Showcase-ul Teatrului Maghiar din Cluj: Teatrul care își revendică epoca

Showcase-ul din 12-16 noiembrie 2025 al Teatrului Maghiar de Stat Cluj a funcționat ca o demonstrație publică de curaj cultural. Ideea de incluziune nu a fost un simplu slogan: spectacolele au păstrat limba maghiară, dar au deschis accesul tuturor prin supratitrarea în română și engleză, eliminând barierele care reduc dialogul la monolog. A fost o chemare la responsabilitate colectivă – teatrul nu mai este locul unor elite separate, ci cetatea în care se negociază sensurile comune și se construiește o conștiință comună.

Debutul showcase-ului a provocat publicul cu un spectacol care transformă banalul în act de trezire colectivă. În ORAȘUL NOSTRU, celebra piesă a dramaturgului american Thornton Wilder, aici regizată de Jesca Prudencio, regia a adoptat explicit tehnici brechtiene: ruperea celui de-al patrulea perete, adresarea directă către sală și plasarea spectatorului în postura de observator critic fac din spectacol un exercițiu de luciditate civică. Scenografia deliberat minimală semnată de Gyopár Bocskai – câteva blocuri de lemn și obiecte „imaginate” – forțează atenția pe corpul actorului, pe ritmul dialogului și pe decizii, nu pe efectele vizuale; astfel interpreții devin un fel de martori care ne cer explicații. Actorii construiesc prin gesturi precise, ritmuri interiorizate și priviri care solicită, nu doar emoționează, iar fiecare intervenție scenică se simte ca o ofensivă politică subtilă împotriva pasivității sociale.

A doua zi a ridicat temperatura artistică: ISPITA lui Valcav Havel, în regia lui Michal Dočekal, lovește frontal, dezvelind compromisurile morale ale instituțiilor și strategiile prin care puterea se reproduce. Amplasarea publicului pe ambele părți ale spațiului scenic transformă sala într-un teren de confruntare, obligându-te să vezi actorii și reacțiile celorlalți ca pe părți ale aceleiași tragedii colective. Interpretările, teatrale și precise, construiesc tensiunea – de la omul de știință în măruntaiele dilemei sale ca Dr. Henric Foustka, savant interpretat de Balázs Bodolai, până la manipulatorii birocratici care trag sforile ca prefăcutul Fistula, pensionar invalid (Miklós Bács). Scenografia abundă în simboluri – cercuri suspendate, aranjamente în formă de cruce, ritualuri desenate – iar eclerajul, cu alunecări între roz, albastru și portocaliu, întărește aerul de misticism politic; finalul care descoperă un scenariu de spionaj transformă totul într-o oglindă dură a corupției contemporane. Răul nu intră cu bocancii, ci cu acte și strategii la vedere.

I am the wind. Credit foto: Biro Jozsef

În continuarea programului Showcase-ului 2025, a treia seară (14 noiembrie 2025) a adus în fața publicului spectacolul TANGO de Sławomir Mrożek, regizat de Attila Keresztes, conceput ca un manifest contra dictaturii într-o viziune grotescă a unei structuri sociale decadente. Acțiunea urmărește degradarea tânărului Arthur (Zsolt Gedő), un student care, revoltat de libertatea devenită rutină, caută o (re)formă tradiționalistă și încearcă să impună o „nouă ordine mondială” familiei sale Însă, o societate sănătoasă nu se poate fonda pe restricții rigide și pe „omul nou” redus la „o formă fără fond argumentat din punct de vedere social”. Eșecul modelului său social e exprimat de instaurarea dictaturii valetului Edek (Lóránd Váta).  Scenografia, realizată de Anna Kupás, a reflectat o lume a confuziei valorilor printr-un amestec de mobilier burghez masiv și tablouri simbolice, precum Geneza biblică și o copie a Guernicăi lui Picasso, ce anticipau o lume distrusă. Printre interpretări remarcabile s-a numărat cea a lui Ervin Szűcs (Stomil), care a demonstrat un cameleonism impresionant în jocul său. Spectacolul, prezentat pe scena mare a teatrului, a lăsat publicul cu întrebări profunde, sintetizând ideea că, dacă toate valorile au fost epuizate, societatea nu face altceva decât să reia un amar ritual al repetiției eterne.

Seara de 15 noiembrie a dus showcase-ul într-o zonă metafizică prin I AM THE WIND, unde regizorul Gábor Tompa transformă textul lui Jon Fosse într-un ritual de confruntare cu rănile interioare. Scenografia imaginată de Gyopár Bocskai – pereți scorojiți, picturi bisericești estompate, un scaun cu rotile și un pat – devine proiecția vizibilă a unui psihic aflat în colaps. În această lume fracturată, Zsolt Gedő (Unul) și Loránd Farkas (Celălalt) ating o intensitate rară: barca lor, graniță fragilă între viață și moarte, devine locul unde disperarea și încercarea de salvare se ciocnesc fără posibilitatea unui final fericit. Alături de ei, corul de călugărițe și asistente (Andrea Kali, Emőke Kató, Gizella Kicsid, Anikó Pethő, Júlia Laczó, Csilla Varga), coregrafiat de Enikő Györgyjakab, introduce o dimensiune sacră, un contrapunct spiritual care potențează lupta interioară a celor doi. Lumina lui Romeo Groza – alb și verde – și universul sonor al lui Csaba Boros, marcat de clopote și cântări liturgice, amplifică tensiunea dintre corporalitate și transcendență. Sub coordonarea echipei tehnice (Dorottya Képíró, Zsolt András, Réka Zongor), spectacolul expune o triadă alegorică esențială: vântul e forța invizibilă care ne împinge; marea e abisul tentației de a ne dizolva; portul e ultimul spațiu-limită. Iar moartea e trecerea inevitabilă. Corul feminin oferă, prin fragmente biblice și psalmi, ancora morală într-o lume scufundată în haos. Astfel, I AM THE WIND devine un poem scenic fracturat, un ritual al mântuirii și o confruntare spirituală, intensificând dimensiunea etică a întregului showcase.

Ajuns la finalul programului în 16 noiembrie, showcase-ul s-a încheiat cu reflecția asupra altei crize majoră – cea a regalității – prin prezentarea capodoperei lui Shakespeare, HAMLET, în regia lui Gábor Tompa.” Acest spectacol se impune ca o viziune modernă și atractivă, de o desăvârșită unitate, în care regizorul folosește  modernitatea ca pe un instrument, fiind fidel textului shakespearian. El amplifică dilema etică a protagonistului, asaltat de îndoiala privind originea divină a puterii regale și de „moartea lui Dumnezeu”. În contrast cu densitatea tematică, spațiul scenic este gol în majoritatea timpului, fiind umplut exclusiv de energia actorilor, în frunte cu interpretul lui Hamlet, Miklós Vecsei H. Această puritate vizuală a scenei este, însă, susținută de tehnologie și design simbolic: proiecțiile video (András Rancz), precum cele cu Claudius și Gertrude sărutându-se, sau machiajul tribal proiectat live pe fața lui Hamlet. Pe lângă acestea, costumele (Bianca Imelda Jeremias) sunt puternic încărcate simbolic: prezența blănurilor false purtate de Claudius (Ervin Szűcs) și Gertrude (Enikő Györgyjakab) poartă amprenta parvenirii și a lipsei de gust a unor regi cu principii ieftine (costume Bianca Imelda Jeremias). Experiența este desăvârșită de sunet, muzica originală compusă de Vasile Șirli fiind perfect mulată pe evenimentul scenic. În plus, un fragment din Lacrimosa Requiemului lui Mozart pecetluiește la final răzbunarea cruntă a lui Hamlet. Prin această geometrie și dinamică divină, HAMLET-ul lui Tompa îmbină sacralitatea clasică cu elemente moderne, realizând catharsis-ul prin abolirea completă a ordinii existente.

Dincolo de forme, stiluri și crizele pe care le-au expus, spectacolele acestui showcase au vorbit, fiecare în felul său, despre aceeași nevoie fundamentală: de a ne regăsi echilibrul într-o lume aflată pe punctul de-a se pierde pe sine. De la trezirea civică din ORAȘUL NOSTRU, la dezvăluirea mecanismelor seducătoare ale puterii în ISPITA, de la răsturnarea ciclică a valorilor în TANGO, la lupta cu propriul abis din I AM THE WIND, și până la prăbușirea ordinii false din HAMLET, toate au ridicat aceeași întrebare inevitabilă: cât din ceea ce numim destin este, de fapt, alegerea noastră? Poate că sensul nu se află în spectatorul individual, ci în curajul pe care îl câștigăm atunci când privim întregul showcase ca pe o busolă culturală care nu ne promite confort, ci responsabilitatea de a nu rămâne spectatori ai propriei epoci.