Flori, fete, filme și băieți. Un joc de societate

Dealul florilor e numele unui cartier din Dej. Un cartier muncitoresc, într-un oraș cu tineri ca toți tinerii de azi: rebeli, teribiliști, nesiguri și foarte singuri. Reperul la care trimite titlul spectacolului îl plasează de la bun început în orizontul social, dar și în cel simbolic prin implicita asociere a florilor cu adolescenții cartierului. Lumea provincială românească își găsește expresia în textul Caliței Nantu, Dealul florilor – finalizat în programul Drama5 de anul acesta – cu premieră în 13 noiembrie la REACTOR Cluj. Regizorul Márk-Cristopher Demeter se concentrează pe găsirea tonului și ritmului just al limbajului ce caracterizează personajele și reușește o performanță notabilă. Poate, pentru publicul adult primele scene cer un efort de adaptare la limbaj, dar umorul și comicul reținut al jocului sfârșesc prin a cuceri și pe cei mai reticenți spectatori. Desigur, pe alocuri limbajul e licențios, dar complet justificat în caracterizarea personajelor și a mediului lor. Dialogurile percutante reflectă valorile generațiilor și dau spectacolului adevăr și savoare.

Scenografia lui Mihai Păcurar plasează povestea într-un spațiu generic, delimitat de multiplele perdele de ușă din franjuri textili din sau din mărgele de plastic. Perdelele compartimentează spațiul sălii studio și sugerează camerele claustrofobe ale blocului de locuințe în care se consumă viețile sărace ale familiei compuse din bunica, cei doi copii adulți și nepoata adolescentă, abandonată de mama (a treia fiică a Bunicii ) plecată în lumea mare. Dar, mai ales, perdelele devin ecrane pentru proiecțiile chipurilor personajelor în contururi neclare, (s)fâșiate de fluturarea perdelelor. Acest desen vibrat exprimă neliniștea interioară a personajelor și nevoia lor de validare, constant contrazisă de mediul social patriarhal. La atmosfera apăsătoare, adesea sumbră, contribuie eclerajul și proiecțiile în semiobscuritate ce transmit confuzia unui prezent blocat și neputința de  a construi un viitor.

Credit foto: Roland Váczi

Spectacolul relevă prin echilibrul jocului tiparele existențiale determinate de extracția socială a personajelor. Universul adolescenților se reclamă de la mimetismul cultural mediatic, inspirat de limbajul rețelelor de socializare și al vedetelor multimedia. Dincolo de frustețea expresiilor, poezia spectacolului se naște din gesturile ce devin brusc stângace, încurcate în neputința cuvintelor de a exprima golul sufletesc și nevoia disperată de iubire. Teribilismul băieților din gașca de la bloc (Victor-Muntean, Tavi Voina și  Mara Solomon în travesti), calchiat după rapperii naționali, are un haz autentic. Grupul fetelor, caracterizat de contrastul dintre aspectul de basm infantilizat și luciditatea fără iluzii privind relațiile dintre sexe, completează tabloul fragilității lor emoționale. Face corp străin adolescenta atipică, care își descoperă identitatea sexuală nenormată și incongruența cu spiritul provincial al locului. Povestea desenează un portret societal complex, în care centrul de greutate al familiei e bunica, pe umerii căreia stă gospodăria în care trăiesc fiul alcoolic, fiica rămasă fată bătrână, refugiată în escapismul blogului despre filmele indiene, și adolescenta abandonată de mama fugită din țară. În interpretarea Bunicii, dincolo de apariția ironic folclorizantă a capotului cu aspect de covor înflorat, Alexandra Caras reușește un fin balans între sarcasm lucid și dragoste necondiționată pentru neputințele și limitele copiilor ei. Alina Mișoc dă viață unei mătuși un pic șuie, refugiată într-un retreat virtual, blocată în anacronicele filme indiene ce îi țin loc de viață. Unchiul, Tavi Voina, e bombastic și neputincios, totodată, în virilitatea flască a alcoolismului cronic. În fond, eșecul existențial al adulților conduce spre un deznodământ previzibil. Bunica ține familia să nu se dezmembreze, iar moarta ei echivalează cu dizolvarea fragilului echilibru familial asigurat de iubirea ei tolerantă. Moartea ei survine de-a-n picioarelea, odată cu împlinirea ritualului de maturizare al nepoatei. Misiunea ei s-a încheiat acum și se poate reuni cu soțul Vasile în locul acela nici rai, nici viață, de unde să continue să-și vegheze copiii blocați în viețile lor fără speranță. Adolescenta, maturizată brusc, înțelege că modelul mamei îi oferă singura lecție care dă sens existenței: plecarea din țară ca unica șansă de a trăi conform propriilor valori, căci posibilitățile latente în tinerii cartierului sunt destinate celei mai banale ratări. Ana-Maria Marin în rolul adolescentei realizează o formidabilă performanță actoricească nu doar la nivelul debitului verbal și al acurateței dicției, ci și al concentrării stării în energia cu care livrează replicile. Andrada Balea dă Mamei aura mesagerului salvator, capabil să lumineze ieșirea tinerei fiice din văgăuna patriarhală. Valoarea spectacolului stă în capacitatea de a sintetiza artistic tabloul social al lipsei de speranță din cartierul de periferie într-o radiografie nemiloasă a efectelor șocului resimțit la instalarea capitalismul sălbatic în anii ´90. În rama etică mai largă, spectacolul surprinde tiparul ratării existențiale transmis de la o generație la alta. Sărăcia și mentalitatea patriarhală perpetuează machismul și uzează aspirația spre depășirea limitărilor mediului. Căci, în lumea românească doar cei destul de curajoși sau disperați vor reuși să lase totul în urmă și să fugă, urmând chemarea libertății.

Dealul florilor de Calița Nantu
Regia: Mark Cristopher Demeter
Scenografia: Mihai Păcurar
Lumini/Sunet: Alex Maftei și Cătălin Filip
Cu: Andrada Balea, Alexandra Caras, Ana-Maria Marin, Alina Mișoc, Victor Muntean, Mara Solomon, Tavi Voina