Noi suntem nuntașii

Începe cu sfârșitul unei nunți, când nuntașii terminați de oboseală povestesc în slow-motion, ca prin vis, cum au petrecut. Se termină cu discursurile nuntașilor adresate tinerilor căsătoriți. Între scena de început și cea de sfârșit, spectacolul constă în scene disparate, aparent fără legătură între ele, plasate în spații diverse, în mod obișnuit doar anexe ale spațiului de joc – subsol, baie, bucătărie, pod. În cele din urmă, firele țesăturii se leagă, sensul poveștii devine clar și personajele se reîntâlnesc în același spațiu comun al sălii de spectacol. Spectatorii, împărțiți în cinci grupuri, văd scenele în ordine diferită, doar startul și finalul se parcurg împreună. Participăm cu toții la această nuntă imaginară în care se „căsătoresc” mentalități complet diferite, tradiții dragi unora și de neînțeles pentru alții, feluri de a iubi și de a fi în lume de neacceptat de către ”mainstream”, valori care se bat cap în cap, stiluri de viață opuse. Fiindcă ce e societatea românească de azi – și nu doar cea românească – dacă nu o mare familie disfuncțională, în care ne reîntoarcem, uneori regresând, dar și regăsindu-ne deopotrivă?

Am văzut spectacolul Ne cerem scuze pentru disconfortul creat, scris și regizat de Radu Iacoban la Teatrul Mic (sala Gabroveni) în stadiul de preview, dar conceptul era deja clar, dramaturgia perfect închegată, personajele definite prin jocul actorilor extrem de intens. O propunere inedită, care surprinde de la început până la sfârșit, producția se încadrează în definiția spectacolului site-specific, dar la limită se poate adapta într-un spațiu similar, fiindcă povestea nu ține de specificul clădirii sau de amplasarea ei, ci de poveștile umane care se derulează între ziduri. Scenele cele mai intense au loc în spațiile cele mai mici, unde cei câțiva spectatori se află la numai o respirație distanță de actori. Asta e cel mai evident în scena desfășurată la baie, avându-le ca protagoniste pe cele trei vechi prietene, dintre care una e viitoarea mireasă, care se reîntâlnesc pentru nuntă ciocnindu-și frontal ideile și mentalitățile. Prietena plecată în America, a cărei apologie o face, lăudându-se cu alegerea ei, fără să vadă minusurile, fiindcă asta ar face-o să regrete plecarea, le regăsește pe cele două foste prietene rămase în România și aflate acum într-o relație poliamoroasă de neconceput pentru cea care trăiește în cea mai progresistă dintre lumi (cel puțin până de curând declarată astfel). Actrițele Diana Cavallioti, Ilinca Manolache și Alina Rotaru (rolul e jucat și de Silvana Mihai) sunt absolut incendiare în această confruntare de un realism dureros, ies scântei din dialogurile lor care par trăite în direct, nu jucate, de parcă textul spus ar fi locuit undeva în mintea lor pentru multă vreme așteptând să fie eliberat. Martori extrem de apropiați ai acestei discuții aprinse – atât de apropiați încât pot fi oricând loviți de o ușă sau stropiți de apa de la chiuvetă – spectatorii se contaminează de adrenalina actrițelor și trăiesc și ei la maximum scena de care nu sunt cu totul străini, fiindcă cine nu are o rudă sau un prieten care trăiește într-o altă cultură și care se întoarce ocazional deraind punctele de vedere ale localnicilor cu idei venite parcă din alt univers?

În scena de la subsolul clădirii, tatăl mirelui își pregătește fiul pentru însurătoare, supunându-l unui bărbierit ritual pe care tânărul îl crede penibil și lipsit de sens, dar căruia i se supune parțial din dragoste, parțial din milă pentru tatăl care l-a crescut pe el și pe sora lui după ce au fost părăsiți de mamă. Virgil Aioanei (Tatăl) și Vlad Ionuț Popescu (Fiul) întrupează două modele masculine aflate la poli opuși, dar amândouă ușor identificabile în societatea contemporană: bărbatul învins de viață, frustrat și pe plan personal și pe plan profesional, a cărui furie e convertită politic mai mult din întâmplare (”Jucam o șeptică în parc cu băieții și a venit unul să ne înscriem în partid. Te-am înscris și pe tine”, îi spune el fiului/ citez din memorie) și tânărul care abia ia startul într-o existență în care intră fără prejudecăți, alături de viitoarea soție și iubita ei, și cu un simț al echilibrului ce reiese clar din răspunsurile date tatălui, care vibrează de un naționalism gonflat, născut din sentimentul ratării. Impresionează și aici calitatea dialogului, cu replici care curg într-un ping-pong bine legat, cu o doză de satiră inclusă, dar fără a cădea în atracția spre comic cu orice preț. Fiul e și amuzat, dar și întristat de ideile razna ale tatălui, iar scurtele momente de aparté au loc când unul dintre cei doi deschide ușa frigiderului, a cărui lumină devine un impuls pentru autoreflexivitate și o șansă de a menționa personajele feminine absente, în acest caz soția plecată în străinătate, sora care l-a crescut pe băiat în absența mamei, respectiv iubita cunoscută în timpul pandemiei, pe zoom.

După fiecare scenă, mai multe fire narative rămân desprinse în aer, ca tot atâtea întrebări pe care spectatorul și le pune cu privire la personaje, imaginația privitorilor fiind astfel solicitată mai mult decât în alte spectacole. Unele dintre aceste fire vor fi dezvoltate în alte scene, altele nu, procesul imaginativ rămânând activat și după ce părăsești sala, prin asociații de idei și posibila integrare a propriilor narațiuni care se potrivesc în fresca astfel deschisă. Din acest punct de vedere impresionează originalitatea construcției dramaturgice care, împerecheată cu faptul că regizorul e și autorul textului, duce la o împlinire a spectacolului mai greu de atins când aceste elemente au autori diferiți. Regizorul aduce cu el ceva din experiența montării de piese clasice și moderne, un aer de absurd à la Ionesco și de suprarealism în unele momente, de care beneficiază spectacolul mai ales în scena de început și în cea de sfârșit. Mi-am făcut o notă mentală în timp ce vizionam spectacolul, întrebându-mă de ce oare nu scrie Radu Iacoban mai multe texte originale, mai exact de ce nu-și montează propriile texte, semnând spectacole-concept. Probabil că răspunsul ar fi o dezbatere mai largă pe tema raporturilor încă neechilibrate între meseriile de dramaturg și regizor în cultura teatrală românească.

Credit foto: Bianca Munteanu

O scenă puternică este și cea care are loc în bucătărie, cu un cuplu despre care aflăm abia la final ce legătură are cu mirii. Aici se consumă o mică dramă cotidiană, pe modelul kitchen sink realism, iar scena e jucată în filigran, sub presiunea apropierii spectatorilor. Ana Bianca Popescu (Ea) și Cezar Grumăzescu (El) dau dovadă de maximă stăpânire de sine în exprimarea sentimentelor mocnite, care fierb ca oala de pe plită din care ies aburi. Același profesionalism și emoție autoconținută se văd și la Valentina Popa (mama miresei, de profesie terapeută) în scena dintre ea și viitorul naș care are nevoie de terapie. În rolul nașului, Marian Olteanu apasă puțin prea mult pedala patetismului cu care omul de afaceri plin de bani își plânge de milă fiindcă a ajuns într-un blocaj emoțional care nu-i mai permite să se bucure de nimic, în afară de un singur lucru despre care nu ar putea vorbi nimănui. Scena e bine scrisă (doar finalul nu pare motivat) și amintește de ședințele de terapie din serialul Sopranos.

Chiar dacă spațiile reconvertite pentru scenele spectacolului își păstrează atributele de bază, ele sunt discret „tratate” de scenograful Tudor Prodan care adaugă accente ce nu scapă ochiului atent: baia e tapetată cu sloganuri feministe, primul pe care calci fiind ”my body my choice”, ca răspuns implicit la acuza prietenei din America care acceptă cu greu că mireasa nu vrea copii; ședința de terapie are loc într-o căsuță fără ferestre unde pacientul se simte deopotrivă apărat și încarcerat, pe peretele din bucătărie se află un tablou cu o reprezentare kitsch a sacrificiului mielului, iar bărbieritul ritualic de la subsol presupune ca tânărul să stea pe un scaun de tortură așezat în mijlocul unei piscine pentru copii în care picioarele tatălui care cântă imnul legionarilor plescăie ridicol în apa populată cu rățuște de plastic, aluzie la imaturitatea „bărbatului verde” care se crede acesta. Pentru una dintre scene, spectatorii sunt instalați pe scenă și privesc în sală, inversarea de roluri având și ea greutate în această experiență teatrală inedită.

Ne cerem scuze pentru disconfortul creat se înscrie firesc și inspirat într-un trend foarte vizibil în acest an teatral al investigațiilor artistice dedicate analizării cauzelor și efectelor polarizării de care suferă societatea contemporană, devenită extrem de vizibilă în ultimul timp, mai ales în perioada electorală. Procesul distilării tematice care face ca spectacolele – în special cele bazate pe dramaturgie originală – să devină platforme de reflecție asupra stărilor sociale în plină desfășurare este unul de durată. Dar odată traversată perioada de gestație, ne putem aștepta, cum deja se întâmplă prin spectacole precum Exil și Secundar de Alexandra Badea la TNB, Moarte la teatrul de revistă de Gabi Sandu la Metropolis, Regina nopții de Leta Popescu la Teatrul „Fani Tardini” din Galați sau Ne cerem scuze pentru disconfortul creat la Teatrul Mic de Radu Iacoban, ca să menționez doar câteva dintre cele văzute de mine, la rezultate spectaculoase și relevante pentru un public complet neomogen. E reconfortant să descoperi că există artiști care au înțeles că noi toți, cei care alcătuim acest public, indiferent cât de diferite ne-ar fi convingerile, valorile și stilurile de viață, ne întâlnim, inevitabil, la aceeași „nuntă”.