FNT 2025. Fenomenul A-F-R-I-M

Ediția a 35-a a Festivalului Național de Teatru a introdus o realitate nouă, pe lângă cei trei curatori ai festivalului a fost numit și un artist asociat. Realitatea nu e nouă decât la noi, fiindcă sunt multe festivaluri în lume a căror direcție artistică e dată de către un artist (sau mai mulți) asociați. Totuși, în România, nu a fost clar, în acest prim an, care a fost misiunea artistului asociat, în afara faptului că a avut trei spectacole în selecție? Poate că a fost o declarație în sine alegerea făcută, poate că nu mai e cazul de nici o altă explicație, dat fiind că artistul asociat din acest an a fost Radu Afrim. Dar cu siguranță momentul merită o revizitare a operei din ultimele două decade a acestui artist devenit fenomen.

A apărut ca o cometă în teatrul românesc: a adus noul, inovația, ”altceva-ul” care lipsea la începutul anilor 2000. Dar, spre deosebire de alte comete, care trec rapid, el a rămas, și și-a articulat discursul pe anti-tradiție încorporând elemente din cultura pop, camp, construind un univers propriu, la limita cu oniricul, potențat de un comic original și sound-uri contemporane. În două decenii, discursul anti-tradiție a devenit… tradiție. Decorurile din ultimii ani sunt fabuloase și glamuroase: case bântuite, prăfuite, în care se aglomerează obiecte, animale împăiate, oameni uitați de lume (Herr Paul la Teatrului Tineretului din Paitra-Neamț, Casa dintre blocuri la Naționalul din Târgu Mureș), sau case în care vrei să te muți, unele semi-luminate, ca niște spații misterioase, numai bune pentru visare (Repetiție pentru o lume mai bună la TNB), altele- apartamente luminoase, cu perdelele fluturând de briza mării și ecrane imense pe care vezi valurile spărgându-se de plajă (Teatro Lucido la malul infinitului la Teatrul de Stat Constanța), când nu sunt chiar reproduceri ale unor peisaje – plaja în cazul Seaside Stories, tot la Constanța – sau lumi paralele, ca în Ierbar la Naționalul din Târgu Mureș. Dincolo de spațiile visate/imaginate de el, transpuse în scenografii elaborate, în spectacolele lui Radu Afrim găsești muzica pe care vrei să o asculți, party-urile pe care vrei să le dai, glumele pe care vrei să fii atât de smart încât să le faci. Afrim e un trendsetter, care preia și transformă ideile unei epoci și le ridică pe scenă ca să spună povești despre aici și acum unor spectatori în căutare de puțin escapism glamuros, ca să-i spunem pe românește. Ca să viseze puțin, unii oameni răsfoiesc reviste de design interior, călătorii, modă sau muzică, alții caută aceleași ”ingrediente” pe scenă, în format tridimensional. În spectacolele lui Radu Afrim le găsești pe toate, de aceea succesul lor e garantat.

Fandom-ul s-a născut de mult și s-a născut legat de teatru. În cartea ei, Being a Modrzejewska’s Fangirl: Female Fandom and Celebrity in Nineteenth-Century Polish Theatre, cercetătoarea Agata Łuksza explică exact care au fost primele manifestări în teatru ale fenomenului urmăririi unor celebrități de către spectatorii lor. În epoca digitală însă, fandomul a căpătat noi proporții și alte caracteristici. Există la noi de ani de zile un fel de ”fan club Afrim” – nu știu cât de organizat sau de informal – care practică turismul cultural pentru a-i vedea spectacolele montate în teatrele din țară. Afrim are mulți followers, numărul lor crește de la generație la generație și asta ajută teatrul în general. Pentru cei care îi urmăresc postările și îi admiră fotografiile – e un autor extrem de talentat de fotografii, descoperind misterul și magia peisajelor pe care le imortalizează, și fotografiind outdoor distribuțiile spectacolelor pe care le face – teatrul (re)devine ceva interesant, incitant. Universul lui vizual se insinuează în imaginația lor și, mai devreme sau mai târziu, ei vor ajunge și la teatru, poate unii chiar vor descoperi și alți creatori în afară de el.

Regizorul are mulți fani și printre actori, majoritatea ard de nerăbdare să lucreze cu el, chiar dacă se aude și că nu e cel mai confortabil partener de discuție la scenă. De-a lungul timpului, el a lansat mai mulți tineri actori găsiți prin teatre mai mult sau mai puțin prăfuite din provincie și ridicați la rang de star de colaborările cu el (Ada Milea, Nicoleta Lefter, Vlad Bîrzanu, ș.a.), dar și coregrafi (Flavia Giurgiu) și chiar regizori, contaminați de nervul lui creativ, dar găsindu-și apoi propriul drum (Eugen Jebeleanu).

Riscul a stat la baza primelor lui creații, prin asta s-a făcut remarcat (precum și prin răspunsurile acide date criticilor care nu-i înțelegeau/acceptau demersul). La început au fost Blue Escape, spectacolul lui de debut, No Mom’s Land spectacolul produs independent la Green Hours, De ce fierbe copilul în mămăligă, primul spectacol într-un teatru bucureștean, la Odeon. Dar cel mai interesant e că riscul a devenit în cazul lui rețeta de succes, chiar auto-canibalizându-se cu timpul, devenind uneori o amprentă previzibilă. Dar asta numai pentru cei care au urmărit întreaga lui creație, fiindcă noii spectatori – iar ștafeta se dă de la generație la gen, e o modă să fii ”fan Afrim” – văd ”amprenta” pentru prima dată și o detectează drept ceva nou, pentru că nu e mai nimeni în jur care să riște mai mult, din punct de vedere al mijloacelor performative sau al tematicii aduse pe scenă (marginalii, otherness-ul, queer-ness-ul ca dimensiune onirică a existenței). Și chiar dacă sunt unii artiști care riscă mai mult sau altfel, ei nu sunt nici pe departe atât de vizibili. Afrim a schimbat și definiția riscului artistic în teatrul românesc.

Instinctul infailibil și intuiția artistică îl ghidează pe Radu Afrim pentru a alege din ceea ce lui personal îi place ceea ce ar putea seduce publicul larg – atenție, nu e vorba de compromis, de vreme ce totul pleacă de la selecția personală și trece prin propriul filtru artistic. Acestea sunt cheile succesului afrimian. Un succes binemeritat, fiindcă se bazează pe un gust artistic extrem de particular transformat prin multă muncă, consistență și insistență, în mainstream teatral. Azi, orice teatru vrea “un afrim”, producțiile semnate de regizor au devenit itemizabile, fiiindcă sunt bunurile artistice cele mai vandabile într-un sistem teatral care valorizează tot mai mult vânzările, în detrimentul experimentului, al căutărilor de laborator, al încercărilor.

Dar interesant e că Afrim răstoarnă orice judecată critică menită să pună în balanță, la poluri opuse, spectacolul experimental și spectacolul comercial, fiindcă el a transformat experimentul în produs vandabil, diluând doza de inovație, după caz, în funcție de producător și de publicul din fiecare oraș, ca un alchimist care creează un nou brand de parfum, combinând diferite esențe, apoi generând fie parfum, fie apă de colonie mai puțin intensă, sau variațiuni pe aceeași temă olfactivă.

M-am exprimat de multe ori în scris de-a lungul timpului despre spectacolele lui Radu Afrim, pe parcursul carierei impresionante a regizorului, care a traversat mai multe faze (ca în cazul oricărui pictor longeviv): în prima fază a șocat prin impunerea universului vizual înaintea textului (Bluescape, De ce fierbe copilul în mămăligă), apoi prin capacitatea lui de a răsturna textele clasice dându-le înțelesuri contemporane în manieră ireverențioasă (Trei surori-le lui au stârnit un mare scandal la FNT 2003, dar interesant e că nu au avut același efect în 2019 la TNB, unde ”brand-ul Afrim” era deja la el acasă). Pădurea spânzuraților, considerată de unii ireverențioasă când a apărut, în 2018, a devenit apoi vizită obligatorie pentru liceeni – obligatorie nu pentru că sunt aduși cu școala, ci pentru că e ”cool” (nu același succes a avut singura confruntare a lui Afrim cu Caragiale, spectacolul Năpasta, din 2012, tot la TNB, care s-a jucat numai doi ani). A  urmat faza descoperirii de noi texte contemporane, provocând traduceri din limbi de mai mică circulație în spațiul teatral românesc, cum ar fi din limba italiană sau poloneză (Povestea familiei M de Fausto Paravidino la Teatrul Național din Timișoara sau Între noi totul e bine de Dorota Maslowska la TNB).

De câțiva ani, creatorul de spectacole – deopotrivă scriitor/dramaturg și regizor – se apleacă tot mai des asupra propriei biografii, reciclând amintiri, imagini și personaje, care populează o frescă a unei epoci în care mulți se recunosc, destui cu nostalgie, iar unii, respectiv cei mai tineri, o primesc bucuroși remixată pe sound-uri contemporane (Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, o producție a Naționalului din Târgu Mureș). Cel mai recent i-am văzut pe spectatori aproape dansând la FNT 2025 pe muzica din Teatro Lucido la malul mării, spectacol produs de Teatrul de Stat din Constanța. Costumele create de Irina Moscu revizitează anii 60-70, cu o coloristică flower-power la care vibrează și părinții care erau tineri atunci și copiii lor pasionați de remix-uri și revivals. În această fază, Afrim include cu generozitate în spectacolele lui (Ierbar, Seaside Stories, Teatro Lucido…), munca altor autori români contemporani de proză și poezie, sporindu-le acestora șansele de a ajunge la un public tot mai puțin interesat, din nefericire, de producția literară locală.

Această ”miză locală” e un alt aspect interesant al operei afrimiene: am fost întrebată de mai multe ori de către colegi curatori internaționali cum de un autor de spectacole cu un asemenea succes în România, un adevărat ”rock star teatral”, ajunge atât de rar în festivaluri internaționale (mai ales că mai la începuturile carierei a fost considerat un creator interesant pe plan european – vezi „Coup de Coeur de la Presse” – premiu decernat de presă – la Festivalul „Off” de la Avignon în 2008)? Răspunsul ține parțial de incompetența producătorilor de teatru locali, incapabili să creeze conexiuni dincolo de granițele țării, mai ales pentru a prezenta spectacole mari, cu distribuție numeroasă. Dar adevărul este și că ”remixurile afrimiene” includ un procent mare de elemente locale, de la limbaj, la tipuri de umor și accente regionale, la fulgurante observații despre mediul socio-politic, strâns întrețesute în scenariile scrise de el, observații care nu ar putea fi traduse, înțelese, cu atât mai puțin savurate, în altă parte decât în România.

Oare crescându-și permanent ”fandomul” de aici, Radu Afrim a devenit, într-un fel, prizonierul acestuia?