Întâlnirile internaționale de la Cluj 2024: Cum să tratăm anxietățile contemporane prin teatru

S-ar putea spune că orice festival ar trebui să fie o „întâlnire”, dar reciproca nu e neapărat necesară. Cu toate astea, Întâlnirile Internaționale produse de Teatrul Național de la Cluj-Napoca au reușit și la cea de-a XIII-a ediție, cu tema Alterități, să creeze o atmosferă de ”festival”, anume o adunare celebratorie, cu sens, a unor oameni care, deși au, poate, idei și preocupări diferite, se regăsesc pe terenul comun din jurul scenei, acordându-i acesteia întreaga lor atenție măcar pentru câteva zile.

Am văzut de această dată la TNC o serie de producții recente, extrem de variate, ale teatrului gazdă și am participat la discuții și lansări de carte care au întărit sentimentul de ”împreună” al unei bresle tot mai polarizate. Chiar dacă nu aveam cu toții aceleași păreri despre toate spectacolele, ne-a revenit speranța că putem avea un dialog, că încă mai contează argumentele și că a-i asculta pe ceilalți e la fel de important cu a vorbi tu însuți/însăți.

Sălile pline ale TNC demonstrează că alegerile de repertoriu variate, cu accent pe titluri clasice și comedii la sala mare (A douăsprezecea noapte sau Cum doriți în regia lui Botond Nagy, Pietonul aerului de Ionescu, semnat de Tompa Gaor, Regele cerb de Gozzi, în regia lui Tudor Lucanu), respectiv pe dramaturgia contemporană, prin autori din generații și cu stiluri extrem de diferite  la sala studio (Alexandra Felseghi, Horia Gîrbea, Cosmin Stănilă, ș.a.) sunt inspirate. Iar expoziția de scenografie din foaierul de sus al teatrului, Alter Ego-uri teatrale, a propus o privire înapoi asupra ultimilor ani, evocând producții de succes prin elemente de recuzită și decor, plus fotografii, centrate pe opera câtorva regizori care au montat pe scenele TNC.

Printre spectacolele care mi-au reținut cel mai mult atenția s-au numărat Am bombardat New Haven la sala mare și Cântece de speriat frica la studio Euphorion – creații completând parcursul artistic a doi artiști reprezentativi pentru evoluția teatrului românesc contemporan – László Bocsárdi și Ada Milea.

Joseph Heller e autorul unui roman de succes, multiplu ecranizat, Catch-22, care urmărește momente eroice din viața unui pilot american în al doilea război mondial. Piesa Am bombardat New Haven nu are legătură directă cu romanul, dar e inspirată din aceeași tematică a războiului, cu trimitere la sensul expresiei Catch-22 care înseamnă, de fapt, o situație fără ieșire, din care nu se poate scăpa din cauza unor reguli și limitări contradictorii. Grupul de soldați care se află în centrul piesei, dar și conducătorii lor sunt prinși ca într-un insectar de ordinele venite de mai sus, cu vaga senzație că libertatea le e anulată constant de absurdul misiunilor pe care trebuie să le execute (cum ar fi bombardarea orașului Constantinopol, care nu mai există). Singura care are îndrăzneala de a demistifica regulamentul militar absurd este o femeie, Ruth, un fel de Mutter Courage mult mai tânără care îndrăznește să spere într-o schimbare. Sânziana Tarța face să se simtă dincolo de alura grotescă a personajului, întărită prin machiaj și costum, o energie capabilă să mute munții din loc. Ea crede în posibilitatea de a ieși din cursa paradoxală în care bărbații din jurul ei se complac, nu din eroism, ci din anxietate. Ce suntem noi fără război, par ei să se întrebe, perpetuând acest joc dement, ca niște copii inconștienți, incapabili să-și asume cu maturitate stoparea violenței. Spectacolul are momente trenante, care ar fi putut să fie condensate pentru a atinge mai repede scenele puternice din final, cu trimitere la viitor, la generația următoare, pe care înmulțirea războaielor din lume o condamnă la o moarte violentă înainte de atingerea maturității. Numirea țintei următoare, orașul Chișinău, aduce mai aproape de cei din sală – ca și cum nu ar fi deja, prin conflictele din Ucraina! – scena de război. Așa cum personajul principal, ofițerul Starkey (jucat cu un amestec bine dozat de uimire, candoare, lașitate, exasperare și consternare de către Ionuț Caras) simte războiul extrem de aproape când primește ordinul de a recruta tineri pentru următoarele misiuni, iar candidatul la înrolare este propria lui fiică (interpretată de aceeași Sânziana Tarța, complet transformată). Oare chiar nu ne putem opri decât atunci când proprii noștri copii ajung în prima linie? Sau poate nici atunci?

***

O cale creativă de a ține anxietatea la distanță a găsit, fără îndoială, o altă femeie extraordinară, scriitoarea de limbă germană, originară din România, câștigătoare a Pemiului Nobel pentru Literatură, Herta Müller. Materialul literar produs de cunoscuta scriitoare prin accesarea memoriei traumatice a vieții în România comunistă, sub supraveghere, în condiții insuportabile, este reimaginat creativ de Ada Milea în spectacolul-concert Cântece de speriat frica, purtându-i amprenta deja cunoscută. Deși e vorba de o rețetă de spectacol deja verificată la public, prin creații recente pe scena mare a aceluiași teatru, precum O scrisoare pierdută în concert, Ubu în concert, Svejk în concert sau Chirița în concert, pariul a fost de această dată transformarea unui subiect sumbru într-un spectacol muzical, iar reușita constă în alunecarea echilibrată pe linia subțire dintre lacrimă și zâmbet, pariu câștigat și cu ajutorul unui elogiu adus….batistei (nu spun mai mult, ca să nu stric surpriza spectatorilor).

Pe străzile memoriei, cum spune unul dintre song-uri, poți să te întâlnești cu oameni dragi – cum ar fi mama, sau o prietenă care te-a îmbrățișat la plecarea în exil – dar și personaje periculoase, amenințătoare – securistul care te-a presat fără succes să devii colaboratoare –  însă totul se transformă spectaculos în acest plan secund al amintirii. Acolo se alcătuiesc propriile colaje, așa cum scriitoarea a făcut decupând litere și transformându-le în poeme, acolo se caută salvarea, eliberarea de praful toxic al trecutului. Modelul colajului de imagini, cuvinte, lumini, dar mai ales sunete e preluat de Ada Milea (în scenografia empatică a Alexandrei Mureșan), pentru a țese învelișul din care amintirile, semnificative pentru întregi generații, apar mai puternice, cântate de minunata Anca Hanu (alter-ego-ul scriitoarei). Actrița este acompaniată de colegii ei de scenă extrem de înzestrați muzical, Radu Dogaru, Cristian Rigman, Mihnea Blidariu, dar și de cei care întrupează personajele din amintire: mama (Adriana Băilescu), securistul (Miron Maxim), prietena (Mădălina Mânzat). Versurile song-urilor sunt o creație originală a Adei Milea, care a distilat inspirat opera Hertei Müler, a trecut-o prin filtrul personal și i-a dat apoi din nou drumul în lume, sub formă de spectacol, pentru a ne ajuta pe noi toți să ”speriem frica”.

În special frica de repetarea istoriei.