Jurnalul unei spectatoare greu de mulțumit

Merg la teatru în primul rând pentru că îmi plac actorii și, nefiind o snoabă, nu aplaud mai mult decât îmi cere politețea, dacă obiectul aplauzelor nu se ridică la înălțimea așteptărilor mele. Apreciez regia – nu înscenarea – și nu sunt prietena producțiilor lungi, care țin publicul în scaun ore în șir fără rost. Rar mă exprim prin standing ovation, pentru că puține și rare sunt spectacolele care, în opinia mea, merită acest lucru. Dețin în palmares doar atâta ipocrizie câtă este necesară pentru interacțiuni sociale care obligă. Însă dincolo de aplauze, se întâmplă să vii la teatru așteptându-te să fii încântat și să pleci obosit, dezamăgit, întrebându-te de ce n-ai făcut altceva cu timpul tău. Oricât de mult ai iubi teatrul. Sau poate tocmai de aceea.

Ce știu sigur e că de obicei scriu în jurnal despre spectacole care m-au mulțumit. Și, mai recent, despre ce am văzut acasă, la Târgu-Mureș. Mai jos, câteva fragmente din jurnalul meu de spectator.

*

Totul e relativ – o seară de entertainment

Da, mă pot bucura nu doar de producții cu succes la critică, ci și de un spectacol onest, antrenant, fără false pretenții. A nu se înțelege că Totul e relativ este frivol sau trivial. Mi-am dorit o seară de entertainment, și cred că am primit asta pentru că, odată ce echipa unui spectacol a găsit cheia către un tip de discurs, își poate mulțumi publicul-țintă. În cazul de față vorbim despre o comedie construită de Claudiu Goga pentru sala mare, în care actorii (Elena Purea, Dan Rădulescu, Alexandru-Andrei Chiran și Loredana Dascălu) se simt bine, sunt serviți de text și debordează de “prezență scenică”. Totul e relativ are momente de entertainment pur, sala reacționează pe tot parcursul spectacolului, amuzamentul constant culminând, adesea, în hohote de râs.

Plasat în spațiu-timpul clasei de mijloc din vestul anilor ’70 ai secolului trecut, textul lui Alan Ayckbourn propune două povești de cuplu care se intersectează, cele patru personaje ajungând într-un final, grație clasicelor mecanisme ale quid pro quo-ului și deus ex machina, în aceeași poveste. Iar prezența leit-motivului ca tehnică, inclusiv la nivel de replică, finisează structura pe care actorii chiar se pot baza când își construiesc personajele.
De la decorul audience-friendly până la coloana sonoră de tip easy hits, ușor jazzy și retro, până la jocul relaxat și relaxant al actorilor, totul contribuie la “încălzirea” sălii. Recomandare pentru cei care vor să fie distrași de la un cotidian gri și, deci, distrați copios.

Totul e relativ. Credit foto: Cristina Ganj

Neliniște, introvertire, celebritate și relații publice

Un cu totul alt tip de spectacol, cu miză mare, deși montat pe sală mică, studio, introduce spectatorii în lumea scriitoarei Ula Richter, izolată, nefericită, protejată de un arsenal de mediatori (specialiști în PR) între ea și lumea din afara ei (presa). Jocul estetic pe care-l simt aici este diseminarea tensiunii din text spre scenă și din scenă spre public. O regăsim și aici pe Elena Purea într-un rol construit pe forță, colegii de distribuție (Alex Stoicescu, Liviu Pancu, Laura Mihalache/Loredana Dascălu și Andi Gherghe) susținând cu dedicație edificiul construit în jurul personajului principal.

Piesa lui Ivan Vîrîpaev, unul dintre cei mai bine cotați dramaturgi de astăzi, devine, în lectura scenică a lui Theodor Cristian Popescu, pe care eu îl văd ca pe un maestru al montărilor bazate pe texte contemporane, un spectacol autoreferențial din punctul de vedere al titlului: totul se transformă, treptat, în neliniște. O stare de tensiune și agitație mocnită emană, într-un crescendo foarte bine coordonat regizoral, din text, actori (e un spectacol foarte bine gândit la nivel de casting), decor, mișcare scenică, lumini. Pe scurt, o atmosferă apăsătoare, și pe scenă, și în sală, pentru cei pregătiți și interesați de acel gen de experiență generatoare de introspecție.

Neliniste. Credit foto: Cristina Ganj

Ierbar sau cum am descoperit logica visului

Intuiesc, reținând informația că spectacolul este bazat pe texte de Simona Popescu și regizat de Radu Afrim, că o să am parte și de poezie. Fără să fie oniric per se, Ierbar mă duce într-o zonă a visului. Îl simt ca pe un spectacol al contrastelor: realitatea banală, cotidianul sufocant, în care toată lumea parcă lucrează la fabrică, are un contrapunct în natură, fie că vorbim despre sera unde se desfășoară o mare parte a acțiunii, fie că vorbim despre intimitatea scăpată de industrializarea vieții private și regăsită de unul dintre cupluri (Ea – Elena Purea, El – Theo Marton) în spațiul viu, exterior, transpus scenic prin proiecții video. Pe structura de contrapunct par schițate și personajele (de exemplu Róza, interpretată de Katalin Berekméri – care are o atiudine de aristocrată, izolată împotriva voinței sale, într-un turn de fildeș – este contrabalansată de umorul frust și jovialitatea lui Viorel (Stalker) interpretat de Nicu Mihoc. Un spectacol de atmosferă dulce-amară, care confirmă că visarea poate fi un motor al acțiunii.

Canin – traducerea textului gândit pentru ecran în “spațiul corpurilor grele”

Spectacolul regizat de Botond Nagy se înscrie în zona “scenificării ecranului”, în care putem regăsi producții teatrale cum ar fi Le Bal sau Breaking the Waves, regizate de Radu Nica și bazate pe filme și/sau pe scenariile acestora. Probabil fenomenul conține ideea că de la piesă de teatru spre scenariu, de la spectacol spre film s-a mers întotdeauna, așa că de ce să nu încercăm și invers? Chiar, de ce nu? În măsura în care o poveste spusă în pixeli își găsește locul în teatru, acest loc al corpurilor grele (cum îl definește Hans Thies-Lehmann) și funcționează, orice spectator deschis este, by default, în asentimentul oricărei căi sau metode.

Canin, care urmează acest traseu, este un experiment și o experiență. În anumite aspecte e ca un tourist trap: mergi, comanzi, plătești consumația – dar și view-ul -, știi că ai dat mai mult decât dacă mergeai la un alt local, dar nu-ți pare (neapărat) rău că ai făcut-o. Vorbim despre un spectacol curat, profesionist, aproape geometric – remarc echilibrul dintre ponderea regiei și actoriei – ambele de nivel – în economia producției. Funcționează ca un mecanism de ceas, propune o lume absurdoid-tribală, iar cuvintele-cheie pe care mi le-am notat în jurnalul de spectatoare sunt: Violența și sacrul a lui René Girard; cărțile lui Konrad Lorenz; mult Freud; ritual și ceremonie; societate consumeristă – și totuși, legea junglei cu nuanțe literale, potențate de scenografie. Canin este un spectacol tandru-rece care, pentru antropologul cultural, are conotații și straturi cu care se percutează dincolo de filmologie și spectacologie.

Interesul generat și de discuțiile în jurul montării lui Botond Nagy de la naționalul bucureștean, Proorocul Ilie, care a prins la public și îl aduce în săli ar putea fi un factor care contribuie la faptul că, recent, la Canin, biletele se epuizează destul de repede. Nu am ținut cont de acest lucru ca reper critic, spectacolul fiind, în sine, ieșit din comun. Realizându-și cu asupra de măsură potențialul de montare pe sală studio, Canin oferă o alternativă la spațiile – și timpurile – emoționale tipice scenei de tip italian. Remarc profesionalismul montării la nivel de regie, spațiu sonor și actorie. Felul în care este gândit spațiul de joc este salutar, contribuind la realizarea unui spectacol cu nuanțe, adâncimi, jocuri vizuale cu clar-obscurul. Îl recomand spectatorilor antrenați în zona contemplativă.

Canin. Credit foto: Cristina Gânj

Casa dintre blocuri și alchimia. Când arta câștigă jocul cu kitsch-ul

Clădirea Naționalului târgumureșean este, literalmente, o casă între blocuri. Te uiți în jur și n-ai cum să nu simți un parfum gri de realism socialist. Când intri în teatru însă, această casă a artei, peisajul devine din ce în ce mai colorat, cu cât intri mai adânc și cu cât urci mai sus. Despre o casă a artei – inclusiv ca refugiu – vorbește și cel mai recent spectacol montat la Târgu-Mureș de Radu Afrim și dedicat primei sale profesoare de desen, Elvira Făgărășan.
Un loc central în poveste, după cum ne promite și titlul, îl ocupă casa în care locuiesc, împreună cu mama lor, artistele amatoare Etelka (ne reîntâlnim cu Katalin Berekméri) și Ida Both (interpretată de Erzsébet B. Fülöp), casă care așteaptă să fie demolată. E o ultimă redută a aristocrației – maghiare, intelectuale, artistice – peste care năvălesc blocurile comuniste și însuși comunismul.

Fabulosul se construiește din elemente kitsch, prezente, de la bun început, sub forma tablourilor care compun o mare parte din spațiul scenic. În sine, picturile sunt triviale, de prost gust, dar decorează un spațiu – și aici apare magia! – care nu este deloc respingător. Dimpotrivă.

Când talentul se întâlnește cu meșteșugul sub umbrela brand-ului Afrim, rezultatul este un spectacol de elită. Poetic, emoționant, extrem de profesionist pe toate palierele (regie, actorie, text – și acesta semnat de Radu Afrim -, spațiu sonor etc.). Cu atât mai mult cu cât, deși merg des la teatru în țară și în străinătate, nu am mai văzut un astfel de spectacol. Fiind o spectataore greu de mulțumit, și, de asemenea, ferindu-mă să fiu encomiastică, țin să menționez că patru ore cu pauză, nu reprezintă pentru mine – și probabil pentru mulți spectatori – o perspectivă comodă. Ei bine, nu am regretat nicio secundă din acest spectacol.

 Casa dintre blocuri. Credit foto: BERECZKY Sandor

*

La întrebarea firească de după fiecare seară petrecută la teatru (“Ți-a plăcut?”), răspund, ca orice spectator: “Da”, “Nu”, și, uneori, “Nu știu”, sau “Încă nu știu”, sau “Nu știu sigur”.

Ce știu sigur însă este că, dincolo de ce rămâne – sau nu – în jurnalul scris sau nescris al fiecărui spectator, trebuie lăsat un loc pentru mulțumiri. Căci, fără ipocrizii sau snobisme, pentru orice spectacol văzut, eu, una, mulțumesc, în încheierea acestor pagini, echipei tehnice, producătorului și, în primul rând, artiștilor care ne înnobilează viața cotidiană.