Într-o lume ideală n-ar mai trebui să ne mai complicăm cu discursuri emoționale

Pe data de 28 octombrie 2025, publicul prezent la cea de-a doua zi a festivalului D-butant a fost martor al unui spectacol distopic, ce chestionează o problemă de ordin moral. Spectacolul Tomcat semnat de tânărul regizor Vlad Bălan ne transpune  într-un viitor nu foarte îndepărtat, unul în care, cu ajutorul tehnologiei, medicina a ajuns să fie atât de avansată încât oferă celor ce se folosesc de ea posibilitatea de a se comporta precum niște mici dumnezei. Mai exact, ne aflăm în punctul în care imperfecțiunile umane pot fi corectate și ajustate chiar înainte de naștere. Totuși, când acest lucru se dovedește a fi imposibil din cauza unor impurități genetice, singura soluție admisă de societate este extincția fătului nenăscut. Astfel, bolile și disfuncțiile genetice au ajuns să fie doar o simplă ficțiune pentru cei ce trăiesc în acest prezent, ele fiind eliminate (aproape) în totalitate din această societate ce se vrea a fi catalogată drept utopică. Ce se întâmplă însă atunci când se strecoară pe sub radarul celor care au impresia că dețin controlul un exemplar imperfect, unul ce ar fi trebuit să fie eliminat? Cât de departe poți împinge lucrurile în numele binelui colectiv? Cine, pe lumea asta, are dreptul de a decide cine merită să trăiască și cine nu? Care este limita? Spectacolul regizat de Vlad Bălan chestionează astfel de probleme, punând în centrul atenției spectatorilor conflictul dintre știință și etică, empatie și datorie, libertate și frică.

În prim-planul poveștii se află Jess, o fată de doisprezece ani ce a trăit mare parte din viața ei închisă. Timp de nouă ani aceasta a fost ținută sub observație într-un laborator de către un grup format din doctori și oameni de știință. Experimentele care se fac pe ea au rolul de a scoate la iveală mai multe detalii despre boala ei genetică ce se crede că a fost moștenită de la mama ei. Aceasta din urmă a fost prima persoană care a manifestat un comportament asociat persoanelor psihopate. S-a născut fără să treacă prin rețeaua de screening (un tip de analiză ADN prin care orice viitor cetățean trebuie să treacă înainte de naștere). Doctorul Charlie (Mircea Alexandru Băluță), noul medic responsabil cu studierea fetei, o considerată pe aceasta un „defect genetic”. Urmează orb normele sistemului pe care îl vede ca fiind fără pată. Având impresia că acțiunile sale sunt juste, nu-și mai dă seama când sistemul din care face parte încalcă acea linie morală de care am vorbit la început. Nu își dă seama de asta nici măcar atunci când îi este afectată propria viață particulară, soția sa Rachel (Dana Marineci) fiind forțată să facă avort din cauza situației medicale în care se află. Pentru că riscă să nască un copil imperfect, ea nu mai are dreptul de a decide asupra vieții propriului copil. Comparativ cu Charlie, colega sa Caroline (Annemary Ziegler) renunță la vălul care i-a fost pus pe ochi. Ea își dă seama că sistemul este unul corupt. Totodată, înțelege că Jess ar putea fi, de fapt, un copil normal. Deși nu reușește să convingă pe nimeni de acest lucru, reușește să îi salveze viața, prețul plătit fiind libertatea copilei, aceasta urmând să fie închisă pentru restul vieții pentru analize și experimente. Tom (Mihai Mitrea) este personajul însărcinat cu supravegherea fetei. Deși lucrează alături de doctorul Charlie, perspectiva sa este una diferită. Mult mai uman decât celelalte personaje, este singurul care o tratează cu empatie pe Jess. Deși pune la îndoială legitimitatea proceselor care au loc, el nu are puterea să se revolte. Pentru Jess (Erika Condruț), adolescența seamănă mai mult cu un experiment de laborator decât cu o perioadă a vieții. Din cauză că ADN-ul său prezintă un cod considerat periculos, imperfect, oamenii de știință o țin izolată de restul civilizației într-o camera prin care se poate vedea doar de afară înăuntru. Nu înțelege cine este, cine au fost părinții ei, nici de ce este ținută închisă. Pentru că simte că nu se poate face pe deplin înțeleasă, ea alege să se exprime prin desene (talent moștenit de la mama ei). Analizat într-o cheie mai profundă, personajul poate fi văzut drept o figură cristică. În economia poveștii, ea are o funcție revelatoare: prin suferința sa, ceilalți descoperă greșelile sistemului, adevărul despre viață și condiția umană. Mai exact, Jess este simbolul umanului imperfect înlănțuit și persecutat de o lume perfectă, dar sterilă și vidată de valori ce erau cândva considerate normale. Existența ei pune sub semnul întrebării întreaga ordine a lumii din textul lui de James Rushbrooke. Pentru că devine periculoasă, Jess este sacrificată în scopul menținerii ordinii. Prin interpretarea sa, Erika Condruț creionează un personaj în care coexistă lumini și umbre. Nu puține sunt momentele în care Erika trebuie să jongleze cu treceri bruște între stări afective opuse (de la fragilitate la violență sau de la bucurie la tristețe).

Important de adus în discuție este spațiul în care se petrece acțiunea. După cum spuneam, întregul spectacol se învârte (la propriu) în jurul lui Jess. Acest lucru este valabil atât la nivel textual, cât și scenic: scenografia semnată de Gabi Albu plasează în centrul scenei un dom cilindric din material textil transparent în care Jess este forțată să-și ducă existența. Singurul element care populează camera ei este un pat care se poate transforma foarte ușor într-o masă pe care aceasta își poate concepe desenele. Dincolo de pereții camerei sale se află restul spitalului-laborator, locuința doctorului Charlie, inclusiv spațiul destinat publicului. Cu excepția camerei lui Jess, restul locurilor în care acțiunea se desfășoară nu sunt recognoscibile. Pe lângă asta, nu ne putem da seama unde se termină scena și unde începe spațiul destinat publicului. Acest melanj spațial anulează granița dintre spațiul scenic și cel al audienței, transformând publicul din sală în martor pasiv al acțiunii. Scenic vorbind, această opțiune are rolul de a introduce spectatorul mai bine în poveste, de a-l face mai predispus să empatizeze cu tot ceea ce se întâmplă. Un alt element important sunt proiecțiile video care apar pe zidurile camerei lui Jess, acestea jucând un rol important în economia spectacolului. Pe lângă funcția lor simbolică, aceste proiecții poartă și una practică, ele ajutând ca tranziția dintre scene să se facă mai fluid și mascând de ochii publicului schimbarea decorului.

Chiar dacă am putea crede că viața și relațiile ar putea fi reduse la reguli și explicații raționale, Tomcat ne demonstrează că, deși lucrurile ar fi mult mai simple dacă nu ne-am mai obosi cu discursuri emoționale, nu tot ce trăim poate fi înțeles prin știință și rațiune. Emoțiile și libertatea individului trebuie să rămână elemente care să se afle în afara controlului absolut al cuiva, chiar și a unui sistem perfect organizat.