Camera memoriei. Lungul drum al zilei către noapte la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu

Spațiul și timpul sunt flexibile, pereții se mișcă să le cuprindă, scene din trecut se petrec sub ochii bătrânului Tyrone care asistă uimit, apoi le retrăiește și el. Personajele intră și ies din „camera memoriei”. Spectacolul regizat de Timofey Kulyabin pe baza unui scenariu de Roman Doljanski după celebra piesă a dramaturgului american Eugene O’Neill la Naționalul sibian are limpezimea și claritatea unei înscenări clasice, dar include subtile elemente moderne (decorul adus la zi, jocul actoricesc, scenariul care rescrie piesa). Cea mai pregnantă dintre acestea este calitatea timpului și spațiului de a se modela conform amintirilor personajului principal. În jurul ei, se construiește conceptul unui spectacol care trece dincolo de pragul scenei nu doar prin calitatea jocului actoricesc – care e confirmată și ea de distribuția aleasă – ci și prin sămânța de magie plantată de regizor, ajutat de echipa lui, Oleg Golovko (scenografie), Timofei Pastukhov (muzică) și Ilia Pașnin (light design).

Bătrânul Edmund Tyrone (alter-ego al dramaturgului, piesa fiind în mod explicit autobiografică), cazat în camera lui din misteriosul loc în care a venit să-și întâlnească de bunăvoie moartea, vrea să rămână singur, să-și petreacă ultimele ore în liniște, semnând documentele care îi organizează posteritatea, cu o masă bună și somn, dar fantomele familiei nu-l lasă. Spectrul mamei, care i-a marcat copilăria și tinerețea cu stările ei provocate de tulburări mentale, dar și prezențele tatălui și ale fratelui mai mare îi tulbură ultimele ore. Dar vrea oare Tyrone să rămână singur, într-adevăr? A comandat pentru ultima masă farfurii și pahare din 1974 pentru 4 persoane! De fapt, Tyrone și-a regizat propria ieșire din lume creînd un spațiu în care să-și poată lua la revedere de la cei dragi, derulând selectiv amintirile cu aceștia.

Nu sunt amintiri frumoase, ele includ abuz emoțional și fizic, violență conjugală și multă tristețe înmagazinată de un copil marcat apoi toată viața de aceste întâmplări trăite în familie. Mama apare chinuită de amintirea celuilalt bebeluș care i-a murit, înainte să-l aibă pe Edmund, pierdere după care nu și-a mai revenit, și care a făcut-o să-l sufoce cu atenția ei  pe Edmund, obsedată de starea lui de sănătate. Tatăl, copleșit de psihoza soției pe care a iubit-o cândva, își înneacă zilele în alcool, iar fratele mai mare își pierde direcția, abandonat de ambii părinți. Edmund își amintește și clipele bune, chiar dacă mai puține, momentele de duioșie ale mamei, ocazionalele încurajări ale fratelui sau ale tatălui, rarele scene de armonie familială, sparte de crizele recurente. Totul se amestecă într-un colaj încărcat simbolizând trecutul, bagajul emoțional strâns într-o viață de om și arhivat în această ultimă noapte de dinaintea morții. ”Până la urmă, trecutul e prezent și viitor”, spune la un moment dat mama, dând cheia abordării fluide a timpului în spectacolul lui Timofey Kulyabin.

În final, nu mai e nevoie de intervenția asistată medical, atent pusă la cale de ”clientul” Edmund Tyrone, fiindcă acesta moare în noaptea de dinaintea programării, asistat de umbrele celor care i-au fost familie, mai ales de fantoma mamei, care l-a urmărit până în pragul propriei morți.

Scenariul lui Roman Doljanski (traducerea Raluca Rădulescu) are un stil clar, simplu, uneori chiar telegrafic. Spațiile dintre replici, lucrurile rămase nespuse alcătuiesc zona de acțiune a actorilor, pe care le umplu cu detalii de reacții și gesturi ale personajelor lor, construite cu minuție. E un spațiu magic, coregrafiat atent de regizor, care face ca personajele din amintiri să intre și să iasă din cameră într-un ritm misterios, neașteptat, ca și cum ele ar fi acolo permanent și doar din când în când ar deveni brusc vizibile. Prezent constant în scenă ca interpret al lui Tyrone, Nicu Mihoc echilibrează bine tristețea omului apăsat de trecut, cu bucuria celui care își retrăiește amintirile, urmărind în unele scene dialogurile dintre părinții lui cu ochii larg deschiși și zâmbetul copilului care a fost. Stările lui sunt hrănite dintr-un interior pe care actorul, profesionist cu state vechi, și l-a asumat, ceea ce le face autentice. Raluca Iani are cea mai grea misiune în rolul mamei, pe care o construiește excelent, animată de coșmaruri interioare, de anxietăți readuse la suprafață de triggere imposibil de prevăzut, amestecate cu frânturi de seducție, reactivate instinctiv, ca niște deșeuri dintr-o existență anterioară, când era doar o femeie frumoasă, îndrăgostită de un bărbat nepotrivit pentru ea.

Marius Turdeanu își reconfirmă capacitatea de transformare în rolul tatălui, alternând izbucnirile violente, furtunoase, cu mici momente de emoționalitate de care nimeni nu ar bănui că e capabil un personaj violent ca al lui. Stă în puterea actorului să-i redea personajului întreaga umanitate, iar Turdeanu excelează în construirea profilurilor scenice complexe, alcătuite din trăsături opuse, așa cum adesea întâlnim și în viață. În rolul mai puțin ofertante apar Horia Fedorca, Radu Costea, Ioana Cosma, Adrian Neacșu, David Cristian, Vlad Robaș.

Dincolo de meritele spectacolului, care va fi prezentat și la București, în programul Festivalului Național de Teatru, merită subliniat și meritul Teatrului ”Radu Stanca” de a angaja în acest proiect o echipă de artiști ruși auto-exilați dintr-o țară în care libertatea de expresie nu mai este posibilă, iar aceia care îndrăznesc să ia partea păcii, împotriva războiului, se expun, știind că își riscă cariera și viața. Teatrul sibian se alătură astfel teatrelor europene solidare în care artiștii exilați din zone de conflict găsesc un loc în care să creeze, continuând să trăiască într-o Europă ea însăși tot mai expusă riscurilor socio-economice și politice. Asemeni spectrelor lui O’Neill, noi toți ar trebui să pășim mai des în ”camera memoriei”, ca să nu retrăim ororile trecutului.