Falk Richter și fețele tăcerii discuție pe marginea spectacolelor în care se vorbește despre ceea ce nu se spune

Anul 2024 a fost unul foarte bun pentru actorul Dimitrij Schaad (cunoscut publicului român de pe platformele de streaming, unde apare în seriale precum Kleo, Beat, Killing Eve sau Das Boot). În urma sondajului anual organizat de revista Theater heute în rândul a patruzeci și șase de critici de teatru din întreg spațiul de limbă germană și conform voturilor exprimate de aceștia, Schaad a primit distincția de actorul anului pentru rolul din spectacolul The Silence scris și regizat de Falk Richter la Schaubühne Berlin (textul a mai beneficiat de o variantă anterioară de spectacol, la Théâtre National de Strasbourg, cu Stanislas Nordey în distribuție). Acesta pare a fi cel mai personal proiect de până acum al lui Richter, el analizând aici relația cu propria familie din perspectiva lucrurilor care rămân nespuse, dar care apasă asupra fiecăruia în parte. Pentru a înțelege însă mai bine cum anume s-a decantat materialul autobiografic (sau autoficțional, cum îl numește autorul, termen asupra căruia voi reveni mai târziu), e nevoie să mergem cu câțiva ani înapoi pentru a arunca o privire și către spectacolul In My Room (cu premiera la Teatrul Maxim Gorki din Berlin în anul 2020):

Falk Richter: In My Room a fost un proiect realizat împreună cu cinci actori bărbați care vorbesc fiecare despre tații lor. Când am început lucrul la acest spectacol tatăl meu încă trăia, dar a murit în timpul repetițiilor, ceea ce a făcut ca experiența în sine să fie una și mai intensă – întreaga parte din finalul spectacolului nostru se referă la moartea lui. Eu nu am avut în tatăl meu un partener de dialog în adevăratul sens al cuvântului… Chiar dacă stăteam destul de des de vorbă, el nu a reușit niciodată să înțeleagă felul în care îmi trăiesc eu viața.

În spectacolul de la Gorki, Jonas Dassler este actorul care își asumă, chiar în deschidere, povestea tatălui lui Falk Richter, într-un monolog care crește mereu în intensitate, după care Dassler virează brusc înspre propria poveste și relația cu propriul tată. Aici intervine autoficțiunea, care se naște din dezvăluirea anumitor părți din biografiile fiecărui participant la un astfel de proiect, părți care ulterior se organizează în poveste/material scenic, permițând faptelor care s-au întâmplat în realitate să fuzioneze cu perspectiva subiectivă a celui care le împărtășește. Sau, după cum apare chiar în textul piesei The Silence, ea se manifestă astfel: „Ce îmi amintesc? Cum îmi amintesc? Amintirile pot fi obiective? Sau inventăm câte o poveste de fiecare dată când vorbim despre noi înșine? Dacă îmi pun amintirile pe hârtie, asta înseamnă că le transform în ficțiune? Și atunci ceea ce facem noi acum, aici, e doar… literatură, autoficțiune, ficțiune și nicidecum realitate?” (text preluat din caietul program, p.6).

Înainte de In My Room, însă, a fost Small Town Boy, produs tot de Teatrul Maxim Gorki, Berlin, în ianuarie 2014, iar germenii acestui ciclu de spectacole în care accentul cade pe familie, pornind de la figura tatălui și glisând apoi și spre alți membri, se pot identifica, de fapt, aici. Small Town Boy a fost urmat, de exemplu, și de niște workshop-uri organizate în cadrul bienalei de la Veneția (în 2014 și 2015), la care au participat mai mulți performeri din paisprezece țări europene și în cadrul cărora s-au abordat teme legate de identitate, diversitate și origini. Amănunte despre toate acestea se găsesc în volumul Disconnected (Alexander Verlag, Berlin, 2018), în care Falk Richter își analizează modul de lucru și felul în care își concepe textele. Printre altele, în cadrul workshop-urilor respective, participanții au avut de răspuns și la câteva întrebări de genul: „Ce fel de bărbat era tatăl tău și ce fel de bărbat își dorea el să devii? Care erau raporturile de putere dintre părinții tăi? Ce trăsături de caracter ale tatălui tău îți dorești să nu ți se fi transmis și ție? Ce fel de lecții de viață sau sfaturi ți-a dat tatăl tău? Ce ai urât la el?” (e-book, p. 69). Ideile născute astfel în Small Town Boy și abordate în aceste workshop-uri, vor fi dezvoltate ulterior prin intermediul poveștilor de viață ale actorilor din In My Room și se vor decanta în extrem de personalul și intimul The Silence. Tăcerea, însă, apare mai ales în cele două din urmă: în cel dintâi dintre ele este analizată în primul rând tăcerea taților în legătură cu propriul trecut (fie că este vorba de tinerețe trăită în perioada nazistă, participarea la război sau chiar relații homoerotice rămase neîmplinite), pe când în cel de al doilea, tăcerea îi implică pe toți membrii familiei. Ceea ce își propune Falk Richter în spectacolul de la Schaubühne este tocmai spargerea acestui nucleu dur de lucruri nevorbite, verbalizarea lor, mai ales prin dialogul deschis cu mama sa, Doris Waltraud Richter.

Schaubühne am Lehniner Platz, “THE SILENCE”, von Falk Richter. Regie: Falk Richter, Bühne und Kostüme: Katrin Hoffmann, Musik: Daniel Freytag, Video: Lion Bischof, Licht: Erich Schneider, Dramaturgie: Nils Haarmann / Jens Hillje.
Mit: Dimitrij Schaad
Deutschsprachige Erstaufführung. Premiere am 19. November 2023. Foto credit: Gianmarco Bresadola

Falk Richter: De fapt, eu mi-am dorit să scriu ceva foarte personal despre mama mea, despre familia și originile mele dintr-o perspectivă specială: ca autor interesat de cuvinte și de limbă în general, am încercat să aduc în discuție tocmai ceea ce nu se spune într-o familie. The Silence este spectacolul meu autobiografic prin excelență, mult mai mult decât In My Room. Părinții mei au rămas împreună până la moartea tatălui meu, care moarte nu a făcut altceva decât să ne dea, mie și mamei mele, ocazia de a sta de vorbă într-un mod foarte deschis. Ea chiar își dorea să spună anumite lucruri – am povestit mult cu ea, am vorbit despre trecutul ei, despre relația ei cu tatăl meu și cu propria ei mamă, despre copilăria ei, iar la un moment dat am întrebat-o pur și simplu dacă ar putea spune aceste lucruri în fața unei camere de luat vederi, pentru că eu voiam să aflu cum era ea ca fată, cum a fost crescută, care era rolul femeilor în societate la vremea respectivă și care a fost rolul ei de mamă singură în anii șaizeci – atunci când era ea tânără femeile chiar nu aveau niciun fel de drepturi, iar ei i-a fost incredibil de greu, încă necăsătorită fiind, să crească un copil în vremea aceea – așa ceva era de neconceput, nu se putea accepta!. Sigur că în timpul discuțiilor, chiar dacă ea simțea într-adevăr nevoia să se destăinuie, au fost momente în care ne-am mai și certat, însă în final am depășit orice conflict și ea a fost de acord cu tot ceea ce apare în spectacol. Mie mi-a prins bine faptul că am povestit toate acestea în fața camerei de luat vederi, pentru că mi-am dat seama că, până la urmă, nu e vorba doar de mine și de familia mea, ci este un subiect care îi preocupă pe incredibil de mulți oameni. Diverse persoane care au văzut spectacolul mi-au spus că aveau impresia că pe scenă se vorbește despre ele. Asta a fost și dorința mea, să trec dincolo de universul strict personal și să încerc să îmi dau seama cum tăcerea se insinuează într-o familie și cum rămâne ea acolo, potențată de traumele care vin din spate și sunt preluate de generațiile următoare.

Revenind la tăcerea taților, ea nu este surprinzătoare, atât timp cât ei fac parte dintr-o generație care a făcut din asta un mod de viață. Născuți și crescuți în timpul celui de al doilea război mondial, participând într-un fel sau altul la el (tatăl lui Falk Richter a fost trimis pe front la optsprezece ani), ei și-au creat o viață bazată pe un model de masculinitate în care îl admirau pe John Wayne, își țineau soțiile acasă (pentru că altfel vecinii ar fi considerat că ei nu câștigă suficient pentru a-și întreține familiile, ceea ce era o mare umilință) și își educau copiii cu asprime (care nu excludea bătaia). Revolta copiilor generației tăcute apare la Falk Richter în jurul vârstei de șaptesprezece ani – când el personal a trăit momentul traumatic al bătăii aplicate de tatăl său (în prezența mamei și a surorii) după ce acesta a aflat că fiul său are preferințe homoerotice (episodul apare atât în In My Room, cât și în The Silence, doar că în cel de al doilea caz, el este reluat și filtrat în conversația cu mama, filmată pentru spectacol, conversație în care ea este întrebată de ce nu a intervenit pentru a opri agresiunea). Aceste modele și comportamente își extrag seva din perioada nazistă, ele intrând apoi pentru un timp în hibernare și revenind la suprafață în prezent, lucru pe care Richter îl consemnează în toate cele trei spectacole (cu diferențe între ele, unde Small Town Boy este cel mai apăsat politic, In My Room lasă subiectul pe un plan secundar, iar în The Silence revenirea la putere a extremei drepte și manifestarea reflexelor comportamentale de tip fascist sunt integrate în conturarea tabloului de familie).

Falk Richter: Situația se prezintă astfel: germanii sunt convinși că sunt o nație evoluată, că trăiesc într-o țară democrată, liberală, deschisă, unde fiecare poate fi exact așa cum își dorește. Realitatea, însă, este cu totul alta. Paradele Pride sunt atacate de naziști, cancelarul Germaniei îi jignește pe homosexuali la televizor – așa că, iată, nu suntem chiar țara pe care și-o imaginează majoritatea oamenilor când vorbesc despre Germania. Ceea ce se întâmplă acum din punct de vedere politic este înspăimântător. La noi s-a votat cu extrema dreaptă în proporție de 30% în Est, e un procent mare! Vorbim de fapt despre un backlash și tocmai din acest motiv mi s-a părut interesant să mă apropii și de povestea mamei mele, însă eu am mers un pas mai departe și am făcut legătura între situația ei din anii respectivi și situația mea, ca bărbat homosexual în anii optzeci în Republica Federală Germania, când exista multă discriminare, iar viața homosexualilor sau lesbienelor nu era nicidecum una liberă. Dacă ne referim la situația din prezent, vedem că noul guvern – care nici nu a fost învestit de mult timp – este unul extrem de ostil comunității LGBTQ+ și manifestărilor CSD (Christopher Street Day). Actele de violență împotriva comunității LGBTQ+ s-au înmulțit îngrijorător, ceea ce înseamnă că trăim într-un climat în care ideologiile de extremă dreaptă revin în forță la putere. Întregul meu ciclu de spectacole, cel autoficțional (In My Room, The Silence) aduce în discuție și povestea tatălui meu, tocmai pentru că el a crescut în vremea naziștilor, cu imaginea pe care i-au imprimat-o ei despre societatea în care trăiește, cu o anumită tipologie a bărbatului pe care ei au impus-o, cu ideea că homosexualii trebuie închiși în lagăre de concentrare și nimiciți, iar acum, pe finalul vieții lui, renaște exact aceeași ideologie și devine din ce în ce mai puternică. Istoria se repetă în mod înspăimântător.

Avem de a face cu niște tendințe contrare care se manifestă în societate în acest moment – pe de o parte există o puternică mișcare în direcția emancipării, egalității în drepturi, egalității de șanse, libertății de orice fel – și tocmai datorită acestui lucru a devenit mai vizibilă și comunitatea queer, iar tot mai multe femei emancipate au acces la posturi de conducere, însă, pe de altă parte, există din păcate și reversul medaliei. Avem o mișcare de extremă dreaptă foarte puternică în Germania, care își trage seva din propria noastră istorie: ea se leagă în mod natural de mișcarea fascistă, care, de fapt, nu a dispărut niciodată la noi, dar și de un corpus de idei fasciste care s-a propagat, undercover, în continuare, de la al doilea război mondial până în prezent – asta și pentru că neoliberalismul și capitalismul au contribuit la această situație: mulți oameni au o existență precară, trăiesc în frică și nesiguranță și atunci tind către niște structuri care lor le par clare, solide, conforme cu anumite norme. Există, însă, și homosexuali care votează cu AfD, pentru că, dintr-un motiv sau altul, ei sunt absolut convinși că în felul ăsta o să intre mai puțini musulmani în țară, lor fiindu-le frică de musulmani. Ideea e că acești oameni nu par a înțelege cu  ce fel de partid au de a face.

În The Silence, însă, marea problemă a tatălui aflat pe patul de moarte par să fie românii, care sunt percepuți ca o reală amenințare (ei sunt menționați ca atare și în spectacolul In My Room), sursele îngrijorării părând a fi extinderea Uniunii Europene și asaltul necunoscuților care până în acel moment stăteau cuminți, ca o masă amorfă, nedefinită, în spatele Cortinei de Fier, iar acum, dintr-odată, au un nume (însă nu neapărat și o identitate bine conturată).

Falk Richter: Partea asta cu românii e bazată pe niște clișee rasiste. Ceea ce spune tatăl meu acolo reprezintă viziunea multor vest-germani care sunt de-a dreptul înspăimântați de faptul că, dacă anumite țări intră în Uniunea Europeană, atunci cei care locuiesc acolo o să dea năvală peste noi și o să ne ia tot ce avem. Așa se spunea în anii 50 despre italieni sau greci, iar acum toată frica asta e dusă mai departe, proiectată asupra altcuiva – vin alții și ne iau femeile, casele, banii, profită de asigurările sociale, fac prăpăd… Mie aspectul ăsta mi s-a părut de-a dreptul fascinant, pentru că îmi amintesc că acum vreo patru sau cinci ani eram pe undeva pe la țară, acolo unde au locuit la un moment dat părinții mei și unde o mulțime de oameni în vârstă bine situați, cu case și grădini frumoase, aflate la marginea pădurii, ducând o viață liniștită, sigură și fără griji, cu pensii bune și cu ce bani mai aveau strînși dinainte, se ocupau cu așa ceva, adică erau înspăimântați, la vârsta de optzeci și cinci de ani, că dacă se extinde Uniunea Europeană s-a terminat cu traiul lor bun – drept pentru care ei votează acum cu partidele de extremă dreaptă.

The Silence rămâne, însă, adânc imprimat în mintea spectatorului mai ales prin felul în care Dimitrij Schaad își abordează partitura, prin modul în care actorul glisează între expunerea propriei persoane și redarea personajului Falk Richter, de la care păstrează doar stilul vestimentar (foarte cunoscutele, de acum, bluze sport cu care Richter apare frecvent în public), scoțând în evidență faptul că între el și personajul interpretat nu există niciun fel de asemănare, aceasta fiind și una dintre mizele lui Richter atunci când a optat pentru distribuirea lui Schaad în acest rol.

Falk Richter: Am vrut să lucrez cu un actor care să nu îmi semene fizic (lucru pe care Dimitrij Schaad îl abordează cu mult umor) și care să nu încerce să mă joace pe mine. Ne-am gândit destul de mult, și eu, și dramaturgul, și scenografa, Katrin Hoffmann, cum anume să fie el: de vârsta mea, mai tânăr decât mine? Până la urmă ne-am decis că e important să găsim pe cineva care poate petrece o oră și trei sferturi cu spectatorii, singur pe scenă fiind, care îi poate captiva, un actor care să fie și simpatic, dar și să poată reda niște emoții profunde. Interesant la Dimitrij Schaad este și trecutul său sovietic, prin urmare puteam să ducem spectacolul și în alte direcții, să abordăm și alte teme – Schaad e heterosexual, născut în Kazahstan, în fosta URSS, tatăl lui e fan Putin, prin urmare și în familia sa sunt diverse conflicte, dar de altă natură decât cele din familia mea. În felul ăsta, mai deschidem o ușă, mai aruncăm o privire în viața altui om, tocmai pentru a arăta că în orice familie, de orice fel ar fi ea, există lucruri despre care nu se vorbește. În plus, Dimitrij Schaad e un actor extraordinar, ne-am cunoscut acum 12 ani la teatrul Maxim Gorki, și am lucrat cu el în pandemie la o monodramă, însă, din cauza regulilor impuse atunci, am reușit să o jucăm doar de trei ori. În rest, toate celelalte reprezentații au trebuit anulate, uneori de pe un moment pe altul. Plănuiserăm și un turneu, voiam să o jucăm la Berlin, Hamburg, München, dar nu s-a putut. Așa că am recuperat acum, am vrut să facem ceva care să fie văzut de public și iată că ne-a ieșit, spectacolul are un succes extraordinar, e mereu vândut integral și l-am jucat deja de 60 de ori, deși premiera a fost în noiembrie 2023.

The Silence concentrează din punct de vedere al actoriei ceea ce fusese deja încercat prin alte formule în celelalte spectacole. Monologul de început al lui Jonas Dassler din In My Room sau tirada furibundă a lui Thomas Wodianka (devenită celebră și botezată în presă „discursul urii” sau „discursul furiei”) din Small Town Boy (fiecare dintre ele de peste douăzeci de minute, concepute într-un crescendo în care, la un moment dat, actorii ajung la un nivel la care par a nu mai avea nici măcar pauze de respirație, dând dovadă de un nivel de concentrare ieșit din comun) abordează atât teme personale, cât și politice (acestea din urmă fiind unele extrem de sensibile), teme care acum, în The Silence, se coagulează în experiența autorului-regizor devenit personaj al propriei scrieri. Tonul este unul de confesiune, iar scenografia redă în mod esențializat, în spațiul intim al sălii The Globe a teatrului, universul interior al celui care se confesează, alcătuindu-i vizual, din frânturi răspândite printre bucăți de zid, povestea de viață (unele imagini apar în mai multe spectacole de-a lungul timpului, precum portretele androgine din anii 80 ale lui Annie Lennox, iar corespondența dintre materialele filmate și obiectele din scenă adaugă un plus de cursivitate întregului demers). Textul fiind unul intim, materialele video în care apar Falk Richter și mama lui, dublate de prezența în scenă a lui Dimitrij Schaad, care își asumă la vedere și cu toate cărțile pe masă rolul care i s-a dat, asigură distanța necesară dintre confesor, confesiunea sa și public, o sarcină deloc ușor de pus în practică și care necesită efortul unei echipe dedicate susținerii demersului autorului-regizor.

Falk Richter: La elaborarea acestui spectacol am lucrat împreună cu dramaturgii de scenă Jens Hillje (pentru varianta de la Strasbourg) și Nils Haarmann (pentru spectacolul de la Berlin). Amândoi mi-au pus la dispoziție o mulțime de texte teoretice referitoare la traumele transgeneraționale – ei cunoșteau scrierile mele și știau cât sunt de personale, așa încât ceea ce au făcut ei, de fapt, a fost să-mi lărgească puțin orizontul din punct de vedere teoretic. Când colaborează cu autorul, dramaturgul de scenă este, înainte de toate, un partener de dialog care, în cazul meu, lucrează cot la cot cu mine la proiectele în derulare, vine cu propriile abordări și gânduri și, în plus, cu texte teoretice care mă fac să reflectez și mai mult la cum trebuie să arate rezultatul final. Jens Hillje, de exemplu, a intervenit pe parcursul întregului proces de creare a spectacolului, a mai tăiat pe ici, pe colo, mi-a atras atenția asupra părților care nu erau suficient de puternic conturate în scenă, textul fiind mai intens decât ceea ce reușeam noi să facem practic, așadar da, avem un parteneriat în care eu scriu textul și îl pun în scenă, iar dramaturgii îmi sunt mereu alături, mă ajută sau mă critică…

Dincolo de toate cele relatate până acum, se ridică întrebarea dacă acest spectacol (și nu doar el, ci și multe altele din întreaga carieră a lui Falk Richter), cu un atât de mare succes atât la public, cât și la critica de specialitate, poate mișca lucrurile în direcția schimbării de mentalități (trecând dincolo de miza personală). Întrebarea e una legitimă, câtă vreme există această recurență a anumitor teme, o încăpățânare de a vorbi despre anumite lucruri, fără însă a se repeta inutil, date fiind unghiurile diverse de abordare, conturând astfel un univers personal foarte bine articulat. Maniera directă (chiar agresivă din când în când) în care sunt tratate anumite subiecte (familia, diversitatea sexuală, abuzurile bisericii catolice, aparițiile în mass-media ale anumitor personalități din politică și multe altele) i-a atras lui Falk Richter și procese inițiate de diverse persoane publice ultraconservatoare sau de extremă dreaptă, care solicitau în justiție interzicerea anumitor producții (un caz cunoscut este cel al spectacolului Fear, care conține citate de la televizor sau din presă, ele însele relevante pentru ruptura care pare să se accentueze (și) în societatea germană.

Falk Richter: Sincer să fiu, eu n-am nici cea mai mică idee cum anume s-ar putea schimba această stare de fapt, am sentimentul că trebuie să ne pregătim pentru niște vremuri cu adevărat grele care o să vină peste noi. Din păcate, eu, ca autor nu am niciun fel de influență asupra extremiștilor de dreapta, pentru că ei nici măcar nu merg la teatru – asta e situația, trebuie să înțelegem că nu facem teatru pentru a schimba societatea în bine; piesele și spectacolele mele ajung însă la mulți oameni pe care îi ating din punct de vedere emoțional și intelectual, oferă vizibilitate și reprezentare homosexualilor sau persoanelor queer. Acum avem pe scenă povești și relații queer, ele sunt arătate unui public heterosexual și nu sunt abordate ca fiind ceva ieșit din comun sau în afara normei, ci sunt ceva care există pur și simplu. Așadar, eu consider că piesele și spectacolele mele sunt parte integrantă dintr-o mișcare care cere drepturi egale pentru toți oamenii, care dorește să trezească empatie, nu ură în ceilalți.