Spectacol politic și realitatea de dincolo de ecrane

Avem doi candidați în al doilea tur: ambii sunt tineri, au intrat relativ recent în politică, nu fac parte din valurile perimate de politiceni veroși, care au schimbat partide și și-au erodat sistematic capitalul de imagine. Faptul că ei au ajuns aici e semnalul clar că vremea partizanatului politic negociat prin cafenele și a alegerilor dictate de partide, prin primarii din teritoriu, a trecut. Cei doi candidați nu sunt „oamenii sistemului”. Dar asta e tot ce au în comun.

Orice campanie, orice dezbatere TV, orice prezență publică poate fi și ar trebui să fie analizată și cu instrumentele criticului de teatru, care grație experienței de privitor al multor spectacole, poate desprinde din postura, mimica, felul de a vorbi și energia proiectate de oamenii politici dacă nu adevăratele lor intenții, atunci măcar ce se ascunde dincolo de aparențe.

Să ne amintim cum s-au comportat cei doi în ultima săptămână a campaniei și duminică seara, la prima finală a acestei competiții esențiale pentru România. Nicușor Dan[1] a fost prezent la toate cele trei dezbateri. În ciuda atacurilor din partea contra-candidaților și din partea unora dintre jurnaliști, pregătiți să-l destabilizeze, a rămas serios, chiar grav, a adus argumente logice, a dat explicații clare, chiar și atunci când lucrurile nu arătau bine pentru el. A greșit de mai multe ori, cel mai grav când a desconsiderat alegătorii celorlalți candidați, dar în aceeași dezbatere și-a dat seama de greșeală și și-a cerut scuze, ceea ce vedem mult mai rar decât ar trebui în politica românească. A și atacat, la rândul lui, fiind în mod clar pregătit de alții să o facă. Se vedea din felul în care se crispa când o făcea, era clar că detestă acest tip de confruntare, de acolo emoția (negativă) pe care o proiecta în afară. Nu din cauza lui Crin Antonescu sau a subiectului era stresat, ci pentru că era nevoit să folosească aceleași metode care au funcționat vreme de decenii în politica românească. Dar trebuie să ajungi acolo ca să schimbi ceva.

E mult mai puțin de spus despre candidatul George Simion și asta doar pentru că el s-a distins numai prin absență. A apărut doar la prima dezbatere, a intrat la fel ca toți ceilalți candidați în Palatul Cotroceni, cu soția de mână, a răspuns scurt întrebărilor, și-a salutat susținătorii, printre care și mama, care ne-a spus că fiul ei își dorea să schimbe lucrurile încă din clasa a 6-a (!?), iar apoi i-a oferit un buchet de flori Elenei Lasconi, pentru cinstea de a fi fost în campania anterioară alături de Călin Georgescu, după care și-a făcut ieșirea din joc. Și nu a mai apărut toată săptămâna, în dispreț pentru alegătorii care ar fi vrut să-l audă vorbind despre planul lui de țară, despre viziunea pentru România, să vadă cât de pregătit e pentru prima funcție! Între timp, comunicarea lui s-a desfășurat pe rețelele sociale (insuficient supravegheate și legiferate) și prin mijloace mai clasice, cum ar fi scrisori către pensionari, cărora le-a furat datele personale (chiar nu se sesizează nimeni oficial cu privire la ilegalitatea folosirii informațiilor private din bazele de date ale primăriilor???) ca să li se adreseze pe un ton personal, patetic și, în definitiv, umilitor. Citat din monologul dramatic: „Nu vă fac promisiuni. Sunteți sătui de vorbe. Dar fac un legământ, unul de fiu al acestei țări, în fața voastră, cei care i-ați fost temelie: vă voi respecta și vă voi proteja! Voi lupta pentru drepturile voastre, pentru demnitatea voastră, pentru pensiile voastre care au fost ignorate și tăiate.” O sumară analiză pe text a acestui discurs ne spune că nu li se promite nimic, fiindcă nu li se va da absolut nimic concret, cei uitați până acum vor fi din nou uitați după ce vor vota. Respect? Protecție? Cum, sub ce formă mai exact? Retorică și manipulare crasă. Încă un val de vorbe goale pentru cei „sătui de vorbe”, fiindcă ce contează uneori în teatru e doar să schimbi unghiul, să spui aceleași lucruri cu alte cuvinte sau pe alt ton.

Și e foarte clar că aici s-a schimbat regizorul. La fel ca peste tot în lume, rețelele sociale sunt foarte bune pentru mobilizare, pot scoate oamenii în stradă în numele schimbării, dar ce pun ele în loc, odată schimbarea provocată? Lipsa de încredere în politicieni și politica tradițională falimentară, cuplată cu lipsa de speranță pentru viitor, pot lăsa un vacuum ușor de umplut de profitorii momentului. Ei schimbă scena politică într-un „dark theatre” (teatru macabru) în care nimeni nu mai știe ce e adevărat și ce e fals. În documentarul HyperNormalization (disponibil la liber pe Youtube și Vimeo), jurnalistul BBC Adam Curtis explică cum această intervenție eminamente teatrală a schimbat mai întâi acum două decenii viața politică din Rusia, sub impactul unui personaj care venea chiar din lumea teatrului, Vladimir Surkov[2], fiind importată apoi în campaniile din Statele Unite încă de dinainte de pandemie (e un film lung, dar pentru această explicație se poate sări direct la minutul 2.22). Nu e vorba doar despre manipulare, ci despre subminarea cu intenție a credințelor profunde ale oamenilor, care nu mai știu cine spune adevărul și cine nu, îndoindu-se de toate, și uitând să-și asculte propria intuiție, sub atacul informațiilor vehiculate în formate atent regizate, prin intermediul rețelelor sociale. Iată că această contrafacere a realității iradiază acum și la noi, unde efectele „societății spectacolului” nu erau încă malefice.

Duminică seara, la sediile de campanie ale candidaților, spectacolul teatral a culminat cu diferențe majore între cei doi ajunși în ultima etapă a cursei: Nicușor Dan a apărut emoționat, fericit că oamenii l-au votat, recunoscător oamenilor obișnuiți care l-au susținut. Campania lui a fost făcută ”la firul ierbii”, cu mici donații de la oameni, cu mulți voluntari care au crezut în el și s-au implicat, i-am văzut pe străzi strângând semnături, zâmbindu-le trecătorilor grăbiți, încercând să-i convingă că el este fața schimbării. La sediul de campanie, mare parte din acești oameni erau alături de el așteptând rezultatele, îi strigau spontan numele, scandau, îl îmbrățișau și se vedea că sunt cu sufletul la gură așteptând rezultatele. Nicușor Dan a vorbit scurt, le-a mulțumit tuturor și s-a oprit spunând că doar asta a avut de spus, în timp ce contracandidații lui nu se mai opreau. Ei au multe de spus, el are multe de făcut.

Dacă în cazul lui Nicușor Dan putem vorbi de teatru realist, stil de interpretare minimalist, retorică fără înflorituri, conținutul fiind singurul lucru important, la celălalt candidat finalist, George Simion, efectele teatrale sunt tot ce contează. El nu a apărut în persoană nici măcar în seara afișării rezultatelor, un mesaj pre-filmat, atent regizat, fiind proiectat pe un ecran în mijlocul susținătorilor, care păreau că nu s-au așteptat nici ei la așa ceva. Nivel de entuziasm zero la fața locului. Atmosferă creepy, într-un fel normală când în locul unei ființe reale ți se adresează o hologramă vorbind dintr-un birou luminat prost, cu o bibliotecă în spate în care cărțile sunt concurate de icoane, de la un birou gol pe care era așezată o plachetă purpurie, asortată cu cravata candidatului. Acesta, mai încercănat decât de obicei, ofta greu din când în când și se poticnea, ca și cum i-ar fi fost greu și să citească replicile scrise de către alții. Aceeași retorică goală: „poporul s-a ridicat, oamenii și-au spus cuvântul, nu e victoria mea, e a poporului român suveran, etc”. S-a rugat pentru cei din secțiile de votare și a promis devotament (?) celui care „ar fi trebuit de drept să ocupe fotoliul de președinte”. „Eu nu vreau puterea pentru mine, eu sunt aici pentru revenirea la ordinea constituțională”, a mai spus Simion, declarându-se, practic, o interfață pentru altcineva. Cine e, de fapt, în spatele acestui om care nu a vorbit public despre ce va face el în calitate de președinte, dar laudă „înțelepciunea și viziunea” cuiva care nu a candidat și pentru ale cărui drepturi luptă? Despre drepturile unui om e vorba aici, oricine ar fi el, sau despre viitorul României? Furați de vorbe goale, nu ne mai întrebăm ce fel de soluții concrete propune acest candidat care cu alte ocazii s-a declarat anti-european? Ce va face el, concret, ajuns în funcția de președinte? E de ajuns să ne imaginăm câteva scenarii ca să ne îngrozim.

Una dintre replicile finale ale discursului foarte atent pus în scenă și regizat pentru Simion a fost „Ajunge cu trădarea și vânzarea de țară!”, un ecou al dramelor istorice jucate pe scena Teatrului Național în perioada interbelică. Pe vremea, acum uitată, când în societate creșteau energiile negative explodate apoi în extremismul mișcării legionare.

Din punct de vedere teatral, ce se joacă în finala de peste două săptămâni e confruntarea între teatrul realist al lui Nicușor Dan – uneori prea frust, prea lipsit de speranță, fiindcă implică și din partea spectatorilor muncă, gândire logică și implicare – și teatrul patetic-paseist, a cărui logoree fascinează și emoționează, creînd temporar spațiu pentru escapism. Numai că la final, după momentul de escapism, tot de realitate ne lovim.

[1] Full disclosure: mi-am exprimat public susținerea pentru acest candidat înainte de prima dezbatere. Orice articol de opinie, inclusiv cronicile de spectacol sunt subiective, îmi asum această subiectivitate.
[2] Consilier politic mult timp, Surkov a inspirat și o piesă de teatru. Detalii aici: https://www.nytimes.com/2024/09/05/theater/le-mage-du-kremlin-la-scala-paris.html