Capcana metamorfozei

Există montări scenice care nu mai spun o poveste. Te trag în mijlocul ei și te lasă acolo, fără scăpare. Spectacolul intitulat Eu, viermele, care are la bază un text inspirat din Metamorfoza și cu inserții din Scrisoare către tata de Franz Kafka, selectat în cadrul festivalului D-butan-T și prezentat la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe pe 31 octombrie 2025, este unul dintre ele. Nu vorbește despre un om care devine insectă, ci despre o lume care și-a pierdut umanitatea. Cum mai putem vorbi despre empatie într-o societate care își cultivă indiferența ca pe o virtute? Cum mai putem privi un trup căzut fără să vedem propria vină?

Regia lui Nagy Norbert orchestrează o coborâre în straturile degradării cotidiene, într-un limbaj scenic de o forță rară. În centrul acestei lumi, Gregor Samsa (Róbert Szilárd) devine un punct de ruptură între iubire și rușine, între instinctul de a aparține și realitatea respingerii. În jurul lui, familia interpretată de Szőcs Noémi, Imreh Tamás și Pálfalvi Eneh se închide treptat în frica de a fi văzută. Scena nu este doar un spațiu fizic, ci un organism care se contractă pe măsură ce conștiințele se micșorează. Decorul semnat de Égei Emília devine o cușcă în care obiectele prind viață, pereții roși parcă de viermi – poate chiar noi, spectatorii – care privim cum o viață se descompune sub ochii noștri.

Eclerajul construit de Portik Zoltán funcționează ca un bisturiu moral. Lumina albă, aproape clinică, se combină cu tonuri reci de albastru care taie aerul în fâșii, iar fumul dens înghite trupurile actorilor ca un nor de uitare. Din acest amestec se naște o estetică a claustrării, un suprarealism lucid, unde o mână enormă și un cap gigantic – conturat ca al lui Kafka însuși – veghează deasupra acțiunii, transformând scena într-un spațiu mental. Totul pare desprins dintr-un vis în care logica se dizolvă și vinovăția devine palpabilă. Când lumina cade doar pe Gregor, trupul lui devine un altar de respingere, iar publicul e prins în același fascicul, ca și cum ar fi coautor al crimei.

Costumele poartă și ele o semnătură puternic simbolică. Ținutele familiei – aparent respectabile, rigide, în nuanțe prăfuite – contrastează brutal cu corpul lui Gregor, dezgolit de umanitate, învelit într-o textură lucioasă, aproape organică, care sugerează o piele nouă, dar nedorită. Doctorul cu cap de țap (Nagy J. Noémi) aduce în scenă figura aroganței raționale, a științei care se rupe de compasiune. Într-un moment tensionat, un cuțit se ridică spre el, iar fum și lumină se adună într-un vortex. Gestul nu e doar o amenințare, ci o răzbunare simbolică: lama devine verdictul împotriva ignoranței savante care diagnostichează suferința, dar refuză s-o simtă. În acel punct, teatrul nu mai vorbește despre Kafka, ci despre noi toți – spectatorii care, în numele rațiunii, învățăm să trecem nepăsători pe lângă durere.

Ritmul spectacolului e deopotrivă de cabaret și ritualic. Râsul devine o armă, cântecele – o metodă de a masca vinovăția, iar coregrafia se descompune într-o serie de spasme controlate, parcă dictate de o forță invizibilă. În această lume care dansează în timp ce moare, absurdul capătă o frumusețe sinistră. Tinerii actori ai Universității Babeș-Bolyai nu interpretează doar niște roluri – par că trăiesc o formă de mărturisire colectivă. Fiecare mișcare, fiecare privire e o confesiune despre cum excluderea a devenit un reflex social.

Unul dintre cele mai puternice momente este acela în care bariera dintre scenă și sală dispare. Actorii privesc publicul, îi vorbesc, îl ating. E o spargere brechtiană a celui de-al patrulea perete, dar nu ca exercițiu intelectual, ci ca avertisment: nu mai e timp de contemplare pasivă. Noi, cei din scaune, devenim parte din laboratorul vinovăției. Pereții roși, viermii invizibili și fumul albastru ne înghit într-o tăcere care spune mai mult decât o mie de replici. În acea clipă, teatrul redevine ceea ce a fost mereu – un spațiu de confruntare morală.

Sunetul creat de Dobai Csaba pulsează ca o inimă bolnavă. E un ritm care nu te lasă să respiri, un murmur constant al anxietății. În contrapunct, momentele de liniște vin ca o absență grea, aproape politică: tăcerea în fața suferinței e forma supremă de complicitate. Astfel, spectacolul nu mai e doar despre metamorfoza unui individ, ci despre transformarea unei întregi comunități în entitate oarbă și surdă.

Eu, viermele reușește ceva rar: să vorbească despre vinovăție fără a face morală și despre suferință fără patetism. Într-un festival al debuturilor, aduce maturitatea unei echipe care știe că arta nu înseamnă decor, ci risc. E un manifest despre responsabilitate și fragilitate, despre ce se întâmplă când umanul se retrage din om. Fiecare detaliu – de la luminile care sfâșie aerul până la decorul care se micșorează – spune un singur lucrus: monstruozitatea nu vine din mutații, ci din indiferență.

Când luminile se sting, nu plecăm din sală, ci din propria conștiință. Ce am privit? Un om devenind insectă sau o societate devenind carapace? Într-o lume obsedată de performanță, de aparență și de control, spectacolul lui Nagy Norbert are curajul să ne arate ce am pierdut – empatia, atenția, capacitatea de a ne recunoaște unul în celălalt. Poate că adevărata metamorfoză nu e cea a lui Gregor Samsa, ci a noastră, a celor care am învățat să aplaudăm excluderea. Și atunci, întrebarea rămâne: cine e, cu adevărat, viermele?