Valoarea umbrei

Acum câtăva vreme cineva m-a întrebat dacă-mi plac premiile. Prima reacție a fost să spun că nu, apoi că da, iar pe urmă să mă gândesc de ce – nu și de ce – da. Nu – pentru că un premiu te obligă, te responsabilizează și te expune. Da – pentru că un premiu te obligă, te responsabilizează și te expune. Nu – pentru că sunt obișnuită să rămân, ca autoare de text, în umbră. Da – pentru că sunt obișnuită să rămân, ca autoare de text, în umbră.

La începutul anilor ’90, când am debutat ca dramaturgă, a scrie pentru scenă în România era un demers sortit eșecului – la ce bun, când sursa de piese antologice era uriașă, iar traducerile textelor internaționale contemporane, mai mult sau mai puțin inspirate, puteau fi mutilate sau adaptate în câmpul arid al lipsei unei legi a drepturilor de autor? Și la ce bun să ne mai încurcăm cu texte noi, imperfecte, cu novici care se obrăznicesc să vorbească despre lucruri pe care, înaintea lor, le-au spus mai bine alții, de la Shakespeare la Beckett sau Ionesco, de la Peter Schaffer la David Mamett sau Marius von Mayenburg sau Sarah Kane? La ce bun să faci cultură, când ea e atât de înrudită cu agri-cultura fiindcă, la urma urmelor, în cultură, ca-n agri-cultură, trebuie să desțelenești, să sădești, să uzi, să îngrijești propria ta grădină, să depinzi de vreme și de vremuri. Dar de ce s-o faci când poți culege de-a gata ceea ce alții au semănat și au cultivat, soiuri omologate, lipsite de risc? De fapt, la ce bun să-ți asumi riscuri când poți merge la sigur: există supermarket – cum ar zice Petre Barbu, un alt dramaturg din umbră, mai prezent în pagină decât în scenă.

Poate din acest motiv, la început, piesele mele au fost mai vizibile în afara țării decât la mine acasă, unde, printre buruieni, micile vlăstare neîncurajate erau călcate în picioare: oamenii căutau capodopere. Și poate tot din acest motiv proiectele mele au început cu finanțări internaționale, nu românești. Era mai ușor să-i convingi pe britanici, pe nemți sau pe elvețieni că și grădina proprie poate rodi. Bineînțeles că am fost acuzată de idealism și de lipsă de spirit practic – când am început primul meu proiect independent, Dramafest-ul, un regizor pe-atunci important mi-a spus de la obraz, într-o conferință de presă, că sunt o mare naivă: el a căutat texte noi românești, dar n-a găsit nimic de valoare. Ei bine, i-am răspuns, tocmai de aceea am născocit acest proiect: pentru ca data viitoare când cauți, să găsești.

În ciuda rezistenței și mai încet decât am sperat, până la urmă schimbarea tot s-a produs – odată cu deschiderea spre o realitate socială care impunea lărgirea perspectivei și racordarea cu prezentul, odată cu presiunea pe care, de la marginea sistemului, companiile și teatrele independente au început s-o exercite asupra centrului. S-a născut astfel un model de lucru bazat pe co-laborare, respectiv pe munca-împreună și care implică prezența activă a autorului de text în echipa de creație. El s-a dovedit funcțional în cadrul proiectelor naționale și internaționale pe care le-am condus și în care am participat, al festivalului Dramafest – care a fost, în anii ’90, singurul eveniment în care autorul de text ocupa locul central – și azi, în cadrul masteratului de scriere dramatică al Universității de Arte din Târgu-Mureș. Chiar și ca directoare artistică a trupei române a Teatrului Național din Târgu-Mureș, am promovat acest model, atât cât mi-au permis blocajele de tot felul – umane și financiare.

De peste treizeci de ani observ și particip la drumul pe care textul românesc pentru scenă îl parcurge până la spectacol. N-am încetat să cred că avem nevoie constant de provocări, de texte noi, de o dramaturgie puternică și asumată care se dezvoltă azi mai mult în grădina independentă, dar a început să-și facă loc și în supermarket-ul teatrelor subvenționate – mai greu, însă câștigând teren pe zi ce trece. Poate am contribuit și eu cu ceva la diversificarea ofertei.

De aceea, acest premiu, venit din partea unei reviste independente de teatru, care mi l-a acordat cu idealismul și lipsa de simț practic a celor care, de aproape douăzeci de ani, nu obosesc să desțelenească, să ude grădina și să cultive, mă onorează. Îl accept cu bucurie și părere de rău că nu pot fi aici, acum, în acest cadru festiv. Rămân tot în umbră, dar, după cum o știm cu toții, în scenă, umbra este cea care dă relief și contur luminii.