Regizorul Eugen Jebeleanu: „Vreau să dau o voce non-eroilor din dramaturgia contemporană”

În programul celei de-a V-a ediții a Microstagiunii Secției germane a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu (12-15 martie) spectacolul „E doar sfârșitul lumii” de Jean-Luc Lagarce, în regia lui Eugen Jebeleanu, care a avut premiera în ianuarie 2025, a adus în dezbatere condiția vulnerabilă a membrilor comunității LGBT, a căror prezență și reprezentare în teatru o comentează regizorul Eugen Jebeleanu.

Luana Pleșea: Eugen Jebeleanu, de când te preocupă „E doar sfârșitul lumii”? În ce măsură ți-ai dorit să pui în scenă acest text?

Eugen Jebeleanu: Mă preocupă de multă vreme.  Am citit prima dată piesa lui Lagarce cu mulți ani în urmă, pe urmă am descoperit spectacolul lui Afrim, de la Odeon. Eu l-am văzut prin 2008 sau 2010. Ulterior, filmul lui Dolan[1] mi-a adus reconfirmarea, ca un rapel al acestui text. În ultima vreme, a devenit o urgență să vorbesc despre tema abordată acolo, despre doliul pe care îl trăiește personajul în anticiparea propriei morți, a reîntâlnirii cu familia pentru a-și anunța boala și sfârșitul iminent. Această moarte vorbește și despre perioada anilor SIDA în Franţa și aduce un omagiu acestei problematici, având în vedere că textul lui Lagarce este  în mare parte autobiografic. Așa că piesa se află în continuitate logică cu preocupările mele pentru comunitatea LGBT și pentru a le oferi vizibilitate oamenilor ei.

Spațiul de joc m-a impresionat foarte mult, chiar dacă la prima impresie pare un spațiu rece. Am remarcat însă deschiderea publicului față de spațiul în sine și față de ideea de a însoți personajele în parcursul lor. În ce măsură ai avut încredere că spectatorii vor urma aceste personaje în lumile lor?

A fost o întâmplare faptul că am creat spectacolul într-un spațiu de la mall. Inițial era gândit pentru Sala Mare a Teatrului Naţional „Radu Stanca” Sibiu, dar în urma unor discuții cu Hunor von Horvath, directorul secției germane, ni s-a oferit spațiu de repetiții în centrul comercial. Am vizitat locul, am văzut fotografiile și mi s-a părut foarte potrivit pentru poveste. Dramaturgic vorbind, se susține ca spectatorii să fie martori la o instalație performativă, dacă o putem numi așa, în care povestea personajului e vizionată ca într-un album de familie, în care urmele pe care el le-a lăsat în trecerea lui prin viață și în familie sunt urmărite de spectatori în funcție de ceea ce își doresc să vadă. Mi s-a părut foarte ofertant să facem spectacolul acolo și am avut susținerea totală a lui Hunor și a lui Constantin Chiriac.

Împreună cu Oana Micu, scenografa spectacolului, am considerat că spațiul acesta ne permite să dezvoltăm conceptul și să invităm spectatorii la această „expoziție umană”, nu știu cum să o numesc altfel. Aici lucrurile în intimitatea lor sunt văzute ca prin gaura cheii; spectatorul asistă dintr-o poziție imersivă, oarecum voyeuristă, la discuțiile dintre personaje, la singurătățile lor, la intimitățile lor. E o situație care adâncește căutarea din textul lui Lagarce despre secret și despre ceea ce nu se comunică. În toate interacțiunile sunt multe lucruri, de fapt, ascunse și, oarecum, reprimate.

Mi s-a părut foarte generos să le ofer posibilitatea spectatorilor să participe la povestea lui Louis, într-o manieră organică și foarte implicată, să îi las să aleagă ce vor să vadă și ce vor să audă, să descopere care sunt dedesubturile și subtextele poveștii; să aibă acces la straturile profunde ale scriiturii lui Lagarce și ale poveștii din piesă. Spaţiul în sine are un soi de cruzime, care e proprie acelui „acasă” pe care Louis nu l-a mai simțit de atâta vreme şi căruia nu crede că îi aparține. Prin filtrul personajului principal putem subînţelege şi transfera toată drama lui în această lume aseptică, pe care o sugerează spaţiul de la mall.

E doar sfarsitul lumii. Credit foto: Andra Valean

Acest spaţiu pare, cel puţin la început, foarte rece şi bănuiesc că naşte întrebări, mai ales publicului: de ce și ce se întâmplă acolo. Care au fost provocările spaţiului pentru voi?

A fost o provocare să ieşim din sala de spectacole cu catifea roşie şi să aducem un alt tip de public. Apoi, constrângerile de ordin tehnic, fie că vorbim despre sunet, lumini sau de aparatura pe care trebuia să o integrăm în scenografia spectacolului, au constituit alte provocări. Până la vizionare nu știam cum se va raporta spectatorul la spaţiu şi la convenţia propusă; o convenție în care are libertatea de a se plimba, de a alege ce să vadă. Şi e foarte interesant că de fiecare dată spectatorii se poziţionează altfel, ceea ce schimbă, cumva, toată dinamica din interiorul spectacolului. Chiar dacă avem trasee stabilite și un parcurs clar, raportarea la spectatori, care fac parte din spațiu și din spectacol, înseamnă un alt tip de abordare şi de prezență pentru actori. În acest concept spectatorul e integrat și îi obligă pe actori să fie foarte atenți la felul în care se mişcă şi comunică între ei, dar și cu spaţiul şi cu publicul. Din acest punct de vedere spectacolul iese din convenţia celui de-al patrulea perete și spectatorul nu mai asistă pasiv la ceea ce se întâmplă, ci poate avea un soi de reacţie directă, chiar fizică, corporală la dinamica din scenă.

Gândindu-te la spectacol, cum îl percepi acum, la distanță de premieră?

Creaţia acestui spectacol a fost o experienţă foarte plăcută pentru că a însemnat întâlnirea cu un alt tip de spațiu și, în primul rând, pentru întâlnirea cu scriitura lui Lagarce pe care o trăiesc subiectiv, implicat. Mă regăsesc în multe din aspectele tratate în text şi cred că e nevoie să se vorbească despre dificultatea unui tânăr de a vorbi, sau nu, despre orientarea sa sexuală asumat. Chiar dacă nu este acesta subiectul central al piesei, există în background tulburarea în raport cu identitatea şi cu familia sa. Spectacolul are o dimensiune foarte clar educaţională şi eu mă gândesc la el ca la un fel de experienţă personală pe care mi-aş fi dorit să o trăiesc la un moment dat în parcursul meu, nu neapărat ca regizor, ci mai degrabă ca spectator. Uman vorbind, să simt că sunt mai puţin singur şi că există voci care să vorbească şi în numele meu. Cred că asta pot face eu astăzi: să le dau o voce, să fie auzite poveştile acestor non-eroi din dramaturgia contemporană sau chiar universală; să-i aduc în prim plan, astfel încât spectatorii să aibă acces la poveștile în care se reflectă propria viaţă a celor care se simt vizaţi și se regăsesc direct. Să creăm empatie, nu doar în rândul comunităţii LGBT, pentru aceste teme și subiecte sensibile şi vulnerabile în societatea românească. La nivel mai larg există încă o mare discriminare, un soi de stigmatizare şi de ostracizare ordinară, care e foarte banalizată în contextul nostru sociopolitic. Eu mă simt responsabil să le dau voce persoanelor vulnerabile prin spectacolele mele.

Cum ai gândit traseele personajelor în acest spaţiu, atât de rece şi ofertant în acelaşi timp?

Am avut şansa să lucrăm în acest spaţiu din a doua săptămână de repetiţii și totul s-a construit aici. Fiecare personaj are un traseu al lui în care să-şi poată expune latura vulnerabil. Nu îmi place să caracterizez personajele în pozitive şi negative sau victime şi călăi. Cu toții suntem şi una, şi alta într-un anumit punct al vieţii noastre. M-a preocupat şi am chestionat partea mai ascunsă a personajelor, care să provoace empatie, să-i reveleze o zonă de intimitate şi de sensibilitate, pe care nu o regăsim la o lectură la rece a textului. Astfel, traseele au venit organic, în ideea în care eu m-am pus în poziţia spectatorului care ar urmări povestea, cu curiozitatea pe care aş avea-o de a urmări și de a duce mai departe firul roşu al poveştii. Mă interesa nu doar textul ca motor al concepţiei regizorale, ci și de ce spunem noi povestea astăzi. Distribuţia e foarte diversă. În rolul principal joacă Marc Illich, el însuşi face parte din comunitate, care are, deci, o voce legitimă pentru a spune această poveste. Mi s-a părut esenţial să vorbim despre acest subiect  într-o manieră asumată, curată şi simplă, pentru o reprezentare cât se poate de corectă a poveştii şi a personajelor.

E vorba de responsabilitatea față de felul în care spunem poveşti, care au existat, există şi, din păcate, vor exista, poate nu neapărat atât de dramatice, datorită și evoluţiilor din medicina care se ocupă de acest subiect. E important ca aceste poveşti să fie auzite şi astăzi, chiar dacă fac parte dintr-un trecut, pentru că doar analiza trecutului ne ajută să înţelegem cum putem remedia prezentul.

Ignoranţă egal frică. Un mesaj scurt, dar de impact, a fost afișat pe tot parcursul spectacolului. Dincolo de text, dincolo de spaţiu, ce te-a preocupat, ce întrebări ţi-ai pus tu lucrând la spectacol?

Citatul „ignoranţă = frică” este, de fapt, manifestul artistului Keith Haring, el însuşi bolnav de SIDA şi victimă a bolii. Citatul mi s-a părut pertinent ca referinţă la spectacol, pentru că există foarte multă ignoranţă care vine din frică și dintr-un soi de lipsă de educaţie. Nu putem evolua fără să parcurgem etape fundamentale în educaţie şi cultură şi, cred eu, reamintirea problemelor încă invizibile în societate este fundamentală pentru ca lumea în care trăim să ajungă în acord cu un soi de egalitate, de libertate de expresie și de a fi. Preocuparea mea, dincolo de aspectele artistice care ţin de căutările mele regizorale, e pentru mesajul pe care îl transmite acest text prin întrebările pe care le pune. Sunt și întrebările mele, de aceea e necesar să vorbesc despre ele și să aduc din nou textul lui Lagarce într-un teatru public ca un fel de poziţionare a mea ca cetăţean în spaţiul în care trăiesc, într-o oarecare măsură, şi în care consider că este încă mare nevoie să dezbatem condiția acestei minorități şi a discriminării cu care se confruntă zi de zi. Dacă noi, prin arta noastră, nu reuşim să tragem nişte semnale de alarmă, devine foarte greu de combătut valul de ură care vine dinspre politica de extremă dreaptă, încercând să reducă la tăcere diversitatea şi să anuleze vizibilitatea oricui nu face parte dintr-un context majoritar şi privilegiat. E vorba aici şi de diferenţele de clasă socială, şi de conflictul dintre generaţii, şi de singurătate; e vorba şi de a nu-ţi găsi locul, despre sentimentul de apartenenţă. Mă implic în dialogul pe care încerc de mulţi ani să-l duc intercultural şi chiar între teritorii, spaţii, limbi, între cele două spaţii în care îmi exercit activitatea şi în care trăiesc – Franţa şi România. Mă interesează să aduc dramaturgia franceză în spaţiul românesc, nu neapărat cu scopul să o promovez, ci, mai degrabă, ca o referinţă, ca o trimitere și oglindire. Ceea ce se întâmpla într-un spaţiu în trecut şi continuă să se întâmple în alt spaţiu în prezent poate permite un soi de distanţare, care conduce spectatorul spre empatie. Lucrurile nu trebuie spuse agresiv, spectatorul nu trebuie certat și tras de urechi, ci ajutat să conştientizeze aspecte care fie sunt parte din viaţa lui, fie se întâmplă în jur, ca parte a unui peisaj mai amplu. De foarte multă vreme acesta e centrul preocupărilor mele: cum putem spune ”poveşti mici”, influenţate de contextul amplu, de istoria ”mare”; şi care sunt repercusiunile pe care le are istoria asupra poveştilor anonime, poate chiar intime; ce dialog există între micro şi macro şi cum se influenţează reciproc.

Aş vrea să vorbim şi despre lucrarea de mari dimensiuni concepută împreună cu scenografa Oana Micu. Care sunt semnificaţiile ei pentru voi?

A fost prima mea colaborare cu Oana Micu. O urmăream şi apreciam ce face ea, scenografiile şi proiectele ei din ultimii ani. M-a interesat să aducem şi o formă de mister, poate chiar şi mistic, poate să provoace o lectură poetică, care să vorbească nu doar despre concretul şi realismul situaţiilor, ci şi despre trăirea interioară şi zbuciumul personajului Louis.

Şi atunci, acest înger căzut la pământ e, pe de-o parte, o reprezentare a propriei morţi şi, în acelaşi timp, capătă o altă identitate şi în spatele acestui eveniment tragic există un fel de reînviere, o zonă de deschidere a imaginarului colectiv în rândul spectatorilor. Cu siguranţă că majoritatea publicului s-a confruntat, direct sau indirect, cu pierderea cuiva. De aceea am dorit să aducem un omagiu unor personaje din comunitate, care s-au confruntat cu această boală. Pe de altă parte, ne-am dorit o dimensiune onirică, prin care vorbim despre doliul pe care îl trăim în urma unei pierderi și doliul cu sine. Acesta era, poate, cel mai important. Dimensiunea îngerului impunea o notă de suprarealism  situaţiei, care nu doar că răspundea căutărilor mele dramaturgice, ci sublima și textul şi tema lui. Mă bucur că Oana a răspuns căutărilor mele şi le-a transpus în coeziune cu subiectul. Îngerul e, până la urmă, centrul concepţiei scenografice şi e nu doar estetic foarte impresionant, ci și ca reprezentare a personajului principal. În final, chipul acelei statui este chiar o reproducere a chipului actorului Marc Ilich. În ultimele mele creaţii există o zonă de tulburare între actor şi personaj, care mă frământă destul de tare. Cum putem face ca adevărul şi ficţiunea să se întâlnească pe o graniţă cât mai puţin vizibilă, aproape nedeterminată, şi să se dilueze în favoarea unei omogenităţi între actor şi personaj, între ficţiune şi adevăr sau realitate. Ideile acestea s-au născut, şi Oana a empatizat cu propunerea mea, ca acest spectacol să fie unul foarte visceral, în care spectatorul să fie pus într-o poziţie în care să poată să-şi deschidă propria imaginaţie şi să fie expus, într-un fel sau altul, la propria-i fragilitate.

[1] Regizorul Canadian Xavier Dolan a ecranizat piesa în 2016