Secundar devine principal la Teatrul Național

Absența spectacolului Secundar din lista de producții selecționate pentru cea de a 35-a ediția a Festivalului Național de Teatru are un singur merit: acela de a readuce în atenție o meditație profund autoreflexivă despre lumea teatrului, despre cum ne jucăm rolurile, în viață și, în cazul actorilor, și pe scenă. La modul mai general, e vorba despre responsabilitate și asumare, despre chestionarea valorilor proprii și (re)poziționarea constantă într-o lume în schimbare rapidă, care amenință să ne lase în urmă. Sau să ne lase neschimbați – e oare asta bine sau rău?

La Teatrul Național, dramaturga și regizoarea Alexandra Badea revine, după succesul cu Exil, un spectacol în care se regăsesc enorm de mulți spectatori, cu o producție atipică, Secundar. De data aceasta, procesul de lucru a fost diferit, dramaturga a scris textul pentru un grup de actori aleși în prealabil, cu mai multe momente de dezvoltare în comun, incluzând discuții cu un psiholog și cu un criminalist. O selecție din răspunsurile actorilor la întrebările acestora a fost inclusă în textul final al spectacolului, care are o crescută calitate autoreflexivă și terapeutică.

Prima scenă a spectacolului, jucată în registru realist, deschide o dezbatere despre sistemul de sănătate din România și o critică implicită a acestuia, prin personajul principal, o tânără doctoriță care încearcă să înfrunte sistemul corupt pentru a fi de folos cu adevărat bolnavilor. Scena se întrerupe brusc și se invocă în fața publicului o pană de curent, pentru ca apoi povestea să evolueze sub formă de teatru în teatru, printr-un plonjeu în viața din culise. De fapt, spectacolul s-a oprit pentru că una dintre actrițe a dispărut, iar un coleg susține că a văzut-o aruncându-se de pe clădirea teatrului, deși investigațiile ulterioare nu îi dau dreptate. Acesta este pretextul pentru ca grupul de actori distribuiți în spectacolul din spectacol să fie analizați în plan personal și profesional. Din scanarea lor în profunzime reiese că rolurile jucate de-a lungul timpului le-au devenit o a doua natură, unora dintre ei fiindu-le imposibil să mai știe cine sunt cu adevărat, chiar și după terapia de grup cu un psiholog.

Secundar. Credit Foto: Adi Buloboaca

Analiza e utilă și pentru spectatori: sociologul Erving Goffman discuta încă din secolul trecut efectele rolurilor sociale pe care suntem cu toții antrenați să le performăm încă din copilărie, ca să nu spun „dresați” (pe filiera psihanalitică deschisă de Deleuze și Guatari), pentru a avansa, conformându-ne structurilor existente. Până unde lăsăm însă „dresajul” să ne știrbească personalitatea, ce suntem dispuși să uităm, să compromitem, să abandonăm, fără să ne pierdem cu totul identitatea? Actrița dispărută apare într-o serie de flash-back-uri din care se recompune povestea unui abuz, trecut cu vederea de colegi, neexplicat, nediscutat, dar care a lăsat urme adânci în toți cei care au știut despre el.

Ca regizoare, Alexandra Badea alege să pășească discret, dar destul de ferm dincolo de limitele registrului realist, asociind fragmentării textului, care sare de la un personaj la altul pentru aprofundarea proceselor psihologice specifice, o fragmentare vizuală: decorul semnat de Cosmin Florea constă într-o serie de alveole dispuse vertical, în care apar simultan mai multe personaje, acționând de sine stătător, într-un mediu manipulat vizual cu ajutorul luminilor lui Cristian Șimon. Unele dintre ele includ ecrane imense pe care sunt proiectate imagini prefilmate, scurte scene de film care condensează excelent personalitățile actorilor, așa cum sunt ele în afara scenei, în viața personală la fel de complicată ca rolurile jucate pe scenă. Rezultă o serie de diorame ilustrând ca într-un muzeu de artă contemporană exponatele semnificative pentru natura umană: unii orgolioși, alții infantili, nedezvoltați emoțional, unii lași, alții labili, cu toții încercând să ascundă sub covor traume mai grave sau mai superficiale, în loc să se privească în oglindă cu onestitate. Onestitatea costă, singurul personaj care și-o asumă până la capăt, Marta (excelent interpretată cu toate zbaterile ei interioare de Cosmina Olariu), suferă cel mai mult, își abandonează cariera și își periclitează chiar viața. Nu aflăm ce s-a întâmplat, de fapt, cu ea, dar aflăm, din reacțiile colegilor ei, care sunt relațiile lor cu realitatea propriilor vieți profesionale și ce sentimente personale sunt puse sub semnul întrebării de această dispariție. Se reconfirmă că numai atunci când ceva dramatic se întâmplă ajungem să avem cu adevărat un proces de conștiință zguduitor, așa cum devine acest spectacol în cele din urmă.

Una dintre cele mai puternice scene este aceea jucată exclusiv de actrițe: ecranele dispar și în hăul imens al scenei mari, protagonistele, atât regizoarea (jucată de Ada Galeș), cât și colegele actriței dispărute (Olga-Diana Dumbravă și Marina-Crina Semciuc), își strigă frustrările profesionale și personale în monoloage asumate, care aduc pentru prima dată pe scena mare a Naționalului probleme tipic feminine: discriminarea profesională pe bază de gen a actrițelor, fie intervenită după o naștere, fie din cauza vârstei, fie din antipatii extra-profesionale, tratarea conform unui standard paralel a regizoarelor față de colegii lor bărbați, abuzurile sexuale, rolurile feminine nedezvoltate și tematica de gen desconsiderată. Pe scurt, citez din memorie, o femeie e judecată și dacă nu are copii (de ce nu-i are?) și dacă îi are (tocmai acum i-ai făcut?), și dacă e tânără (ești prea tânără să-ți dăm un rol atât de important), și dacă a îmbătrânit (nu mai merge să joci rolul X sau Y). A fost impresionant să văd cât de multe spectatoare au rezonat cu această scenă-manifest, care a atins în mod clar un nerv sensibil, discuțiile pro și contra continuând la ieșirea din sală. Ce poți să-ți dorești mai mult de la un spectacol?

Și totuși, ceea ce oferă Secundar lumii e chiar mai mult decât șansa de a rezona cu ideile subliniate: din punct de vedere estetic, e un exercițiu curajos de mixare complexă a registrului realist cu un tip de eseu scenic discursiv, prezentând diverse fațete ale existențelor personajelor prin mijloace multimedia. Autoarea spectacolului folosește noile tehnologii pentru a sonda în profunzime psihologia personajelor, fie prin dinamica de film a unor scene proiectate pe ecrane, fie prin investigarea prim-planurilor cu chipurile actorilor, fie prin serializarea scenelor intime dintre protagoniști. Tipul de asamblare și dinamica multimedia țin de esența „societății spectacolului”, dar Guy Debord ar fi fost probabil fericit să vadă cum sunt folosite aceste mijloace, inventate pentru a păcăli, a seduce și a captiva consumatorii, pentru a-i îndemna pe acești consumatori la o necesară chestionare a ceea ce a mai rămas din eul lor interior.

Din punct de vedere moral, spectacolul este un foarte necesar și provocator exercițiu autoreflexiv (pentru unii chiar incomfortabil, poate), o sondare onestă a limitelor impactului pe care teatrul îl poate avea asupra societății, mai ales atunci când aceia care îl fac încetează să se uite mai întâi la ei înșiși. E o analiză complexă a acelor momente în care cedăm în fața diferitelor presiuni exterioare sau a anxietăților interioare și renunțăm la curajul de a ne asuma poziții mai mult sau mai puțin radicale, critici explicite, sau, mai grav, acțiuni disruptive pentru status quo, mulțumindu-ne cu un rol secundar în propriile noastre vieți.

Această idee este subliniată de imaginea finală, cea a actorilor care apar la „petrecerea” de după premiera spectacolului din spectacol înarmați cu recuzita de scenă, defilând într-o spectaculoasă trăsură de epocă, îmbrăcați în resturi de costume din diferite alte spectacole, afișând spectaculoase inversiuni de gen și o bucurie exagerată. Costumele sunt martorii diferitelor lor „prefaceri” de-a lungul timpului, și par că au propria lor viață, în timp ce pe fundal sună puternic și cumva acuzator versurile dintr-un șlagăr de anii 90:

Un actor grăbit, care spune, replica și-apoi a plecat zâmbind,

Un actor grăbit, care-a și uitat, ce a rostit pe scenă,

Un actor grăbit, care pleacă, imediat ce piesa a luat sfârșit,

Bucuros că rolul a fost ușor, aleargă spre alt decor …