Kate McIntosh: „Totul se schimbă și trebuie să se schimbe. Schimbarea este singura constantă absolută”

Am descoperit universul artistic al lui Kate McIntosh dintr-o întâmplare – nu doar fericită, ci care a marcat felul în care mă raportez la un performance. Ieșisem pentru prima oară din țară în timpul pandemiei – la Berlin – și cumpărasem, în mare grabă, bilete la Radialsystem, la un spectacol al Sashei Waltz. La intrare am constatat cu stupoare că rezervarea era pentru luna următoare, dar fiindcă trecusem deja prin întregul proces de verificare a vaccinului, mască FFP2 etc. și pentru că mai erau disponibile ultimele bilete la spectacolul din seara respectivă, am intrat fără să știm la ce. Și a fost una dintre cele mai puternice experiențe pe care le-am trăit ca spectatoare, cu un efect aproape hipnotic. În ciuda faptului că toți cei din public purtau mască, deci era aproape imposibil să le citești reacțiile, la nivel de energie s-a simțit ca o experiență care ne-a „zdruncinat” individual, dar și colectiv. „To Speak Light Pours Out” este titlul fascinatului performance creat de Kate McIntosh, a cărei activitate am început, evident, s-o urmăresc cu enorm interes de la acel moment. Încă nutresc speranța să o pot vedea, într-un viitor nu foarte îndepărtat, și pe o scenă din România. Până atunci însă, am avut imensa bucurie a unui interviu cu ea pentru Scena.ro, în care vorbește cu deplină asumare despre ceea ce o interesează și fascinează în complexele ei căutări artistice.

Kate McIntosh (n. 1974) își desfășoară practica la granița dintre instalație și performance. Proiectele ei se concentrează adesea atât pe mișcarea corporală a performerului, cât și a publicului, pe interacțiunea cu obiecte și  materialele, precum și pe dezvoltarea unor relații directe între spectatori. De-a lungul activității sale a dezvoltat o fascinație continuă pentru senzorial, transformare și colectivitate.

Originară din Aotearoa (Noua Zeelandă) și cu o formare în zona dansului, Kate elaborează încă  din 2004 lucrări scenice și transdisciplinare care se bucură de recunoaștere la nivel internațional, fiind prezentate în turnee ample în Europa, Asia, Oceania și America.

Roxana Lăpădat: În spectacolele tale, mișcarea corporală, sunetele produse poliritmic (inclusiv cuvântul rostit) și actul de a asculta par a fi organic, aproape visceral interconectate, implicând deopotrivă publicul și performerii. „All Ears” (2013) și „To Speak Light Pours Out” (2020), de exemplu, îi implică pe spectatori în moduri complet diferite și, totuși, mecanismul pare să se bazeze pe niște fundamente similare. Care sunt aceste fundamente?

Kate McIntosh: Ambele spectacole – „All Ears” (trad. Numai urechi) și „To Speak Light Pours Out” (trad. Când vorbești, lumina se revarsă) – dezvoltă un interes special de-al meu, și anume acela de a asculta împreună, ca un colectiv temporar: ideea că, la teatru, publicul se reunește pentru a face împreună acest gest al ascultării colective.

Înainte de a crea „All Ears”, l-am citit pe Richard Sennett care, vorbind despre diverse procese sociale, folosește metafora cântatului într-o orchestră, unde, ca muzician, trebuie să-ți auzi propriul instrument foarte clar, astfel încât să știi că ești în tonalitatea potrivită și că nu cânți fals, dar, în același timp, trebuie să auzi sunetul întregii orchestre, ca să știi ce se întâmplă în ansamblu. Această capacitate de a asculta ce se petrece în interiorul tău și, simultan, de a asculta colectivul este o abilitate care trebuie exersată. Așa că am tratat „All Ears” ca pe un spațiu în care spectatorii să fie invitați să-și exerseze acest „muşchi”, devenind curioși la persoanele care se află în jurul lor, în sală și, în același timp, sensibili la varietatea de experiențe care au loc în interiorul aceluiași public care se află împreună, în aceeași situație. În acest sens, le cer spectatorilor să se gândească la ei înșiși ca la o orchestră în care cântă individual, dar încearcă totodată să asculte întregul.

„All Ears” utilizează, totodată, și un joc al întrebărilor în care oamenii se autodefinesc prin răspunsurile la întrebări, dar pe parcurs devin curioși cine joacă jocul și cine nu, și poate de ce nu, și de fapt dacă întreaga situație este confortabilă sau nu. Unul dintre lucrurile care îmi plac enorm la „All Ears” este că după spectacol, atunci când facem o discuție cu publicul și invităm spectatorii să vorbească despre experiențele lor, avem încă o dată posibilitatea de a auzi cu adevărat cât de divergente sunt experiențele oamenilor într-o situație pe care au împărtășit-o, au trăit-o în comun.

„To Speak Light Pours Out” e diferit prin faptul că, la nivel de conținut, este mult mai explicit politic, prezentând diferite texte despre opresiuni istorice și modul în care funcționează acestea. Așadar, este un alt tip de ascultare. Publicul este mai pasiv, în sensul că nu i se cere să se implice concret, iar acest lucru este deliberat – de fiecare dată când publicul este implicat fizic se află într-o poziție ”mai riscantă”, așa funcționează participarea. În „To Speak Light Pours Out” doar performerii se află în această poziție ”riscantă”, astfel încât mesajul poate fi mult mai puternic din punct de vedere politic. Pe de altă parte, lucrăm cu poliritmii, care presupun o experiență intensă la nivel de ascultare. Din punctul meu de vedere, poliritmiile exprimă cu adevărat tensiunea dintre perspective și experiențe diferite – ritmurile coexistă, dar în tensiune, iar pentru mine acest lucru reprezintă o formă foarte interesantă de întruchipare a colectivității. În toată practica mea artistică, obsesia majoră constă în ideea că, la nivel fundamental, oamenii sunt profund interconectați și interdependenți. Simt că această idee trebuie hrănită și reîmprospătată constant, pentru că a înceta să constientizăm acest lucru duce la violențe uimitoare.

Roxana Lăpădat: În „To Speak Light Pours Out”, cât de important este procesul de ascultare și în interiorul spațiului scenic, respectiv între performeri? Și întreb acest lucru, imaginându-mi ce efort presupune producerea sunetului poliritmic.

Kate McIntosh: Când am început să lucrăm la spectacol, doar una dintre cele patru performere avea o experiență anterioară cu instrumente de percuție, așa încât învățarea a fost parte a procesului de lucru, și în special învățarea acestui mod poliritmic de a cânta, care este în mod cert și un mod de a asculta. Îmi place, de altfel, că în spectacol se vede că nu suntem extrem de bune la asta, se vede ce efort presupune pentru noi. Însuși efortul de a te coordona astfel încât să poți păstra constant poliritmia este o experiență foarte puternică. Pentru noi, din interiorul procesului, acest aspect a fost foarte important, visceral de-a dreptul. Și încercăm să împărtășim ceva din această experiență cu publicul, prin felul în care ne vedeți cântând și prin tipul de complicitate și efortul depus pentru a rămâne ”împreună” și a menține ritmul. Dar cred că și pentru ascultători este o provocare interesantă: în funcție de unde îți direcționezi atenția, de ritmul pe care îl urmărești, capeți o perspectivă diferită asupra interpretării sau a muzicii. Iar când iese cu adevărat bine, ai senzația că se mișcă pământul sub tine – ceea ce este destabilizator într-un mod absolut incitant.

Roxana Lăpădat: Sunt sigură că ți s-a mai pus de multe ori această întrebare, dar de unde vine titlul – „To Speak Light Pours Out” (trad. Când vorbești, lumina se revarsă)?  Nu e tocmai ușor de reținut, însă incredibil de poetic.

Kate McIntosh: Provine de la versul unei poezii de Ebba Petrén și Alice MacKenzie: “As they open their mouths to speak, light pours out” (“Când își deschid gura să vorbească, lumina se revarsă”)  – acesta este, de fapt, versul complet și îmi place fiindcă oferă o imagine atât de puternică a corpului ca un fel de canal – un canal al ideilor, al politicilor aferente, dar și un canal de energie. O formă de iluminare care se manifestă prin exprimare: a vorbi ca acțiune și mod de a-ți revendica locul în lume și de a-ți putea exprima furia sau de a celebra ceva.

Roxana Lăpădat: Și care sunt sursele acestor texte puternice din „To Speak Light Pours Out”?

Kate McIntosh: Există o bibliografie destul de amplă, disponibilă și pe site. Sunt cel puțin 20 de surse diferite: cântece, poezii, dar și texte academice și filosofice. Lucrul în studio este pentru mine mereu un proces îndelungat; de această dată am adus toate textele, iar împreună cu performerele – care au la rândul lor istorii solide în spate – am petrecut mult timp selectând fragmente cu o semnificație puternică, cu energie și imagini bine articulate, pentru a pune bazele ideilor din spectacol. Spre exemplu, al doilea text din spectacol, important pentru tot cadrul general, este adaptat după un text al lui Preciado care vorbește despre faptul că definiția iluministă a „Omului” se referea la o persoană liberă, albă, heterosexuală, sănătoasă și de sex masculin. Și toți cei care nu se încadrau în acest tip nu erau considerați cu adevărat Oameni și, prin urmare, deveneau parte a mașinăriei revoluției industriale și erau zdrobiți de ea, adică sclavi, femei, animale și oricine altcineva nu corespundea definiției. Sunt idei complexe. În cercul meu, oamenii le-au auzit de multe ori, dar, la scară mai largă, nu toată lumea a fost expusă la ele. Iar în ceea ce privește performance-ul, ce mi-am dorit a fost să prezentăm aceste idei complexe într-un mod foarte accesibil oricărui tip de public, inclusiv celor care le aud pentru prima dată. Iar răspunsurile spectatorilor au fost cu adevărat interesante.

Tinerii au reacționat adesea cu foarte mult entuziasm și m-am întrebat de multe ori dacă nu se bucurau de fapt că vedeau oameni mai în vârstă vorbind despre lucruri care îi preocupă pe ei înșiși. Dar pentru persoanele mai conservatoare, spectacolul a fost extrem de provocator și i-a enervat chiar pe unii. Așa că, în studio, am „înotat” într-un bazin mare de texte și am încercat să ajungem la o selecție care să creeze un bun echilibru între a expune ideile, a exprima furia față de violențele care au loc și, totodată, a celebra posibilitatea de acțiune în cadrul lucrurilor care se schimbă și care trebuie să se schimbe. Și cum putem valorifica acest potențial de schimbare și cum putem să ne mobilizăm reciproc către un viitor mai luminos.

Roxana Lăpădat: Care a fost punctul de pornire al procesului de cercetare pentru acest performance – textul, sunetul poliritmic sau mișcarea corporală pe care o implică producerea lui?

Kate McIntosh: A fost nevoie de un studiu aprofundat, așa că aș spune că am pornit de la texte. Am cerut multe recomandări despre ce să citesc și ce discursuri și curente de gândire există. Dar, în paralel, a existat și o întreagă investigație asupra poliritmiei, încercând să înțeleg cum am putea s-o învățăm, de la cine, și ce efect are atât asupra ascultătorului, cât și asupra performerului.

Roxana Lăpădat: În spectacolele tale, publicul nu este doar foarte important, ci de obicei și direct implicat în procesul performativ. Cum vezi rolul spectatorului?

Kate McIntosh: Este o temă uriașă pentru mine, fascinația mea principală: ce facem când venim la evenimente live, la spectacole live și care este potențialul de a fi împreună ca public?

„To Speak Light Pours Out” nu este interactiv – rămâi pe scaun și privești. Însă publicul stă în sală pe toate laturile, astfel încât spectatorii se pot vedea unii pe alții chiar și de pe cealaltă parte a scenei, ceea ce modifică deja sentimentul de co-prezență. Iar corpul ajunge să vibreze datorită sunetului – lucrăm mult cu vibrații de bas – așa că performance-ul are și această componentă corporală, tactilă.

În multe dintre celelalte spectacole ale mele, am fost foarte interesată de modul în care pot fi implicate corpurile spectatorilor – fizic, visceral – și cum pot invita oamenii fie să interacționeze între ei, fie să interacționeze cu obiecte. „Worktable” (trad. Masa de lucru) sau „In Many Hands” (trad. În multe mâini), spre exemplu, constituie experiențe tactile pentru public. Există un mod specific de a gândi și de a percepe atunci când ești ocupat cu o sarcină tactilă sau senzorială. Aceasta deschide un alt mod de a fi prezent, de a gândi și de a imagina.  De aceea reprezintă o parte importantă a practicii mele.

Un alt aspect se concentrază pe co-prezența celorlalți spectatori. În „In Many Hands”, timp de aproape o oră, atingi efectiv mâinile unor persoane străine, pasând diferite obiecte de la unii la alții. Pentru mine, acesta este un mod foarte concret și experiențial de a confrunta realitatea interconectivității, a faptului că oamenii sunt inseparabili. În ciuda iluziei individualismului, nu este posibil să separi cu adevărat oamenii – avem un impact prea mare unii asupra altora, în atâtea feluri. De aceea, această experiență socială și interconectată este ceva ce vreau să aduc foarte des în performance-urile mele și cred că cel mai bine se poate face prin intermediul corpului real al oamenilor.

În cel mai recent spectacol al meu, „Lake Life” (trad. Viața lacului) – care se află acum în turneu – totul este mai conversațional, publicul este ghidat în conversații și jocuri cu persoane străine și din alte generații, pentru că spectacolul este conceput atât pentru tineri, cât și pentru adulți, pentru a fi experimentat împreună. Și, din nou, este vorba despre explorarea modului în care oamenii se pot întâlni și pot coexista.

Roxana Lăpădat: Aș îndrăzni să spun că în spectacolele tale lucrezi mult cu „analogul”. În descrierea de pe site a „Lake Life” folosești termenul „fantezie SF”. Integrezi de această dată și inteligența artificială?

Kate McIntosh: „Analog” este un cuvânt excelent pentru a descrie munca mea. Îmi place ca lucrurile să fie concrete și prezente în spațiu și „umane” – în termeni de procese și timpi. „Lake Life” este o fantezie SF în sensul că este vorba despre a ne imagina o specie extraterestră cu super-puteri de transformare și despre a ne imagina pe noi înșine devenind acea specie extraterestră. Nu este despre tehnologie, ci despre a ne reimagina pe noi ca oameni. Jocul ne provoacă capacitatea de a ne imagina transformarea – nu doar ca oameni, ci și ca vulcani sau pânze de păianjen sau animale – și de a ne conecta la lumea din jurul nostru.

Roxana Lăpădat: Ideea transformării pare a fi omniprezentă în practica ta artistică.

Kate McIntosh: Este cu certitudine obsesia mea, pentru că totul se schimbă și trebuie să se schimbe. Schimbarea este singura constantă absolută și sunt mereu interesată să aflu cum putem acționa în interiorul acestei schimbări și ce fel de schimbare ne dorim. Mulți oameni se tem că schimbarea înseamnă să pierzi ceea ce știi sau prețuiești. Dar nu cred că este adevărat. Înseamnă să reîmprospătezi ceea ce știi și prețuiești și să decizi cum vrei să continui să cultivi sau să adaptezi aceste lucruri pentru viitor, sau la ce decizi să renunți. Cred că există multe forțe literalmente conservatoare care ar prefera ca oamenii să nu fie conștienți de capacitatea lor de a-și transforma și modela propria lume, propria viață și propria comunitate. Așadar, este foarte important tot ceea ce ne stimulează imaginația în această direcție și ne trezește conștiința propriei noastre puteri.

All Ears. McIntosh. Credit foto: Sandra Kormann

Roxana Lăpădat: Vorbind despre lucruri concrete, palpabile, aș vrea să aduc în discuție un alt proiect al tău – „Sense” – o cutie care conține acțiuni simple pe care le poți experimenta oricând dorești.

Kate McIntosh: Este un proiect frumos inițiat de Samara Editions care a invitat mai mulți artiști să creeze aceste „performance-uri poștale”. Ideea a apărut, desigur, în timpul pandemiei de Covid-19, când au fost anulate toate evenimentele live, în schimb puteai comanda și primi prin poștă această cutie. Ideea este că atunci când deschizi cutia, găsești ceva performativ, ceva ce poate fi pus în scenă. Iar în cutia mea se află trei elemente:

Primul este un teanc de cărți pe care îl poți purta în geantă și scoate într-un bar sau la o cafenea. Este gândit pentru două persoane și propune intervenții tactile care implică mâinile celuilalt. Întorci o carte și găsești o coregrafie despre cum poți atinge mâinile celuilalt sau un joc pe care îl puteți juca cu mâinile. Din nou, o propunere tactilă, senzorială.

Al doilea element este un parfum pe care l-am conceput împreună cu Nathan Taare, un parfumier extraordinar din Aotearoa, Noua Zeelandă. Este creat pentru a te face să te întrebi ce specie ești. Pui o picătură de ulei pe încheietură și îți tulbură percepția despre ce specie ai putea fi. Are un miros foarte „animalic” și se manifestă diferit pe parcursul câtorva ore. Îl port cu mine în geantă și îl folosesc uneori la petreceri – îmi place să văd oamenii mușinându-se reciproc pe parcursul câtorva ore. Știu că facem asta tot timpul sub influența feromonilor, dar nu suntem foarte conștienți, iar pentru mine e un gest foarte frumos să vezi oameni mirosindu-se în public.

Al treilea element este o bucată de material sclipitor pe care o poți așeza pe piept, într-o cameră întunecată, și ai o lumină specială pe care o poți folosi pentru a crea o reflexie pe întregul tavan. Este foarte disco, dar, de fapt, poți vedea cum îți bate inima în pulsația luminilor, ca și cum ți-ai vedea bătăile inimii în stele. Este un lucru foarte delicat, pe care îl poți experimenta și împreună cu alte persoane. Asta e ceea ce se găsește în cutia mea.

Roxana Lăpădat: Pe lângă practica artistică, sau mai bine spus în cadrul acesteia, ești și co-directoare, respectiv membră fondatoare a SPIN, o platformă de producție și cercetare. Ai putea să descrii puțin mai detaliat activitatea SPIN?

Kate McIntosh: SPIN există din 2011. Sediul e la Bruxelles, iar în prezent suntem cinci co-directori – artiști ale căror practici sunt susținute de SPIN printr-o finanțare structurală de la guvernul belgian. Aspectul de care sunt mândră este că SPIN le-a oferit acestor artiști o continuitate în ceea ce privește acest sprijin, fiindcă unul dintre cele mai dificile lucruri, în domeniul nostru, e să dispui de un suport administrativ stabil și bine pus la punct.

Practicile sunt foarte diferite unele de altele: de la arte vizuale, la practici axate mai mult pe implicare socială, performance sau film. Și scara proiectelor variază: unii lucrează la o scară mai mică sau mai mult la nivelul comunității, alții creează spectacole care fac turnee în toată lumea. Există și un aspect de solidaritate financiară. De asemenea, SPIN reușește să ofere sprijin administrativ și unor proiecte suplimentare, pe termen mai scurt.

Ceea ce ne interesează cel mai mult este faptul că inițiativa aparține unor artiști, iar organizația se adaptează în permanență la nevoile practicilor lor. Și acest lucru este puțin diferit față de alte instituții: de foarte multe ori, instituționalizarea înseamnă proceduri fixe și mai puțină flexibilitate sau receptivitate atunci când vine vorba de schimbări, în funcție de ceea ce este necesar. Și am reușit să menținem acest aspect important. SPIN nu este un colectiv propriu-zis, dar își are rădăcini în multe practici colective, iar majoritatea membrilor sunt implicați în multe alte colective. Se simte ca un experiment foarte frumos interconectat.

Acum suntem la a treia sau a patra restructurare, încercând să-l facem să funcționeze diferit sau mai bine, sau pur și simplu să răspundem provocărilor și nevoilor lumii exterioare. Sunt, totodată, foarte recunoscătoare pentru că mi-a oferit multe ocazii de a testa diferite modele structurale. De asemenea, există o serie de principii de bază legate de transparență: spre exemplu, putem vedea bugetele tuturor, chiar și ale proiectelor în care nu suntem implicați. Toate informațiile sunt disponibile în interiorul organizației, astfel încât putem învăța mereu unii de la alții, fiind capabili să evoluăm, să facem schimbări atunci când este nevoie. Forța nu vine din sedimentare, ci din flexibilitate și din capacitatea de a ne transforma, de fapt.

Roxana Lapadat: Și ultima mea întrebare: lucrezi momentan la un nou spectacol? Ne poți povesti deja puțin despre ce este vorba?

Kate McIntosh: Da, va exista o nouă premieră în octombrie 2026. Povestesc în momentul de față tot felul de lucruri despre acest nou spectacol, sunt curioasă câte dintre ele se vor realiza efectiv, dar pot explica cu certitudine despre ce mă documentez: așa cum am discutat, multe dintre proiectele mele au implicat până acum un public angajat fizic. Însă am devenit foarte interesată de emoția colectivă. Desigur, aceasta este un aspect important al circumstanțelor politice actuale, în special într-o lume în care liderii populiști, autoritari, inundă spațiul social cu mesaje menite să creeze emoții puternice, frică, instabilitate, nemulțumire și așa mai departe. Și sunt foarte interesată de acest fenomen al emoțiilor colective și de modul în care acestea sunt produse. Există, de asemenea, cercetări privind reglarea emoțională colectivă. În mod normal, ne gândim la aceasta ca la ceva ce se întâmplă la nivel individual sau poate într-un cadru foarte intim, dar ideea că ar fi posibilă în grupuri mari mi se pare fascinantă. Așadar, vreau să înțeleg dinamicile emoției colective și de masă; abilitatea de co-reglare pare a fi o modalitate extraordinară de a rezista în fața politicilor fricii. Și mă interesează în special traiectoriile emoționale pozitive și cum ar putea funcționa acestea într-un spectacol sau într-un context teatral. Atunci când vorbim despre emoția colectivă care este generată prin proteste de stradă sau prin anumite tipuri de ritualuri sau petreceri de dans, există o curbură de grup a emoției comune. Și sunt curioasă să aflu care este dramaturgia acestui fenomen, ce fel de beneficii și ce fel de forme de reziliență pot rezulta din exprimarea emoțională colectivă, pozitivă, împărtășită. Aceasta este zona de cercetare. Dar pentru mine este întotdeauna important că nu știu încă cum va arăta proiectul final. Știu de unde pornesc, dar trebuie să descoăr pe parcurs încotro duce.

Despre Kate McIntosh: https://spinspin.be/about/kate-mcintosh/