Petru… sau cum am ajuns o victimă a Statului în decurs de o zi

Petru sau zece fără un sfert este un text și-un spectacol manifest în regia lui Tudor Dreve, „inspirat din evenimente reale, despre un accident în care avem toți o parte de vină, un accident care este doar o altă piesă a unei societăți eșuate”. Poate unul dintre cele mai puternic-emoționale spectacole din festivalul Debutant, el reușește să transmită un mesaj adânc înrădăcinat social, împotriva sistemului medical și indiferenței Statului român.

Textul Ioanei Dajbog pornește de la premisă personală – accidentul fratele ei mai mic, Petru, care, în vara lui 2016, și-a pierdut un sfert din arătătorul stâng, în urma unui accident în parc din cauza unui șurub. Incompetența autorităților și lipsa de implicare o face pe dramaturgă să conceapă un text-colaj cu tendințe de protest, dramatic și ironic, în același timp, care urlă pentru dreptatea care nu s-a mai făcut procesului din instanță.

Dansul copiilor te întroduce de la început într-o lume puerilă a jocului. Corul de Copii cu măști supradimensionate (capul lui Petru) migrează pe un puzzle-șotron gigantic, fiind laitmotivul universului. În fundal, un perete alb, tot în formă de puzzle – se adaugă la scenografia minimalistă a spectacolului (de Cosmin Stancu).

După ce mărul Discordiei e aruncat în mijlocul scenei – piulița supradimensionată lipsă (din accident), chimia grupului de copii e destrămată – drama începe. Fiica (Annete Marka) coboară din public vociferând retrospectiv, la 21 de ani, frustrările față de Statul care i-a furat libertatea fratelui ei, deschizând un spațiu de comunicare între personaje și public. Și publicul face parte din Statul român, până la urmă, toți facem parte, de fapt, acesta e unul din mesajele pe care spectacolul vrea să îl transmită.

Textul propune o estetică fragmentată, construită din scene scurte ce recompun, asemenea unui puzzle, trauma unui eveniment personal și efectele sale asupra familiei.

Universul sonor compus din Summertime sadness de Lana Del Rey, cântată la început și reiterată prin negativ la sfârșit, funcționează ca o trimitere la adolescența protagonistei și la atmosfera anului 2016, în timp ce intermezzourile, cu rol de distanțare brechtiană (În căsuța cu alune, Într-o nu știu care vară etc) au rol de statement-uri ludice, dar acide asupra corupției și indiferenței Statului. Ele sunt fixate între scenele de familie, într-un soi de respiro dramatic.

Vizual, Copiii cu măști supradimensionate – reprezentări multiple ale lui Petru – populează universul scenic în roluri interschimbabile: asistente, avocați, figuri ale autorității. În momentele cu lumini de stroboscop, ei apar, iar realitatea se fracturează instantaneu – cel mai tulburător fiind momentul în care Fiica își regăsește degetul fratelui într-un coș de gunoi la spital. Lumina albă, rece, fumul, vocile distorsionate la microfon amplifică tensiunea, sugerând o lume în derivă, în care vina își găsește ușor locul.

Pe măsură ce vinovăția se acumulează în mintea fetei – prin insomnii, certuri cu tatăl (Cătălin Mareș), relația distantă dintre părinți – spectacolul construiește un comentariu lucid asupra fragilității familiale. Convenția spitalului e marcată de apariția recurentă a Omului cu ghips, un personaj aproape absurd, simbol al suferinței colective și al incompetenței staff-ului medical. Printre aceștia, personajul Mamei (Alina Negrău) reprezintă un reminder al neglijenței față de Fiică, în timp ce corul de „măști Petru” devine vocea conștiinței fetei, între halucinație și auto-tortură. În spectacol apar momente de un grotesc satiric – precum scena mitei din spital, în care Moș Crăciun (Mască Petru) coboară sacul plin cu bani și cadouri peste zid– și altele de o violență emoțională, cum e secvența bullyingului, în care colegii fratelui cântă versuri ce stigmatizează victima. Fata încearcă să riposteze tuturor răutăților, aproape în van: „Așa pățesc copiii neatenți, obraznici, nedisciplinați” – pare sa fie cântecul-motto care îi va răsuna mult timp în cap. Între aceste două registre, regia lui Tudor Dreve menține un echilibru între realism și absurd.

Episodul întâlnirii cu Psihiatra (Bianco Erdei) ironizează pseudo-terapiile spirituale moderne, dar și neputința specialiștilor de a răspunde durerii reale. Fata își recunoaște trauma, însă afirmă că „ce îi lipsește e buricul degetului lui” și afecțiunea – imagine poetică care reflectă două nevoi, raportate la trecut și la siguranța în sânul familiei.

În final, relațiile dintre membrii familiei se destramă sub presiunea procesului, a tăcerilor și a vinovăției. Petru devine o prezență spectrală: măștile o „hrănesc” pe rând pe adolescentă, îi ucid speranțele, oferindu-i o doză extra de somnifere – o metaforă pentru gândurile negre și lipsa controlului. Pe negativul Lanei Del Rey, scena overdose-ului e una dintre cele mai intense din spectacol, atât pentru public, cât și pentru universul scenic.

Ultimele momente aduc, însă, reconcilierea: fata și tatăl refac puzzle-ul împreună, reparând simbolic relația lor, iar vocea lui Petru, proiectată (prin scrisoare) și înregistrată, răsună pe fundal, ca un epilog catartic care încheie într-o notă optimistă spectacolul.

Tudor Dreve creează din „Petru sau zece fără un sfert” o radiografie lucidă a durerii, un protest teatral împotriva indiferenței sistemului, dar și un exercițiu de vulnerabilitate prin care suntem puși în fața realității – care nu e mereu roz.