Rușii nu zâmbesc sau cum ne impactează valul Breaking News într-o epocă a războaielor

Un spectacol efervescent care ne vorbește prin coagularea dans-sunet-metafore vizuale despre valul și efectul Breaking News – la asta am avut ocazia să fiu martor la începutul lunii octombrie, la Teatrul Apropo[1] din București. În premieră absolută, spectacolul a reușit să-mi implanteze ideea parazitară undeva în imaginarul meu, și de ce nu, poate și în cel al spectatorului vecin, că mintea umană poate fi oricând întunecată sau vrăjită de avalanșa Fake News, dar cu precădere în contextul de azi: cel al războaielor și conflictelor de pe scena politică a lumii.

Volatil și bine închegat ca structură biplanară, spectacolul prezintă povestea a doi studenți români din universuri diferite aflați la început de relație, Ea (Georgiana Cristurean) studentă la Jurnalism și El (George Olar) cântăreț la chitară. Timp de 1h și 15’ cei doi traversează împreună, dar în același timp separați emoțional și de un personaj simbolic, omniprezent, insesizabil protagoniștilor (Leonard Chionac) perioada incipientă a pandemiei, în tandem cu escaladarea războiului ruso-ucrainean surprins prin lentila televiziunilor.

Echipa care a dus la capăt spectacolul este una tânără, proaspăt emergentă sau în curs de emergență: regizoarea Diana Mihalașcu și dramaturga Ioana Dajbog, actorii și echipa tehnică (sunet și imagine), aproape toți membrii sunt în prezent studenți la programul de licență și, respectiv, tineri absolvenți ai Facultății de Teatru și Film UBB. Un lucru bun, din punctul meu de vedere, pentru că e nevoie de minți tinere, cu idei noi și îndrăznețe, care să formeze echipe stabile, omogene și colaborări de durată, încă din facultate, prin care să aducă pe scenă subiecte actuale, de interes și mesaj social/politic, dar nu numai. Ele ar trebui să lărgească, de fapt, această umbrelă de conștientizare asupra unor probleme despre care nu vorbim îndeajuns în teatru și în societate, cum de altfel au și reușit cei în cauză.

Pe o scenă albă, cu o scenografie simplă, dar inspirată (sub amprenta regizoarei, dramaturgei și lui Bogdan Bodros): o instalație-conglomerat din mai multe TV-uri vechi, un cearșaf suspendat și o perdea în fundal, El și Ea ajung să se cunoască, să se îndrăgostească și să supraviețuiască stării de urgență îmbrăcați în cămăși de noapte. Dacă la început relația lor pare perfectă: regizorea îi face să danseze, să se iubească pe scenă, actorii reușind cu finețe să pună „carne” pe scheletul personajelor, să-i facă plini de extaz sau extrem de imersați în universul lor romantic, treptat ea începe să se dizolve. Din cei doi tineri îndrăgostiți, între care pare să existe la început o chimie astrală, la sfârșit nu rămân decât 2 străini, care nu mai stabilesc nicio legătură. Studenta, din cauza: valului de știri, a tezei licenței despre război, a stării de izolare, a poveștii bunicii cu rușii care nu zâmbesc și a vinovăției legate de originea ei semi-rusească, a depresiei externe care o învăluie ca o caracatiță, cedează maniei Breaking News, ajungând la final în poziția unei jurnaliste de război direct de pe terenul bombardat al Ucrainei. Odată cu agravarea războiului, tânăra devine insensibilă, se „robotizează” (jocul e lipsit de emoții), pe când chitaristul devine din ce în ce mai vulnerabil și rănit de schimbarea de comportament a fetei.

Diana Mihalașcu își asumă de la început faptul că acesta nu e un spectacol neapărat politic, „nu vorbește direct despre războiul în desfășurare dintre Rusia și Ucraina, ci despre jurnaliștii care îl documentează”[2]. E un spectacol despre obsesii și dependențe, despre presiunea valurilor de știri, despre anxietatea și paranoia cu care vin acestea la pachet. Nu numai atât, cred că intenția din spatele spectacolului e de a prezenta și relația noastră, a tinerelor generații (dar nu numai) cu rețelele de socializare sau internetul. TV-ul poate lua diverse valențe, dar, până la urmă acesta simbolizează mecanismul prin care panica se naște și prin care își face loc în mintea consumatorului de știri. Ce faci când nu mai ești în stare să separi adevărul de ficțiune? Pericolul imaginat de adevărata realitate? Linia frontului de propria ta casă? Acestea au fost câteva din întrebările cu care am rămas după vizionare.

Rusii nu zambesc. Credit foto: Dinu Lazar

În acest univers care se bazează pe dans (sub coregrafia atentă și volatilă a Teodorei Tudose și a Ioanei Moldovan) textul are conotații simbolice și el, chiar dacă la baza e realist. Nu e nevoie de multe cuvinte sau explicații pentru a simți tensiunea, dragostea și rupturile din relația care seamănă cu un grafic fluctuant, care ajunge să stagneze. Universul sonor realizat de Mara Solomon dă și mai multă gravitate situațiilor-limită (îmbolnăvirea, certurile, vizionarea obsesivă a știrilor) dintre cei doi tineri, iscând scene dramatice, care duc chiar într-o direcție tragică, ireparabilă. Imaginile și transmisiunile live TV (create de Gabi Jilav) creează dinamici puternice, nu lasă universul să colapseze direct, ci îl suspendă, îl încarcă și mai mult cu evenimente, spectatorul așteaptă în orice secundă un nou Breaking News, la fel ca și studenta și foamea ei de știri veșnic nesatisfăcută. Dependența ei, cum am menționat, e reprezentată de personajul simbolic, care vine ca un contrapunct în acest univers, dintr-o zonă aproape de teatrul absurdului. El își face apariția în scenă, cu un pahar de lapte în mână, într-un costum negru și se interpune între cei doi, stricându-le relația și, respectiv, alterând planul realist, „înghețându-l”. Când Ea se ceartă cu El, de fapt, Mania vorbește prin intermediul Ei. Fiind un fel de alter-ego, replicile li se suprapun la fiecare conflict dintre cei doi potențial iubiți, care se distanțează treptat. În momentul în care Mania îi toarnă tinerei laptele pe gât, procesul de fuziune dintre cei doi s-a încheiat: Jurnalista decide să plece pe front, pe când tânărul rămâne cu inima frântă, în fața chipului ei acum televizat.

Metaforele scenice impresionează: când studentul se îmbolnăvește de Covid, din cauza febrei ridicate și frisoanelor ajunge să fie învăluit în cearșafuri mari, prins în ele, sufocat, „mort”, la fel ca decedații din spitale aruncați în saci în pandemie. Dansul celor doi îndrăgostiți de la început, prin care se cunosc, sincronismul scenic, atât în pași, cât și în priviri și emoție, fac parte tot din zona metaforică, la fel ca personajul Mania. Totodată, la final, există o altă imagine impresionantă din punct de vedere estetic cu Ea care ajunge să fie înveșmântată în multe cearșafuri, prinsă ca într-o pânză groasă și uriașă de păianjen, care nu o să-i mai dea drumul și care i-a acaparat mintea pe de-antregul. Direcția regizorală reușește să consolideze până la sfârșit acest plan, care se alternează și omogenizează cu cel real, al apartamentului, al izolării, al războiului de peste graniță etc.

Un spectacol incitant, de văzut, în ziua de azi în care conflictele politice sunt foarte aproape de graniță, în care nu mai știi cum să te poziționezi în fața știrilor și cum să-ți păstrezi luciditatea în fața aparatelor manipulatoare ale presei TV sau scrise, în contextul unei lumi fragile, megatehnologizate, consumeriste, și pline de pericole: de la război la manipulări jurnalistice în masă, la denaturarea adevărului și a realității.

[1] Spectacolul a fost realizat în cadrul proiectului Apropo de Poveste, proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.
[2] Nota regizoarei: https://teatrulapropo.ro/rusii-nu-zambesc/