Judecata fără sfârșit

Pe 29 octombrie 2025, în cadrul Festivalului DbutanT, la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, un spectacol a redeschis dosarul unuia dintre cele mai tulburătoare texte din literatura universală: Procesul, în regia lui Bélai Marcel, după Franz Kafka, adaptat de Takács Réka și Bélai Marcel. Într-o lume în care vinovăția se negociază zilnic, iar legea se transformă într-o armă a celor care o pot interpreta după interes, această montare întreabă cu luciditate: cine mai judecă pe cine, când legea e deja coruptă din interior? Montarea, jucată în limba maghiară și subtitrată în română și engleză, creează o punte între comunități și generații. Într-o societate care vorbește tot mai mult despre dreptate, dar o practică tot mai puțin, faptul că publicul mixt reacționează la unison devine un gest politic în sine.

Romanul lui Kafka, de la care s-a inspirat spectacolul, a fost publicat postum în 1925 și  urmărește povestea funcționarului Josef K., acuzat fără a i se spune de ce. Într-o dimineață, doi gardieni îi bat la ușă și îl informează că este în arest, fără explicații. Deși i se permite să își continue viața aparent normal, K. intră într-o spirală a absurdului birocratic, încercând zadarnic să afle ce lege a încălcat. Judecătorii nu au chip, instanțele sunt ascunse prin poduri și apartamente, iar regulile se schimbă necontenit. În final, când e executat „ca un câine”, romanul nu vorbește doar despre un proces juridic, ci despre procesul existenței moderne, în care individul e condamnat nu pentru ceea ce face, ci pentru simplul fapt că există. Această poveste devine, în spectacolul lui Bélai Marcel, o oglindă lucidă a lumii noastre, unde vina e difuză, iar legea pare o ficțiune colectiv acceptată.

În centrul spectacolului stă Josef K., interpretat cu intensitate și vulnerabilitate de Jakab Tamás, un actor care nu joacă, ci trăiește confuzia. Fiecare privire a lui e o întrebare, fiecare ezitare, un gest de revoltă tăcută împotriva unui sistem care cere supunere. Într-un moment memorabil, rupe iluzia teatrală și se adresează publicului: „nu mai pot continua spectacolul, pentru că nu mai înțeleg nimic”. Râsul spectatorilor se transformă rapid într-un disconfort amar. În acel moment, teatrul nu mai e despre Kafka, ci despre noi, despre omul contemporan, prins într-un proces fără capăt, judecat de algoritmi, formulare și priviri.

Distribuția funcționează ca un organism viu, cameleonic, în care actorii își schimbă identitățile cu o ușurință care frizează magia. Wagner Áron trece de la Willem la Bertold, de la Titorelli la Inculpatul IV, arătând cât de ușor omul poate deveni slujitorul sistemului pe care îl disprețuiește. Esti Norbert, în rolurile Franz, Lămuritor, Block, Mecanic și Lacheu, transformă comicul în instrument de luciditate. Într-una dintre cele mai savuroase scene, iese din scenă căutând un pahar pierdut în sală și spune: „Scuzați accentul, dar sunt din Ungaria.” Publicul izbucnește în râs, dar acel râs nu e o simplă reacție de amuzament, ci un moment de conștientizare: ficțiunea s-a spart, granița dintre scenă și public s-a topit.

Aceste momente de spargere a celui de-al patrulea perete nu sunt accidente, ci gesturi regizorale programatice, care trimit direct la estetica brechtiană. Bertolt Brecht a susținut că publicul nu trebuie să se lase complet absorbit de iluzia scenică, ci să rămână conștient că asistă la o construcție artistică. Teatrul, în viziunea sa, nu trebuie să emoționeze până la pierderea lucidității, ci să stimuleze gândirea critică. În Procesul, aceste momente de rupere a convenției funcționează ca „pauze de reflecție” – mici fisuri în țesătura ficțiunii, prin care spectatorul e invitat să privească realitatea din jurul său. Când lacheul caută paharul prin sală sau când Josef K. declară că nu mai înțelege nimic, teatrul nu se destramă, ci se reconstruiește pe alt nivel: acela al dialogului social. Publicul devine participant, martor, chiar complice.

Tóth Árpád, în rolurile Directorului adjunct, Grefierului și avocatului Huld, oferă o lecție de ironie scenică. Umbrela lui, transformată în crosă de golf, devine simbolul grotesc al celor privilegiați care se joacă de-a legea. Într-o scenă memorabilă, Huld dansează în scaunul cu rotile, ridicându-l pe două roți, ca o parodie a puterii care se crede eternă, dar e la un pas de prăbușire. László Kata, în rolurile Doamnei Grubach, Brünhilde și Lady Fitness, pendulează între compasiune și caricatură, arătând cum moralitatea de aparență ascunde adesea indiferență. Albert Orsolya, Veres Orsolya, Pál Attila, Barabás Xénia-Abigél și Barabás Árpád completează ansamblul cu o energie fluidă, fiecare trecând prin multiple ipostaze – inculpați, secretare, fete, șefi – ca într-un carusel al identităților. Cameleonismul lor scenic devine o metaforă a societății contemporane, în care adaptabilitatea e singura formă de supraviețuire.

Scenografia, realizată de Hatházi Rebeka, definește vizual absurdul legalității kafkiene. Pereții gri, ferestrele care nu duc nicăieri și liftul care înghite actorii cu o naturalețe comică transformă spațiul într-un organism rece, dar viu. În această geometrie a claustrării, corpul actorului devine document, dovadă, instrument. Fiecare obiect de recuzită își depășește rolul inițial: umbrela, bastonul, scaunul cu rotile, toate devin extensii ale unei ordini bolnave. Lumina lui Balázsi Bence completează perfect arhitectura vizuală – alternanța dintre roșu intens și griuri metalice sugerează tensiunea dintre viață și mașinărie, dintre om și sistem. Muzica semnată de Bocsárdi Magor și sunetul controlat de Molnár Tibor amplifică atmosfera de angoasă lucidă, transformând fiecare tăcere într-o mărturie.

În această lume regizată cu precizie de Bélai Marcel, puterea nu are chip, dar are efecte vizibile. Legea e rostită cu solemnitate, însă golită de conținut. Oamenii își justifică servilismul prin frică, convingându-se că supunerea e o formă de inteligență. Se poate trăi demn într-un sistem care transformă fiecare gest într-o potențială greșeală? Spectacolul nu oferă răspunsuri, ci ridică întrebări incomode. În loc să moralizeze, provoacă. În loc să judece, arată. Într-o epocă a supravegherii digitale, vinovăția nu mai e impusă de stat, ci interiorizată ca reflex de supraviețuire.

Relația dintre început și final e construită cu o logică poetică și morală impecabilă. Spectacolul debutează cu o voce care afirmă solemn că legea trebuie să fie aceeași pentru toți. Pe măsură ce acțiunea avansează, acest principiu se erodează sub presiunea absurdității. În final, când tuturor personajelor le curge sânge din gură și își îndreaptă armele către Josef K., care rămâne neatins, imaginea devine o alegorie a lumii care se devorează pe sine. Nu el e imun, ci ceilalți sunt deja contaminați de corupția propriului zel. Prin încălcarea legii, oamenii își distrug propria umanitate, convinși că dețin controlul.

În final, rămân cu ideea că spectacolul Procesul este despre o generație care refuză neutralitatea. Echipa condusă de Bélai Marcel redescoperă în teatru o armă blândă, dar precisă – empatia. Într-o lume care judecă înainte să asculte, această montare scenică redă curajul de a asculta. Iar în tăcerea care urmează aplauzelor rămâne o singură întrebare, suspendată în aer ca o sentință nescrisă: dacă fiecare dintre noi este, fără să știe, Josef K., cine mai are puterea să ne achite?