model. Nu de copiat, ci de ascultat.

De aceea spun: Poate că Theatertreffen-ul din Germania are acum mai mare nevoie de noi decât avem noi nevoie de el. Nu din vanitate, ci pentru că aducem cu noi un alt tip de cunoaștere:

• Cum să trăiești împreună fără a te anula reciproc
• Cum să faci teatru fără să-l transformi în marfă
• Cum să atingi fără să manipulezi
• Cum să rămâi politic fără să devii moralizator

Dacă teatrul de limbă germană vrea să rămână relevant, n-o va face prin bugete uriașe sau tehnologii spectaculoase. Ci prin adevăr. Umanitate. Întâlnire. Și tocmai asta avem noi de oferit…

C.M: Intenționați să organizați o serie de evenimente care să aducă teatrul mai aproape și de zona rurală, mai exact prin spectacole în bisericile fortificate săsești restaurate din Transilvania. Care este miza acestui proiect, dincolo de valențele lui turistice?

H.H: Când privim astăzi spre satele din Transilvania, nu vedem doar o geografie – vedem o memorie densă, înghețată în piatră, lemn și tăcere. Fiecare biserică fortificată restaurată spune o poveste despre un timp care pare departe – dar care încă vibrează în ziduri. Numai că ceea ce a fost cândva viață de zi cu zi, azi este amintire. Și ceea ce era amintire… începe să dispară. Pentru că oamenii care dădeau viață acestor locuri – bunicii, poveștile, cântecele, sărbătorile comune – încet-încet se sting. Satele se golesc. Nu doar fizic, ci și emoțional. Ce rămâne, e adesea un sentiment tăcut de uitare. Aceasta este realitatea pe care o întâlnim. Și tocmai de aceea ideea de a face teatru în aceste biserici fortificate nu este un gest nostalgic, ci un pas necesar înapoi spre rădăcini – și astfel înainte.

Pentru că în aceste sate nu trăiesc fantomele trecutului, ci oameni ai prezentului: copii romi, bătrâni, familii care trăiesc din pământ, din muncă, în regim de subzistență.

Există încă solidaritate, dar tot mai puține locuri în care ea se manifestă.

Nu mai sunt sărbători comune. Nu mai e cultură împărtășită. Nu mai e povestire colectivă. Tinerii pleacă,pentru că nu văd nicio perspectivă. Cei care rămân, trăiesc nu doar în lipsuri materiale, ci și în sărăcie emoțională. Și acolo unde lipsesc educația, cultura, limbajul pentru propria viață, se instalează un gol. Un gol care e umplut – cu televizor, cu TikTok, cu YouTube. Nu ca sursă de informație. Ci ca înlocuitor. Ca o otravă lentă pentru suflet. Într-o astfel de lume, teatrul pare un anacronism. Și tocmai de aceea e mai necesar ca niciodată. Nu mergem în sate pentru o poză frumoasă. Mergem acolo pentru că simțim că există o lipsă – una adâncă, socială, tăcută – pe care nici statul, nici piața nu o acoperă. Pentru că nu există infrastructură culturală în aceste zone – și nici o strategie națională clară care să o creeze. Noi vrem să readucem teatrul la ceea ce a fost odinioară: Un spațiu de întâlnire. O practică socială. O invitație la a te privi pe tine și pe celălalt – fără ecran, fără algoritm. Bisericile fortificate nu sunt pentru noi doar niște scene. Ele sunt martorele unei capacități uitate de coexistență. Români, maghiari, germani, romi – toți au trecut prin aceste spații, uneori unii lângă alții, alteori unii contra altora – dar mereu conștienți că trebuie să învețe să conviețuiască. Aceste ziduri poartă memorie – dar și potențial. Când le pășim azi pragul, nu o facem ca să evocăm trecutul. Ci ca să spunem: Și voi sunteți prezent. Și voi puteți deveni viitor.

Nu venim cu răspunsuri. Venim cu întrebări. Și poate cu o clipă de liniște. De muzică. De frumusețe. Nu ca spectacol. Ci ca gest de apropiere. Pentru că satele nu mor doar când drumurile se golesc. Mor atunci când nimeni nu le mai privește.

C.M: Care sunt proiectele secției germane a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu pe care le-ați anunțat cu ocazia microstagiunii? Ce v-ați dori cel mai mult pentru această secție, din punct de vedere managerial, dar și personal?

Ceea ce construim pentru următoarea stagiune nu este o simplă succesiune de titluri sau o listă de premiere, ci o arhitectură fragilă de întrebări, răspunsuri temporare, absențe, tăceri și pulsații. Nu ne interesează un repertoriu în sens tradițional, ci o linie de continuitate vie, coerentă, contradictorie, în care fiecare spectacol se leagă de celălalt nu numai prin temă, ci prin ton, prin sensibilitate, prin curajul de a vorbi acolo unde de obicei se tace.

Trăim vremuri în care diferențele sunt instrumentalizate, în care spațiile comune devin tot mai înguste și în care discursul despre celălalt este adesea înlocuit de frică sau ură. În acest context, teatrul german din Sibiu capătă o relevanță aparte. Nu doar ca păstrător de tradiție, ci ca spațiu de traducere – între culturi, între limbi, între generații. Publicul nostru este în mare parte tânăr, vorbitori nativi de română, adesea fără acces natural la limba germană. Tocmai de aceea, spectacolele noastre sunt construite nu doar pe text, ci pe imagine, pe sunet, pe gest, pe mișcare, pe intensitate emoțională. Nu presupunem că vom fi înțeleși. Dar presupunem că putem fi simțiți…

Această abordare transformă bariera lingvistică într-un spațiu de creație. Lucrăm cu limbaj scenic și poetic care nu cere explicații, ci participare. Teatrul nostru nu intelectualizează experiența, ci o traduce în corporalitate, în respirație, în atmosferă. De aceea, fiecare proiect pe care îl dezvoltăm pornește dintr-o nevoie interioară și nu numai dintr-un concept exterior. Nu căutăm să ilustrăm idei, ci să deschidem spații în care spectatorul să se poată recunoaște, chiar dacă nu înțelege fiecare cuvânt. Mai ales pentru tineri, acest tip de acces emoțional direct este esențial – el creează o relație cu teatrul care nu e filtrată prin apartenență culturală, ci prin empatie.

Stagiunea se deschide cu Iarna de Jon Fosse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Este un text aproape mut, în care două ființe se întâlnesc într-un spațiu nedefinit, se atrag, se resping, se întreabă și rămân or dispar. Spectacolul este multilingv și fiecare limbă își păstrează misterul ei. Personajele nu se înțeleg pe deplin, dar rămân împreună. În acest gol, în acest interstițiu, se naște teatralitatea. Spațiul este redus la esență: o insulă, apă, reflexie, sunet. Totul este organic, viu, tensionat. Publicul nu este invitat să decodifice, ci să simtă. Iar Fosse ne oferă acest paradox: cu cât spune mai puțin, cu atât deschide mai mult.

The Four Seasons: Europe Remixed, în regia lui Cristi Ban, propune o călătorie muzicală prin amintirile afective ale unui continent epuizat. Pornim de la Vivaldi, trecem prin Eurovision, prin melodii kitsch, prin fragmente de video și voci personale. Spectacolul nu vorbește despre Europa ca proiect politic, ci ca memorie afectivă, ca dorință de a fi împreună. Ne interesează acea zonă ambiguă în care istoria personală se întâlnește cu mitologia colectivă. Ritmul spectacolului este când melancolic, când ironic, când tandru, când neliniștit – exact ca Europa însăși. Este un spectacol despre ce ne-a ținut împreună și ce ne separă acum. Nu oferă răspunsuri, dar creează o cameră de rezonanță pentru întrebări uitate.

Sarmale // Kratuwickel este o comedie serioasă despre absurdul conviețuirii. În regia lui Radu Afrim, pe un text scris de Székely Csaba, acest spectacol multilingv (română, germană, maghiară) pune în scenă povești reale, interviuri, gesturi mici, tensiuni reprimate. E vorba despre viața cotidiană într-o regiune multiculturală, unde limbile se încurcă, obiceiurile se suprapun și vecinătatea nu garantează înțelegere. Umorul spectacolului nu e superficial – vine din recunoaștere, dintr-o blândețe dureroasă față de ridicolul uman. E un spectacol despre vecinătate ca provocare – și despre cum supraviețuim împreună, chiar și atunci când nu știm să ne ascultăm. În spatele umorului, există o întrebare reală: mai avem cu adevărat limbaj comun?

Pentesileea, în regia lui Bocsárdi László, este un spectacol în limba germană despre dorință, rușine și război. Textul lui Kleist devine aici o materie vie, viscerală. O femeie refuză să fie obiectul dorinței masculine și distruge tot ce o definește. Iubirea devine armă, sexualitatea devine conflict, cuvântul devine violență. Nu este o adaptare istorică, ci un ritual contemporan despre imposibilitatea comunicării. Este și un gest de mediere: o apropiere autentică între literatura germană clasică și o generație nouă de elevi și studenți din Sibiu care învață germana nu din obligație, ci dintr-o curiozitate.

Dybbuk, pe care îl regizez eu, este un ritual scenic în idiș și germană despre o tânără posedată – de iubire, de durere, de o voce care nu vrea să plece. E o poveste despre limitele dintre viață și moarte, despre comunități care tac, despre religie ca spațiu al vinovăției și al dorinței. Spectacolul nu e o reconstituire, ci o invocație. Nu vorbește despre trecut, ci îl cheamă înapoi. Muzica live, mișcarea, spațiul sonor sunt parte dintr-un limbaj în care cuvintele nu mai sunt suficiente. Este o formă de rezistență poetică, în care o femeie ia înapoi o voce care i-a fost furată.

Emilia Galotti, în regia lui Dumitru Acriș, închide acest arc tematic cu o întrebare despre putere, control și feminitate. Textul lui Lessing este demontat cu o luciditate radicală: cât de ușor poate fi o femeie redusă la un simbol? Cât de subtil se poate exercita violența în numele binelui? Spectacolul este direct, contemporan, fără protecții decorative. Este și el parte din demersul nostru educațional: un mod de a aduce literatura germană clasică în contact cu generațiile care nu o cunosc – și de a arăta cât de actuale sunt temele ei.

Toate aceste spectacole vorbesc, de fapt, despre același lucru: cum trăim împreună. Cu diferențele noastre, cu traumele noastre, cu limbile și dorințele noastre incompatibile. Nu încercăm să oferim soluții. Încercăm să creăm spații. Spații în care teatrul nu este o instituție, ci o întâlnire. Nu o explicație, ci o respirație comună. Un loc în care nu trebuie să înțelegi tot – dar trebuie să fii acolo.

C.M: Care este din punctul dvs. de vedere viitorul teatrului german din România?

H.H: Cred că viitorul teatrului german din România nu poate fi înțeles ca o simplă continuare a unei tradiții culturale, ci mai degrabă ca o deschidere curajoasă spre prezent și spre un viitor încă nescris. Nu este vorba despre a conserva un patrimoniu, ci despre a-l transforma într-un spațiu viu de întâlnire, reflecție și creație.

Trăim într-un moment istoric tensionat, în care Europa pare să-și piardă din coerență, iar frica față de celălalt, față de diferență, devine tot mai vizibilă – atât în discursul public, cât și în viața cotidiană. În timp ce în vestul Europei se constată o polarizare socială și un declin al încrederii în instituții culturale, aici, în Transilvania, avem o experiență profundă și istorică a conviețuirii, a diversității, a coexistenței – o experiență care merge dincolo de idealuri și teorii. Este o experiență de viață, uneori complicată, dar reală, care continuă să ne formeze.

Din această realitate rezultă și o șansă: teatrul german din România poate deveni un spațiu exemplar, în care să învățăm din nou cum se trăiește împreună – cu diferențe de limbă, cultură, gen, orientare, statut social – nu într-un mod decorativ, ci profund, autentic, implicat.

Pentru mine, teatrul german din România nu este un loc în care se joacă pur și simplu texte germane, ci un laborator de traducere culturală în sensul cel mai larg al cuvântului: traducere între limbi, între epoci, între forme de expresie, între oameni. Aici, în acest context, teatrul poate deveni un mediu în care să se reconstruiască încrederea, nu prin mesaje ideologice, ci prin prezență, prin sinceritate artistică, prin fragilitate asumată.

Cred într-un teatru care vorbește în mai multe limbi – nu doar literal, ci simbolic. Un teatru care integrează experiențele minorităților, ale celor marginalizați – femei, persoane cu interese diferite, oameni care nu se încadrează în normele dominante – și le oferă nu doar vizibilitate, ci centralitate. Cred într-un teatru în care corpul, sunetul, lumina și tăcerea spun la fel de mult ca textul. Un teatru care nu presupune că publicul înțelege, ci care îl invită să simtă, să stea, să asculte, să reacționeze.

Și mai cred că viitorul teatrului german din România nu trebuie să fie definit prin nevoia de validare externă. Nu trebuie să ne întrebăm mereu dacă suntem „la nivelul Europei” sau „demni de festivaluri internaționale”. Poate că exact de aici, din această aparentă periferie, poate veni o formă nouă de centralitate. Poate că Berlinul – obosit de propriile sale cercuri autoreferențiale – are nevoie să vadă cum se face teatru la Sibiu. Nu din mândrie spun asta, ci dintr-o observație sinceră: uneori, acolo unde nu există siguranță și tradiție confortabilă, apare ceva autentic, urgent, viu.

Pentru mine, teatrul german din România are un viitor tocmai pentru că nu este garantat. Pentru că este, în fiecare zi, un efort de construire, de alegere, de reinventare. Un teatru care oferă întrebări, nu soluții. Un teatru care nu explică lumea, ci o deschide. Un teatru în care nu ne ascundem în spatele formelor, ci riscăm să fim prezenți.

Și poate că viitorul începe tocmai aici: în acceptarea incertitudinii, în curajul de a nu ști exact cum va arăta ziua de mâine – dar de a urca, oricum, împreună pe scenă.

Hunor Horváth  s-a născut în  1986 la Sfântu Gheorghe și a absolvit Athanor Academy din Burghausen, Germania, în 2011, specializându-se apoi în regie și management cultural. Începând din ianuarie 2019 el este șeful Departamentului German al Teatrului Național “Radu Stanca” din Sibiu.

[1] Ambasadei Republicii Federale Germania la București, Consulatului German din Sibiu, Goethe-Institutului, Forumului Cultural Austriac, Institutului Cultural Român, Consulatului Onorific al Luxemburgului, Departamentului pentru Relații Interetnice, Bisericii Evanghelice C.A. din România, Forumului Democrat al Germanilor din România, Forumului din Sibiu, Forumul Transilvaniei, Fundației Friedrich Naumann pentru Libertate