De trei ori Olga Bancic: eroină, mamă, teroristă?

Încă din copilărie îmi suna cunoscut numele Olga Bancic, dar nu pentru că l-aș fi ținut minte din manualul de istorie (nici nu cred că era acolo, manualul era plin de eroi bărbați, mai puțin de femei), ci pentru că în centrul orașului Buzău în care am crescut se afla o instituție care se numea Casa de copii „Olga Bancic”. Asociat unei instituții, numele oricărei persoane devine, într-un fel, substantiv, așa că nu m-am gândit niciodată că în spatele lui ar fi fost o persoană reală. Spectacolul cu titlul În zori lumina e mai aspră pe un text scris de Mihaela Michailov, în regia lui Radu Apostol, este ceea ce în lumea filmului s-ar numi „biopic”, o reconstituire ficțională a biografiei Olgăi Bancic. De fapt, Golda (zisă Olga) Bancic, cum se repetă de-a lungul spectacolului. Văzându-l, „substantivul” Olga Bancic a prins deodată viață pentru mine.

Iar viața Goldei Bancic (o să-i spun astfel, fiindcă e foarte posibil să-și fi schimbat numele ca să evite reacțiile antisemite din epocă) chiar merită să fie povestită, nu doar pentru că e spectaculoasă cât pentru un film de Hollywood sau chiar o miniserie, ci pentru că este extrem de relevantă astăzi, după un secol, demonstrând – dacă mai era nevoie – cum se repetă istoria. Născută într-o familie evreiască săracă, cu mulți copii, fetița a muncit încă din copilărie, la 14 ani înregistrând prima arestare preventivă pentru participare la grevă în fabrica unde lucra. Intrată pe drumul acesta, al luptei pentru drepturile muncitorilor, Golda Bancic a continuat până la capătul scurtei ei vieți să-și dedice toată energia acestei mișcări. O vreme la București, unde se mutase din Chișinăul natal, după care la Paris, unde a făcut parte din FTP-MOI, o ramură a Rezistenței antifasciste franceze. Singura femeie arestată și judecată în 1944, în lotul Manouchian, Golda a fost executată în data de 10 mai 1944, la numai 32 de ani (ultima persoană din Europa executată prin decapitare).

Spectacolul e construit pe trei piloni: în primul rând, personajul e jucat de trei actrițe, Silvana Negruțiu, Katia Pescariu și Florina Gleznea care o interpretează la diferite vârste, alcătuind în paralel și mini-corul care leagă scenele și dă glas personajelor din fundalul poveștii. Inocența care se topește dramatic în fetița visătoare este adusă în scenă excelent de Silvana Negruțiu, dubiile mamei care își duce cu ea bebelușul când orchestrează atentatele îi revin ca partitură dificilă Katiei Pascariu, iar duritatea activistei care nu mai trăiește decât pentru ”luptă” este interpretată de Florina Gleznea.

Dacă nu e nici un mister cum a ajuns Golda Bancic să se asocieze mișcării pentru drepturile muncitorilor, dată fiind condiția ei și a familiei, dublată de aspirația către o lume mai justă, de la un moment dat încolo, când sunt povestite atentatele grupului din care făcea parte, apar întrebările. În două asemenea scene Golda își ia bebelușul în cărucior la fața locului; din ceea ce povestește ea reiese că nu doar soldații fasciști erau uciși de explozibilul plantat la fața locului, ci și oameni nevinovați – sunt pomeniți niște copii care se jucau în fața unui depozit de mașini germane, dar și o femeie care urlă alergând fără mâinile pe care le-a pierdut în explozie. În cele din urmă, își dă copilul în grija unei familii unde se află în siguranță, o alegere bună, deși sfâșietoare pentru mamă, dar întrebările cu privire la actele în care s-a implicat rămân: a fost Golda Bancic (și cei alături de care a acționat) o eroină a luptei anti-fasciste, cum au numit-o comuniștii sau o teroristă, după standardele actuale? Există în spectacol o scenă din închisoare în care cel care o torturează, reprezentant al guvernului legionar criminal, îi vorbește despre ”credința lui în salvarea țării”, ardoarea cu care își expune „viziunea” semănând cu discursul extremismului religios de aici, de acum, dar și din alte vremuri în care s-a înregistrat o recrudescență a sentimentelor religioase împinse dincolo de limite. Iar extremele ideologice sunt mai aproape una de alta decât sunt de centru, prin urmare această ardoare a legionarului seamănă și cu înflăcărarea tinerei luptătoare, care caută – pe bună dreptate, de altfel – să facă dreptate celor oropsiți. Dar până unde poate merge lupta pentru o idee, astfel încât să nu ucidă oameni nevinovați? E o întrebare care are astăzi ecou în războaiele din lume, dar mai ales în conflictul Israel-Palestina care a făcut deja enorm de multe victime nevinovate. Acolo unde se caută justiție cu orice preț și dincolo de orice limită pacea este compromisă. Iar pacea este o formă de justiție non-beligerantă, de preferat oricând conflictelor armate.

Revenind la spectacol, pe lângă triada de excelente actrițe, materialul dramaturgic e decupat, cum spuneam mai sus, în trei vârste, scena torturării Goldei în închisoare are și ea trei momente demonstrând rezistența tinerei femei care nu-și trădează tovarășii și sunt descrise trei atentate prin prisma senzațiilor tinerei femei, care participă nu doar cu întreaga conștiință, ci și cu întreg corpul, inima și mintea, acest consum interior fiind foarte bine redat în cuvinte. Sunt scenele cele mai intense și cele mai bine scrise. Chiar dacă această construcție bazată pe serialitate face ca spectacolul să fie mai lung decât ar fi fost altfel, aceste repetiții (împreună cu gesturile actrițelor, de exemplu lovirea repetată a bucăților de tablă ruginite care fac parte din decorul semnat de Gabi Albu) au rolul lor în fixarea ideilor. Ele aduc în scenă nu doar viața personajului Golda Bancic, ci, cum spunea Brech, istoria ca luptă a claselor sociale și ne arată ”cum s-a făcut din ieri azi”[1].

Și tot în ton cu Brecht, care pleda și pentru „distrarea” spectatorilor, oricât de serioasă ar fi tema, există în spectacol o scenă în care apar cei trei mari intelectuali români care au aderat în tinerețe, în grade diferite, la ideile fasciste, Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu, interpretați de cele trei actrițe purtând mantii gogoliene supradimensionate care le conțin, transformându-le în marionete. Proiectarea pe fundal a unei animații computerizate  a unei celebre fotografii cu cei trei, la o întâlnire la Paris, în iarna vieții lor[2], îi transformă în dansatori ai unei hore naționaliste pe care și astăzi o dansează înflăcărat mulți intelectuali locali. Așa s-a făcut din ieri azi!

[1] Bertolt Brecht, Dialectică și înstrăinare. Scrieri despre teatru, editura Tact, 2024, pg 236
[2] Fotografie apărută pe coperta cărții Alexandrei Laignel-Lavastine, L’oubli du fascisme, PUF, Paris, 2002