Maratonul ANTHROPOLIS la Deutsches Schauspielhaus Hamburg: de la teatrul antic la viitorul democrației

Anul 2024 a fost unul foarte bun pentru Deutsches Schauspielhaus Hamburg. În urma sondajului anual organizat de revista Theater heute în rândul a patruzeci și șase de critici de teatru din întreg spațiul de limbă germană și conform voturilor exprimate de aceștia, DSH a primit distincția de Teatrul Anului. Producția Laios, în regia lui Karin Beier, a fost desemnată spectacolul anului, Lina Beckmann – actrița anului (aici s-a înregistrat un record absolut al numărului de voturi în favoarea sa – 26 pentru, din totalul de 46). Textul Laios de Roland Schimmelpfenning, care stă la baza spectacolului cu același titlu, a fost desemnat piesa anului, iar Sybille Meier, de la același teatru, dramaturga de spectacol a anului, pentru munca ei la pentalogia Anthropolis I-V, scrisă de Schimmelpfenning și pusă în scenă de Karin Beier, directoarea Deutsches Schauspielhaus Hamburg.

Cele cinci spectacole din pentalogie, Prolog/Dionysos, Laios, Ödipus, Iokaste, Antigone au avut premierele la începutul stagiunii 2023/2024, câte unul la fiecare două săptămâni. Ele sunt programate individual, însă, o dată pe lună (sau cel mult o dată la două luni), se organizează Maratonul Anthropolis, când întreaga serie de cinci spectacole e jucată pe parcursul a două zile și jumătate, intrarea fiind asigurată de un singur bilet, valabil pentru întregul eveniment. E important de spus că Deutsches Schauspielhaus Hamburg este teatrul cu cea mai mare capacitate din Germania (sala are în prezent puțin peste 1200 locuri – la inaugurare avea peste 1800, dar ele au fost reduse în urma reconfigurării spațiului în timp – și, ca fapt divers, clădirea teatrului a fost proiectată de arhitecții vienezi Fellner & Helmer, cei care au proiectat și teatrele naționale din Cluj, Timișoara, Iași și teatrul din Oradea). Maratonurile Anthropolis au, la doi ani de la premieră, un succes fulminant, gradul de ocupare a sălii fiind de aproape 100%. Încă de la lansarea ei, pentalogia a fost percepută ca un adevărat eveniment atât de către presă, cât și de către public, inițiativele de acest fel fiind neobișnuite pentru spațiul teatral de limbă germană.

Anthropolis Antigone. Credit foto Thomas Aurin

Este, însă, foarte interesat de urmărit cum s-a ajuns la punerea în scenă a pentalogiei și ce anume ne spune acest lucru despre managementul teatral și strategiile care fac posibilă punerea în practică a unei astfel de idei. Prin urmare, ar trebui să ne întoarcem cam cu doisprezece ani în urmă față de momentul premierei, când Karin Beier era directoarea Schauspielhaus Köln, dar se pregătea să își încheie mandatul acolo cu un an mai repede decât era prevăzut în contract, pentru a prelua conducerea DSH. În acea perioadă apare și o carte, Karin Beier. Den Aufstand proben. Ein Theaterbuch (KiWi, 2013) de Wolfgang Höbel, în care este analizată cariera regizoarei de la început și până la momentul respectiv, când plecarea la Hamburg însemna, din mai multe motive, o adevărată piatră de hotar pentru cea care demonstrase în trecut că este capabilă, prin propriile puteri, să reformeze complet un teatru aflat în dificultate (cel din Köln), aducându-l din pragul colapsului în punctul în care, în doi ani consecutiv (2010, 2011) el primește distincția de „Teatrul anului”. Or, în 2011, în ciuda performanțelor incontestabile, Karin Beier decide să accepte provocarea numită Hamburg. În volumul pomenit mai sus, ea afirmă că, din punct de vedere teatral, Köln e mereu în concurență cu alte patru orașe, Viena, München, Berlin și Hamburg, – mai mulți actori tineri care au creat roluri importante în Köln fiind vânați de teatrele din cele patru metropole. Beier se vede în poziția în care e mereu nevoită să se ploconească și să se roage mereu de unii și de alții pentru a-i convinge să vină într-un teatru care, chiar dacă demonstrase că poate face performanță, nu era foarte atractiv nici pentru regizori. În aceeași perioadă, în ziarul Hamburger Abendbaltt se afirma că Beier era, la momentul respectiv cea mai de succes directoare de teatru din Germania, și, prin urmare, cea mai în măsură să preia conducerea Deutsches Schauspielhaus Hamburg, care avea deja în spate trei ani de interimat. Karin Beier afirmă, la rândul ei, că o astfel de șansă ți se oferă doar o dată în viață, însă ziarul Kölner Stadt-Anzeiger publică în 2012 un articol în care atrage atenția asupra faptului că importanți oameni de cultură părăsesc orașul și le reproșează politicienilor că nu au luptat prin toate mijloacele pentru a o păstra pe regizoare la Köln, acuzându-i de provincialism datorită faptului că ei par a fi mândri că orașele mai mari ale Germaniei râvnesc la oamenii de valoare de aici, pe care, iată, îi și obțin.

Pe de altă parte, Karin Beier ajunge la Hamburg în momentul în care acolo se desfășoară campania electorală. În acest context, reprezentații CDU și presa hamburgheză insistă ca următorul director al Deutsches Schauspielhaus să fie numit înainte de alegeri, stabilite pentru luna februarie 2011. Beier se folosește de acest moment pentru a participa la discuții cu reprezentații CDU, SPD și die Grünen, pentru a se asigura că, indiferent de rezultatele alegerilor, teatrul nu va fi neglijat, ci, dimpotrivă, va fi sprijinit mai ales din punct de vedere financiar (directorul precedent părăsise funcția invocând, printre altele, subfinanțarea crasă a instituției). În același timp, ea vine la conducerea teatrului într-un moment extrem de nefast pentru acesta, după niște ani arizi, cu acute probleme artistice, în care instituția de spectacol își pierduse relevanța la nivel local și regional, iar publicul dăduse bir cu fugiții. Practic, Karin Beier prelua Deutsches Schauspielhaus Hamburg în aceeași situație în care preluase în 2007 conducerea Schauspielhaus Köln, oferindu-i-se șansa unui nou început la instituția considerată a fi cel mai greu de manageriat din întreaga lume teatrală germană. Existaseră directori celebri înaintea ei, care eșuaseră în mod spectaculos, printre ei Peter Zadek, aflat la conducere în perioada 1985-1989, care s-a plâns ulterior că funcția de director al acestui teatru l-a îmbolnăvit la propriu. Au existat, însă, și modele de succes până la venirea lui Karin Beier, de exemplu Frank Baumbauer, care a fost director în perioada 1993-2000 și a atras regizori precum Christoph Schlingensief, Frank Castorf sau Christoph Marthaler, dar și pe Karin Beier însăși, în 1995, ca regizoare invitată, pentru ca ulterior să îi schimbe statutul în cel de regizoare angajată. Volumul care ne oferă toate aceste informații se oprește, însă, în acest moment, reușita regizoarei în noua funcție de conducere fiind încă sub semnul întrebării.

*******

Premiera cu care nou-instalata directoare deschide stagiunea 2013/2014 este Die Rasenden (Furioșii), un spectacol de șase ore și jumătate, care include Orestia de Eschil, Ifigenia în Aulida de Euripide, Troienele de Euripide (prelucrarea lui Jean Paul Sartre) și Electra de Sofocle, în versiunea lui Hugo von Hofmannsthal – la acest proiect s-a lucrat și cu două dramaturge de spectacol, Rita Thiele și Ursula Rühle. Din articolele apărute în presă se poate vedea foarte clar cât de mare era curiozitatea, dar și cât de mari erau speranțele pe care lumea culturală și le punea în noul directorat al unui teatru pe care Peter von Becker, de exemplu, în articolul său din Tagesspiegel, îl considera ca fiind aproape de colaps, complăcându-se în starea sa de irelevanță (Tagesspiegel, 19.01.2014). Părerile au fost împărțite în ceea ce privește maratonul de tragedie antică de șase ore și jumătate, însă starea dominantă era una de așteptare plină de speranță. Karin Beier, la rândul său, nu venise de la Köln cu mâna goală, pentru că adusese la Hamburg câțiva dintre actorii de top, și anume pe Lina Beckmann, Joachim Meyerhoff, Julia Wieninger, Michael Wittenborn – dorința ei (așa cum și-o exprimă în cartea amintită anterior) fiind aceea de a a avea o trupă ai cărei actori să nu își dorească să plece în toate părțile, ci să rămână dedicați teatrului în care sunt angajați – chiar și așa, în starea în care se găsea la momentul respectiv, Deutsches Schauspielhaus Hamburg acționa pentru foarte mulți ca un magnet. Cert este că această premieră ieșită din tipare anunța munca de reconstrucție și reconfigurare a celui mai mare teatru din Germania, iar la butoane se afla o regizoare care mai trecuse o dată – cu succes – prin această experiență.

La zece ani distanță, în 2023, Karin Beier, inszenierende Intendantin, directoare care și montează spectacole în teatrul pe care îl conduce, se reîntoarce la antici cu intenția declarată de a marca un deceniu de la venirea sa pe acest post. În cei zece ani, munca de reconfigurare repertorială și de direcție a fost la un moment dat oprită datorită pandemiei. Dacă până la momentul respectiv regizoarea directoare remarcase o aplecare din ce în ce mai intensă a publicului către aspectele politice ale teatrului – lucru care a și surprins-o, dar a și bucurat-o, în același timp – după momentul COVID-19 a apărut acea categorie de (fost) public care în anii de pauză a ajuns la concluzia că se poate trăi foarte bine și fără mersul la spectacole. Pe de altă parte, nu a trecut mult timp până când sălile s-au umplut din nou (clădirea are, pe lângă sala mare, și o sală mai mică, sala Mahler, dedicată proiectelor de tip studio).

*******

Așa cum aminteam mai sus, proiectul Anthropolis cuprinde cinci spectacole bazate pe texte traduse/prelucrate/scrise integral de Roland Schimmelpfennig. Cele scrise în totalitate de el sunt Prolog, Laios și Iokaste, iar Dionysos, Ödipus și Antigone au fost retraduse de către Schimmelpfennig în stilul său caracteristic – poetic, dar în același timp lipsit de ornamente inutile, simplu și clar. Lui Ödipus, dramaturgul i-a adăugat o anexă de câteva zeci de pagini intitulată Haus der Dunkelheit (Casa întunericului), pe când în Antigone și Dionysos a integrat și texte proprii (Dionysos este, de fapt, titlul sub care se joacă Bacantele la Hamburg). Pe lângă Prologul prezentat în aceeași seară cu Dionysos, el stabilind punctul de plecare al întregului ciclu de spectacole, Laios și Iokaste sunt cele două texte originale care fac legătura între cele deja existente și retraduse/reconfigurate de dramaturg. În cazul celui dintâi, se știe că a existat o piesă cu același nume scrisă de Eschil, care, însă, s-a pierdut, dar personajul în sine apare frecvent în mitologia antică și, prin urmare, Schimmelpfennig s-a folosit de materialul existent pentru a crea o monodramă polifonică. Piesa Iokaste, pe de altă parte, este și ea scrisă pe baza unor texte antice (Șapte contra Tebei de Eschil sau Fenicienele de Euripide) folosite de Schimmelpfennig ca punct de plecare pentru construirea propriului text în jurul ideii de război și negociere eșuată pentru pace – Iokaste a fost scris exact în momentul retragerii trupelor americane din Kabul și reinstaurării regimului opresiv în Afganistan, la scurt timp urmând izbucnirea războiului din Ucraina. Un om esențial în acest proiect a fost dramaturga de scenă Sybille Meier, care a lucrat atât cu Schimmelpfenning, cât și cu Beier, ocupându-se de partea de documentare și participând la discuțiile organizate în jurul formei și fondului acestui proiect teatral mamut. Chiar dacă premiera primului spectacol din serie a avut loc în toamna anului 2023, munca la Anthropolis (titlul generic al întregului ciclu) a început cu doi ani înainte, pentalogia fiind pregătită în paralel cu noutățile aferente fiecărei stagiuni în parte, asta însemnând de multe ori dublarea volumului de muncă nu doar pentru echipa artistică, ci și pentru întregul personal tehnic al teatrului. Iată ce declara în presă Karin Beier: […] „ideea pentru Anthropolis mi-a venit acum aproximativ trei ani, în timpul perioadei de lockdown. La momentul respectiv orașul era cufundat în liniște, iar noi ne-am trezit dintr-odată că trebuie să regândim situația socială și contextul cultural cu care eram obișnuiți” […] (Hamburger Morgenpost, 12.09.2023). Prin urmare, în fața amenințării virusului și mai apoi a războaielor și revenirii în forță a extremei drepte, Karin Beier a reluat, alături de Schimmelpfennig și Meier, povestea Tebei, cetatea cu șapte porți, reconfigurând-o dramaturgic și vizual (materialele promoționale înfățișează ființe monstruoase, supranaturale, care iau cu asalt porțile orașului Hamburg). Miza era, așadar, una extrem de mare, iar emoțiile uriașe în momentul în care primul spectacol din seria celor cinci a ieșit la public (pentru că de succesul sau eșecul său depindea, în mare parte, felul în care aveau să fie percepute și celelalte patru).

Anthropolis Iokaste. Credit foto Thomas Aurin

Karin Beier este o regizoare care gândește teatrul ca pe un act politic, prin urmare întregul ciclu are în centrul său luptele pentru putere și linia fină care desparte democrația de dictatură, precum și actul de revoltă care duce la căderea dictaturii. Chiar dacă spectacolele pot fi văzute individual și în orice ordine, maratonul evidențiază firul roșu care le leagă. Prologul spune pe scurt povestea întemeierii Tebei, o cetate clădită pe moarte: mai întâi cea a vacii care și-a dat ultima suflare pe locul unde s-au pus bazele orașului, apoi a dragonului din ai cărui dinți au răsărit războinicii care s-au căsăpit unii pe alții, pentru ca ulterior, în întunericul fertilizat de o ploaie care cade în cascade pe scenă, să răsară cetatea în care animalicul și natura nu mai au loc – de unde și titlul Anthropolis. Este o poveste a urbanizării sălbatice, în care instinctele par a fi alungate cât mai departe. Ele, însă, revin cu violență – de la Dionysos până la Antigone (pentru că violența exercitată în forme cât mai diverse își are locul ei de cinste în întregul concept de spectacol). În plus, publicul este în mod constant tratat ca un partener de joc tăcut, care asistă impasibil, fără a se revolta, la toate schimbările bruște de situație. De asemenea, dat fiind faptul că spațiul urban pare să refuze tot ceea ce nu își poate explica logic, de multe ori protagoniștii se adresează publicului, prezentându-i în mod ironic tot ceea ce își are originile în legendă (e pus sub semnul îndoielii faptul că Dionysos e născut din coapsa lui Zeus – mai plauzibilă pare ipoteza ca mama lui, Semele, să fi călcat strâmb, iar povestea cu Zeus să fi fost inventată pentru a-i menține reputația nepătată – sau faptul că Sfinxul s-a prăbușit în abis atunci când Oedip a găsit soluția ghicitorii – cum putea să se prăbușească brusc, ni se sugerează, de vreme ce avea aripi, deci se putea salva zburând). Importantă, însă, aici, este dominația omului în era Antropocenului, a omului care clădește pentru ca mai apoi să distrugă ceea ce a clădit. Întunericului din scenă i se contrapun cărămizile albe care configurează și reconfigurează în continuu zidurile Tebei: într-un fel sunt ele clădite în Laios, în altul sunt rearanjate în Ödipus, pentru ca mai apoi să fie zdrobite în Iokaste, într-o foarte sugestivă ilustrare a luptei dintre cei doi frați, al căror conflict duce în final la erodarea totală a cetății. Acest lucru este cel mai evident în spectacolul Antigone, unde protagonista, prin gestul ei de revoltă, se opune dictaturii instaurate de Creon, frecând în mod constant cărămizile albe unele de altele, până când ele se dezintegrează, umplând scena (și o bună parte din sală) de un praf alb gros, care invadează întreg spațiul, semn al descompunerii și distrugerii totale. În tot acest timp, animalicul pe care omul se străduiește atât de tare să îl țină dincolo de porțile cetății, se încăpățânează să revină: vaca moartă este mereu în scenă, Dionysos își scoate la iveală cornele de taur în ajunul morții lui Penteu, sfâșiat în bucăți de propria mamă, Antigona și Ismena poartă la un moment dat măști de animale domestice, iar țipătul înfricoșător al Sfinxului (parte femeie, parte leu, parte vultur) străbate întreaga pentalogie prevestind nenorociri, în ciuda morții sale timpurii (anunțată în al doilea spectacol, dar pusă, oricum, la îndoială).

De altfel, pentru tot ceea ce se întâmplă ni se dau (de multe ori) alternative, care pot sau nu să ducă la același deznodământ – povestea Iocastei și a lui Oedip are patru posibile variante, care vorbesc în primul rând despre îndârjirea cu care omul se opune unei sorți dinainte pecetluite, forțându-i mâna, în ciuda previziunilor oracolului, a cărui credibilitate scade exponențial pe măsură ce se trece de la un spectacol la altul. Dacă în Laios ne este prezentată beția puterii, în Ödipus este scoasă în evidență fragilitatea ei, iar în Iokaste felul în care ea eșuează în a media un conflict între frați, conflict care provoacă un război de proporții, în urma căruia se instaurează o nouă dictatură. Tocmai prin această eșuare a negocierilor pentru pace și din cauza atmosferei claustrofobice, cea de a patra parte, Iokaste, e resimțită ca fiind extrem de actuală.

În afară de faptul că întreaga distribuție a fost la cote impresionant de înalte în toate cele trei după-amieze și seri ale maratonului, întregul concept este unul unitar, lăsând impresia unei mașinării care funcționează ca unsă, tocmai datorită muncii unei echipe care a crezut până la capăt în acest proiect, făcându-l extrem de relevant pentru spectatorul prezentului (dramaturgul de scenă fiind aici absolut esențial).

În încheiere trebuie neapărat să amintesc faptul că maratonul a fost urmat imediat de o nouă seară de discuții cu publicul din ciclul Zukunft der Demokratie (Viitorul democrației), o serie de mare succes, prezentată în sala mare a teatrului (așadar în cea de peste 1200 de locuri) și moderată de fiecare dată de dramaturgul elvețian Lukas Bärfuss, concluzia fiind că, în acest caz, teatrul chiar și-a recâștigat relevanța în cetate.

Pentru amănunte legate de cele cinci spectacole și pentru a vedea întreaga echipă artistică, accesați: https://schauspielhaus.de/stuecke/anthropolis-marathon