Tom la fermă – despre doliu, fantome și-amăgire

D-buta-T, Sfântu Gheorghe – unul dintre festivalele-platformă din țară care face cunoscuți din 2016 încoace artiști aflați la început de drum. Fiecare ediție este dedicată câte unui domeniu teatral (actorie, regie, dramaturgie etc), iar ediția aceasta (nr. X) focusul cade pe tinerii regizori. De asemenea, e de menționat că festivalul este și un concurs: 5 spectacole vor concura pe scena Teatrului Andrei Mureșanu, iar premiul constă în realizarea unei coproducții TAM și a Teatrului Masca în regia marelui căștigător, spectacolul intrând în ambele repertorii. Pentru prima dată, în parteneriat cu revista Scena.ro, se introduce și premiul de debut în critică teatrală pentru alți 3 tineri nominalizați – câștigătorul având oportunitatea de-a i se publica cronicile scrise în festival.

Asfel, pornim cu o miză destul de mare pe ambele planuri – regie și critică, dar nu numai.

Prima seară D-but-ează cu Tom la fermă de Michel Marc Bouchard, în regia Larisei Popa (UNATC). Înainte de toate, menționez că nu este un spectacol „despre iubire și minciună”, cum apare descris în sinopsis – e mai mult de atât. E un spectacol despre doliu, trădare, homofobie internalizată, medii conservatoare, sexualitate, iubire infantilă hiper-romantizată.

Subiectul dramei? Un tânăr gay merge să viziteze familia iubitului mort recent în accident și să participe la înmormântare. Vizita ia diverse turnuri – Tom dă nas în nas cu o mamă suferindă și inconștientă de orientarea sexuală a fiului și de un frate agresiv ros pe interior de homofobie. Vrejuri de porumb, rumeguș împrăștiat, un frigider, un microunde, o masă și două paturi, de atât e nevoie pentru a crea un spațiul acestei drame de familie. Scena conturează o fermă cândva vie, azi uscată și rece — un spațiu al abandonului, unde trecerile între scene sunt marcate ușor de muzica funebră și heblu.

De la început, monologul lui Tom (Nicholas Bohor) adresat direct publicului rupe convenția realistă: spectatorii devin interlocutorii săi, confidenți ai unei drame pe care personajele scenei nu o pot auzi. Două planuri coexistă – cel al lumii funerare rurale și cel al confesiunii băiatului. Textul lui Bouchard capătă, în această montare, un ton poetic și confesiv, în care limbajul fragil devine singura formă de rezistență, spart pe alocuri de colocvialitate.

O relație centrală a spectacolului este cea dintre Agathe, mama (Marcela Moțoc) și Tom. Între cei doi se creează treptat o apropiere ambiguă: absența fiului devine tot mai densă, iar mama pare să-l „asimileze” treptat pe Tom, prin el reconstituindu-l simbolic pe fiul pierdut. Replica: „Nu mi-a vorbit niciodată despre tine” devine laitmotivul care îl bântuie pe Tom, expresie a tot ceea ce partenerul a ținut ascuns în timpul vieții.

Atmosfera grea e tăiată de momente de umor, de glume adresate publicului care sparg din tensiunea dramatică. Însă, pe măsură ce Tom rămâne singur în camera iubitului, suntem părtașii unor scene intime de jale, de furie și neputință — el se auto-descrie ca fiind „băiatul-văduvă care iese din biserică” – imagine centrală a spectacolului.

La pol opus, fratele mai mare, Francis (Matei Arvunescu), e figura masculină din acest univers gri – tipologia bărbatului alpha blocat în propria izolare la fermă, incapabil de afecțiune. Violența devine singura lui formă de expresie. Într-una dintre cele mai tulburătoare scene, îl leagă pe Tom și îl târăște prin porumb, o imagine brutală a supunerii și a repetării traumei. Relația dintre cei doi oscilează între atracție, respingere și violență, iar singurul lor moment de „bonding” – un tango încărcat erotic și comic – devine o scenă de ambiguitate totală, un sărut urmat de o strangulare. Agresiunea este singurul mecanism de apărare al tânărului ajuns peste noapte capul familiei.

Ferma se transformă, așadar, într-un spațiu-cimitir al identităților, asemenea hanului din Neînțelegerea lui Camus: locul unde fiecare personaj e condamnat la rutină și neputință. Francis devine un fel de Marta – fata care s-a ratat din cauza mamei sale și a hanului. Aici, spre deosebire de cealaltă mamă, Agathe alunecă pe-o cale a misticismului și ridică un cult al morții fiului, citând pasaje biblice despre învierea lui Iisus, într-o formă de autoamăgire.

Ellen (Ana Avram), femeia care joacă rolul iubitei defunctului și care apare mai târziu, devine pentru Tom un reality check: ea demitizează figura mortului, demascându-l ca infidel și duplicitar în relații. Tom înțelege atunci că idealul său era o construcție a romantizării, nu o realitate. Deși viața la fermă îl ancorează mai mult în prezent decât orașul, doliul emoțional rămâne singura forța care l-a transformat într-un „băiat de țară” – un fel de abnegație auto-impusă.

Acesta e momentul relevațiilor, odată cu adevărul despre relațiile fostului, totul se prăbușește: Francis află de relația fratelui său cu băiatul pe care l-a desfigurat, iar mama află din jurnalele rămase de orientarea fiului ei. Ferma devine un spațiu al confesiunilor tardive, în care sexualitatea, rușinea și violența se înlănțuie într-un ritual sinistru care cere un sacrificiu final.  Astfel, Tom ajunge să comită o crimă sângeroasă, în lanul de porumb, dintr-o nevoie de evadare și răzbunare, punând capăt chinului său existențial. Totuși, în ultima scenă, prin figura fratelui, ca și cea a elanului alb ivit în calea lui Tom, fantomele trecutului își reafirmă apariția la fermă într-o manieră tipic ibseniană.

Larisa Popa construiește un spectacol introspectiv, senzorial și brutal, în care realul și visul se omogenizează. „Tom la fermă” este o poveste despre nevoia de substitut, despre iubirea ca formă de posesie și despre modul în care memoria poate reînvia ceea ce e pierdut — dar numai pentru a-l pierde din nou.