Dramaturga Anna Wakulik: „Cred că nu poți scrie cu adevărat dacă nu ai capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți”

Anna Wakulik a studiat la Szkoła Dramatu din cadrul Teatr na Woli din Varșovia și la Facultatea de Studii culturale a Universității din Varșovia. Are numeroase premii și este montată în Polonia și internațional, iar în prezent locuiește în Gdańsk. Anda Cadariu este scriitoare, traducătoare și lector universitar la Universitatea de Arte din Târgu Mureș.

Anda Cadariu: Anna, ești o dramaturgă consacrată și, mai ales, una care abordează teme controversate. Oare ai putea să ne prezinți, mie și cititorilor, “atelierul” tău? Cum arată ziua ta de lucru?

Anna Wakulik: Mi-ar plăcea să răspund că pur și simplu mă așez și scriu! Dar nu e tocmai așa. Pentru mine scrisul înseamnă în primul rând să mă plimb și să citesc… în sensul că procesul – mai ales în ce privește story-ul și structura – îmi ia cel mai mult timp și e, cumva, nedefinit: mă plimb cu bicicleta, vorbesc cu colegii de muncă, merg cu bunica la medic – și în același timp scriu, dar fără cuvinte.

Apoi petrec o vreme (destul de lungă) cu personajele, fiindcă fără personaje nu există story, cel puțin în genul de teatru care-mi este propriu. Fac și multe notițe care se adună, ca într-un mic container fertilizator – lucruri pe care le consider “utile” -, iar când am un deadline pentru un text, când trebuie să mă așez și să pun totul pe hârtie, abia atunci începe scrisul propriu-zis. O fac foarte repede, flow-ul mă conduce și acestea sunt cel mai minunate clipe pentru mine.

Cred că atunci când scriem se activează anumite zone ale creierului pe care nu le folosim zilnic – ieșim din ceața mentală și devenim preciși. Scriu repede, nu agonizez pe pagină, dar procesul e foarte intens, iar după aceea am nevoie de un repaos prelungit, așa că reîncep să mă plimb cu bicicleta și să vorbesc cu oamenii.

Anda Cadariu: Pe lângă faptul că ești o autoare de succes, biografia ta include două direcții conexe: ai predat scriere dramatică în mai multe locuri și ai lucrat ca dramaturgă în câteva teatre din Polonia. Cum au contribuit aceste opțiuni profesionale la dezvoltarea ta artistică?

Anna Wakulik: Dacă ar trebui să găsesc un numitor comun al acestor activități, acesta ar fi pur și simplu contactul cu oamenii. Scrisul e o meserie solitară, sunt în dialog constant cu mine însămi. Sigur că acest dialog e creativ, dar nu cred că el generează material artistic, nu vine dintr-un perpetuum mobile care se întâmplă exclusiv în mintea mea sau în personalitatea mea unică, ci dintr-un flow care se realizează între mine și lume.

Când lucrez cu tineri care vor să scrie are loc pentru mine un fel de reîntoarcere în trecut, în punctul acela de început în care voiam și eu să scriu, dar nu știam încotro s-o apuc (în Polonia nu există facultăți de scriere dramatică în nicio universitate). Vreau foarte mult să le dau tot ce pot, să le ofer susținerea de care eu n-am avut parte. Bineînțeles, mă fascinează și entuziasmul specific tinerilor.

Pe de cealaltă parte, lucrând într-o instituție teatrală, sunt conectată la un sistem care îmi facilitează întâlniri zilnice cu creatori: actori, regizori, scenografi, compozitori. Și, petrecând timp cu ei, îmi dau seama ce idei circulă în teatrul contemporan. Faptul că programez proiecte și spectacole pentru public îmi dă ocazia să aleg ceea ce cred că este mai viu și mai actual în teatru, astăzi.

Anda Cadariu: În 2013 ai primit un grant din partea Ministerului Culturii și Patrimoniului din Polonia, iar piesa ta, Zażynki (Vremea culesului), a fost montată la Teatrul Royal Court din Londra și nominalizată la premiile Evening Standard. Cum e să te bucuri de recunoaștere națională și internațională, ca tânără dramaturgă – nu doar de gen feminin, ci și nonconformistă?

Anna Wakulik: E bine! Am aplicat la o rezidență Royal Court pentru că, în Polonia, dacă nu faci studii de regie (și eu n-am vrut să mă fac regizoare), nu ai acces la scenă, ca dramaturg. Eram foarte hotărâtă să scriu teatru – și am reușit, deși a trebuit să plec din țară pentru asta. La vremea aceea, nu mă gândeam la așa-zisul prestigiu al acestei rezidențe, pentru mine interesul era mai degrabă întâlnirea cu profesioniști care să mă ajute să-mi dezvolt abilitățile de scriitoare. Acum îmi dau seama că eram puțin prea tânără și prea timidă ca să profit de acest succes și să-mi planific cumva o carieră. M-am întors pur și simplu la facultate (eram înscrisă la Antropologie culturală, la Universitatea din Varșovia) și m-am străduit să-mi trec examenele ca să nu-mi pierd bursa de studentă, fiindcă altfel nu aveam din ce trăi.

Anna Wakulik. Foto: Łukasz Ziętek

Anda Cadariu: Ce idei, evenimente și/sau dorințe de a vorbi despre viețile interioare și exterioare ale oamenilor au adus la lumină piesele tale Sentința și Casa strâmbă? Cum și cât ai lucrat la aceste texte?

Anna Wakulik: Casa strâmbă e a doua mea piesă, deși o consider ca fiind prima în care am conștientizat tehnicile și metodele de scriere dramatică pe care le foloseam. În prima mea piesă, în care dramaturgia era cam strâmbă (!), am pus personajele în situație și le-am lăsat să vorbească; am abordat tema maternității și poziția de fiică. Această piesă, inițial cam de o sută de pagini, era plină de cuvinte, de repetiții, dar e un text din care categoric am învățat să gândesc dramatic și să ating subiectele importante pentru mine: relațiile dintre femei, relațiile de dragoste, statuturile sociale, alegerile de viață. Astăzi, când văd adaptarea televizată (a fost produsă de Teatrul de Televiziune), o privesc cu duioșie și cu oarecare admirație: eul meu de douăzeci și doi de ani deja se avânta să exploreze relații intime, complicate, interpersonale.

Anda Cadariu: Ce a însemnat pentru tine faptul că ai fost selecționată în ediția anterioară a programului Fabulamundi? Și cum te simți acum, ca mentor în Fabulamundi.Playwriting Europe. New Voices?

Anna Wakulik: Pentru mine a fost o importantă experiență interculturală. Datorită acestui program am călătorit în toată Europa, m-am întâlnit personal cu cei mai buni dramaturgi europeni, și cu mulți dintre ei m-am împrietenit. Mai mult, am înțeles cât de valoroase sunt traducerile: dintr-o limbă în alta, dintr-o cultură în alta, dintr-un mod de a gândi în altul. Cum ceva ce impresionează în Polonia nu produce același rezultat în Italia, de exemplu – și invers, cum un text foarte bun italian nu se traduce cultural uneori în spațiul polonez.

De asemenea, am întâlnit-o pe Ita Krajewska, artistă și manager cultural, iar pentru mine această prietenie este inestimabilă: îmi place enorm să lucrez cu ea, am sentimentul că gândim la fel în ceea ce privește contactul cu oamenii din afara bulei noastre personale, a orașului sau a țării. Pentru mine, New Voices este o continuare a întâlnirilor interculturale dintre oameni și, după cum spuneam, îmi place mult să cunosc dramaturgi tineri, să ies din casă și să plec spre lume.

Anda Cadariu: De curând, în cadrul Fabulamundi. Playwriting Europe. New Voices, ai fost co-tutore, împreună cu Elise Wilk, într-un atelier desfășurat la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Ce ne poți spune despre această experiență?

Anna Wakulik: Elise m-a invitat într-un atelier de scriere dramatică, gândit ca un proces pe termen lung. Nu era un masterclass, în care să ne axăm pe un singur aspect al meșteșugului dramaturgiei sau pe o idee, sau pe o chestiune tehnică, de exemplu ritmul în dialoguri ș.a. Adolescenții cu care am lucrat mi-au trezit curiozitatea: în prima zi ne-am cunoscut pur și simplu, am înțeles puțin cum trăiesc tinerii în Târgu-Mureș, de ce le e frică, ce pasiuni au. Pe urmă, am trecut la materialul pe care deja îl aveau scris – story-uri pe care urmau să le transforme în monoloage.

Principala lor sarcină era să găsească “un punct de vedere” – perspectiva din care vorbește cineva -, să descopere vocea protagonistului și să încerce să intre în discursul respectiv, să se joace cu empatia. Desigur că nu e ușor, mai ales când încă nu ai trecut prin multe din experiențele vieții. Am încercat să călăuzim participanții într-o expediție a alterității – o altă persoană, un alt mod de a gândi, un alt corp și un alt mod de a privi lumea. Cred că nu poți scrie cu adevărat dacă nu ai capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți.

Anda Cadariu: “Și oare nu despre asta e vorba în teatru? Să te întâlnești cu o altă voce, perspectivă, persoană, să construiești un dialog, chiar dacă monologul este parte din acesta? (…) Fabulamundi mi-a arătat cât de conectate și divizate sunt societățile în Europa, dar și cât de diferite și similare sunt experiențele noastre de viață.” Cuvintele tale de pe website-ul Fabulamundi zugrăvesc un tablou limpede al felului în care privești teatrul. Dar pentru că ai menționat dialogul și monologul, ce crezi despre acesta din urmă? Ce rol joacă el în piesele tale?

Anna Wakulik: Îmi plac foarte mult monoloagele! Aș spune chiar că primele mele încercări au avut scopul de a îmblânzi monologul – acum le văd ca pe o încercare de a-mi îmblânzi propriul ego -, voiam să arăt ce frumos știu să construiesc o frază, cum pot s-o structurez, să-i pătrund meandrele… Astăzi însă, scopul meu e să esențializez monologul – un monolog este ca o sondă pe care-o trimiți în adâncul unui personaj, dar vorbindu-i limba, adesea imperfectă, nedefinită, brută. Emoțională, neconvențională. Un monolog este momentul când suntem cel mai aproape de un personaj, o iluminare a vieții sale interioare – chiar și atunci când este adresat cuiva.

Sunt monoloage pe care le invidiez – de exemplu cel al rabinului cu care începe Îngeri în America. Acolo e un vorbitor, o metaforă a timpului, umor, poezie, istoriosofie… Îmi place echilibrul dintre monolog și dialog, între ceea ce e de fapt în interiorul oamenilor și ceea ce vedem în exterior, în interacțiunea verbală dintre ei.

Anda Cadariu: Ai scris și alte piese, în afara celor menționate, și unele au fost publicate în cunoscuta revistă de teatru Dialog. Ai putea să ne spui pe scurt ceva și despre acestea?

Anna Wakulik: Printre cele care îmi plac este, de exemplu, Elżbieta H. – o poveste despre soția astronomului polonez Jan Heweliusz, care era la fel de talentată ca el. Poate părea un clișeu, toată lumea o știe, dar când am scris-o, acest lucru era important pentru mine. De curând, am scris povestea familiei de industriași Biedermann, care au trăit în secolul al XIX-lea în Łódź. Bruno, tatăl, s-a sinucis după ce și-a omorât fiica și soția, când Armata Roșie a intrat în palatul lor german. Din ceea ce a început ca o piesă comisionată al cărei subiect trebuia să fie o familie anume, am reușit să construiesc un portret al unei familii aflate în punctul de răscruce al vremurilor în schimbare și al unui erou tragic în luptă cu istoria asupra căreia n-are nicio putere (sau poate are?). Îmi place textul acesta, se joacă la Teeatr Powszechny din Łódź și a fost o surpriză și pentru mine – până atunci mă considerasem o dramaturgă “de cameră” și nu scrisesem nimic cu o distribuție de treisprezece actori.

Anda Cadariu: Și acum la ce lucrezi?

Anna Wakulik: La o piesă despre Günter Grass, pentru teatrul meu din Gdańsk. Grass, scriitor, laureat al premiului Nobel și implicat politic, venea din Gdańsk, pe-atunci oraș german numit Danzig. În adolescență s-a înscris în SS, iar în proza lui a scris despre situația omului a cărui viață e complicată de evenimentele istorice. Sper că acesta va fi și subiectul piesei mele – deocamdată mă uit cu groază la grămada de cărți pe care le am de citit – cele ale lui Grass și cele despre Grass.

Anda Cadariu: Aplecarea pe care o am eu însămi spre cultura poloneză în general și spre teatrul polonez în special mă determină să te întreb în ce măsură te simți susținută (sau intimidată) ca autoare contemporană în contextul importanței care este acordată dramaturgilor în Polonia de azi. Dincolo de renumele pentru inventivitate și experiment pe care îl are teatrul polonez, mi s-a părut întotdeauna că autorul dramatic a avut o importanță remarcabilă. Mickiewicz and Mrożek, de exemplu, au avut, la urma urmelor, un mare impact social…

Anna Wakulik: Noi, dramaturgii, nu suntem atât de importanți ca scriitori, nu suntem deloc incluși în circulația cărților, textele noastre nu sunt publicate, funcționăm doar în colaborare cu teatrele. Nu există agenți care să aibă grijă de opera noastră, la un nivel mai înalt. Pentru că suntem, cumva, între teatru și literatură, nu suntem, de fapt, nicăieri – nu suntem invitați la festivalurile de carte, fiindcă nu suntem destul de literari, dar nici la cele de teatru, fiindcă nu suntem atât de importanți ca regizorul-demiurg, o figură foarte puternică în tradiția noastră teatrală. Cred că, neexistând în literatură, fiindcă piesele noastre nu sunt publicate, nu suntem promovați și mediatizați, așadar devenim, încet-încet, invizibili. În ceea ce mă privește, nu am puterea și resursele să schimb acest sistem, dar sper că generațiile care vin vor lupta pentru asta.

Anda Cadariu: Și o ultimă întrebare: ca autoare consacrată, dacă ai putea să le dai un sfat tinerilor dramaturgi, care ar fi acela?

Anna Wakulik: Nu vă uitați numai la voi! Priviți în interior, dar la fel de des – și cu aceeași curiozitate – în afara voastră. Restul – personajele, story-ul, cuvintele și stilul vor veni de la sine. Cel mai important lucru este să mențineți această comunicare pe două paliere: cu voi înșivă și cu lumea înconjurătoare.

(traducerea din limba engleză: Alina Nelega)