Năframa și curcubeul. Stele contemporane la Teatrul „Stela Popescu”

Teatrul „de divertisment” nu este primul pe lista mea de favorite, chiar dacă îl apreciez când e bine făcut. Dar când formatul de divertisment e folosit pentru a transmite un mesaj mult mai profund, ba chiar pentru a radiografia stări de spirit ale societății, spectacolul rezultat își depășește genul și devine un obiect de analiză cu atât mai interesant cu cât e mai neașteptat. Ceea ce se întâmplă în cazul noii producții a Teatrului „Stela Popescu”, găzduită de Teatrul Metropolis, Moarte la teatrul de revistă, cu premiera chiar de ziua regretatei actrițe Stela Popescu, 21 decembrie.

Amestec surprinzător de kitsh asumat, reflexivitate bine temperată, critică socială, hituri la modă și momente „cringe”, toate pe fundalul glossy așteptat de toată lumea la un spectacol muzical de divertisment, spectacolul Moarte la teatrul de revistă, scris și regizat de Gabriel Sandu, duce cu gândul la sensibilitatea estetică definită de Susan Sontag cu un cuvânt devenit celebru – camp[1]. Imposibil de tradus în românește și destul de greu de definit în orice limbă, fiindcă exprimă o realitate extrem de subiectivă, care poate fi interpretată diferit de fiecare, camp sintetizează capacitatea de a exprima ceea ce e extrem de serios pentru tine în termeni amuzanți și artificiali, ca și cum ai vorbi permanent autoironic sau ai desena ghilimele cu degetele în aer. Mai duce cu gândul acest spectacol și la „muzicalul Copla”[2], un tip de spectacol ce suprapune cântece folclorice andaluze (cuplete) cu practicile muzicalului anglo-saxon, generând un spectacol cu multiple niveluri, în care limbaje estetice complet diferite se traduc reciproc în timp real, oglindindu-se și transformându-și descoperirile în conținut artistic pentru spectacolul rezultat. Două realități puse față în față care se coagulează într-un nou conținut pe scenă transmit mesajul pozitiv că nu e imposibil să acceptăm ceea ce e diferit, iar limbajul scenic bazat pe momente de cântec și dans face ca acest mesaj să treacă mai ușor înspre public.

Moarte la Teatrul de Revista. Credit foto: Andrei Gindac. Two Bugs

Când lumea camp, care are o definită componentă queer, se întâlnește pe scenă cu lumea teatrului românesc tradițional, adică atunci când progresiștii și tradiționaliștii sunt aduși împreună – de nevoie, din disperare, într-un teatru aflat în prag de faliment care are nevoie de o revitalizare – rezultă un spectacol de revistă contemporan având și el ceva din efectul descris mai sus. Formula de „teatru în teatru” transformă instituția generică în care un tânăr regizor pe nume Toma, venit de la Berlin, e chemat să producă un miracol în „INSTITUȚIA” numită teatrul românesc, în căutare de salvatori a căror celebritate a apus în alte părți. Cu „s” la final, pentru cunoscători. Măcar apostolul imaginat în variantă românească își folosește dubiile, nu certitudinile ca teren fertil pentru creativitate.

Muzicalul atipic semnat de Gabriel Sandu, cu ajutorul esențial al coregrafei Andreei Gavriliu, care desenează traseele de mișcare precise, foarte diferite, aparținând de fiecare moment, surprinde cu precizie tensiunile dintre progresiști și tradiționaliști, devenind extrem de actual pe fondul recentelor evenimente din jurul alegerilor – deși autorul scrie de ceva mai multă vreme acest spectacol comisionat de Teatrul „Stela Popescu”. Intuiție artistică.

Autoreflexiv, spectacolul sintetizează curentele de idei care se confruntă de mai multă vreme la noi, sesizabile atât în societate, cât și în lumea teatrului, tulburată de aceeași polarizare. Mai mult decât atât, reușește să le explice parțial cauzele, prin exemple. Face asta prin momentele de inspirație personală, care pun în valoare fiecare interpret – povești ficționale cu caracater personal acoperind întreg spectrul tematic de actualitate, de la emigranți (un balerin din Chișinău fugind la Berlin de frica războiului), persoane queer (regizorul spectacolului din interiorul spectacolului a crescut negându-și identitatea și fiind agresat de muzica folclorică devenită armă în mâna propriei mame care nu-și acceptă fiul), persoane luptând să se elibereze de efectele obiectificării care le-a afectat devenirea (actrița care e cea mai bună la toate, dar în sinea ei suferă de un complex de inferioritate acut), sau cu prejudecățile celorlalți (actrița credincioasă, disprețuită de ceilalți pentru credința ei, dar și actrița crescută de o mamă care îi transmite tulburările ei de personalitate, condamnând-o să o imite pe… Stela Popescu până la a se confunda cu aceasta). O face și prin trimiteri succesive la filmul Artistul și sălbaticii, inspirat din viața celebrului actor de revistă Constantin Tănase (interpretat de Toma Caragiu), reper istoric al confruntărilor scenei cu politicul în perioada interbelică[3]. Într-una dintre scene, cele două lumi opuse reprezentate prin exemple pe scenă se ciocnesc, iar din tensiunea rezultată se reține replica unei actrițe frustrate de prea multe schimbări, care îi reproșează directoarei că va produce un spectacol în care sunt puse alături „năframa și curcubeul”. Polarizarea sintetizată în cele două cuvinte este reflectată inteligent și în costumele flamboaiante create de Miruna Croitoru, cu sprijinul Departamentului de Modă de la UNARTE, un adevărat studiu de caz societal articulat din punct de vedere scenografic.

Moarte la Teatrul de Revista. Credit foto: Andrei Gindac. Two Bugs

Și fiindcă cel care a scris nu doar textul, ci întreg spectacolul, scenă cu scenă, e preocupat de starea lumii în care funcționează, nu lipsesc nici reflecțiile dedicate propriei meserii. Teatrul e prezentat aici cu disfuncțiile lui instituționale, cu confuziile lui estetice, cu sacrificiile pretinse celor care îl fac, cu slăbiciunile umane care îl rod din interior, conducând până la momentul de climax, când una dintre actrițe, invidioasă că nu are momente mai lungi în spectacol și stresată de premiera apropiată, își otrăvește toți colegii și rămâne singură în scenă, cântând  un hit de Adele care îi fusese refuzat de regizor fiindcă era „prea mainstream”.

Gabriel Sandu găsește la Teatrul „Stela Popescu” – prezență instituțională relativ nouă în peisajul bucureștean, cu o direcție încă insuficient articulată – o echipă de actori pregătiți să demonstreze că au nu doar capacitatea de a cânta și dansa excelent, ci și pe aceea de a-și completa personajele din interior pentru ca ele să se transforme din tipologii în persoane reale. Atât angajații teatrului, în special Ana Maria Ivan (o voce cu adevărat extraordinară), Cristina Danu și Irina Cărămizaru, cât și colaboratorii, dintre care mai ales Teodor Cauș, Elena Foriș și Vlad Crudu, se confruntă artistic ca pe un catwalk imaginar sau ca într-o demonstrație tip ballroom, un alt transplant cultural sugerat de formatul cu multiple niveluri creat de Gabriel Sandu. Un format explorat tentativ de regizorul-autor și în spectacolele anterioare, cum ar fi Adrenalină la Teatrul Excelsior, dar mai ales 10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul de la Mamaia, un adevărat ”hit” al stagiunii trecute, produs de Teatrul de Stat din Constanța.

În Moarte la teatrul de revistă acest format de divertisment autoironic, cu implanturi culturale externe bine asimilate, exprimat într-un limbaj ultra-contemporan, se împlinește și devine vector principal al vocii acestui artist, care se aude din ce în ce mai puternic pe scena românească.

[1] Susan Sontag, Notes on Camp în volumul Against Interpretation and other Essays, Picador, 1990
[2] Alejandro Postigo, Copla. The Interplay of Languages in Making The Copla Muzical, European Journal of Theatre and Performance, no. 3, september 2021, p 214-255
[3] Noua biografie romanțată a lui Constantin Tănase – Un om serios – a apărut recent, sub semnătura Dorinei Rusu, la editura Polirom și rezonează perfect cu spectacolul.