Alina Nelega: „Artiștii pot să trezească conștiințe”

Cristina Modreanu: Alina Nelega, dintre toate pălăriile pe care le porți – scriitoare, dramaturgă, regizoare, profesoară, animatoare de teatru – pe care o iubești cel mai mult? De care te simți mai aproape? De ce?

Alina Nelega: Și pe mine mă nedumerește această pendulare între diferite roluri sociale, dar m-am întors la scris în fiecare etapă a vieții mele, atât ca dor, cât și ca proces. Nici măcar nu o pălărie-meserie, de curând cineva spunea că, de fapt, e un hobby, ca pescuitul sau colecționarea de timbre – și avea dreptate, pentru că nicio bancă nu-ți dă împrumuturi dacă ești scriitoare, chiar dacă plătești impozit pe drepturile de autor, nicio instituție nu-ți dă pensie pentru cărțile sau piesele pe care le-ai scris, nu poți trăi decât azi din proiectele tale și n-ai nicio garanție că mâine, în fața laptopului sau a paginii goale, vei presta cu certitudinea că vei produce.

Poate că, așa cum spunea J.D. Salinger, scrisul nu e o meserie – e o religie, o credință. Extinzând afirmația scriitorului american, la fel e și teatrul: nici aici credința nu se plătește, nici pasiunea, nici neliniștea care te roade și nu te lasă să trăiești, nu-ți aduce fericirea decât pe moment, dă dependență și nu te poți opri, te hrănești din propriile emoții, te devorezi și te distrugi și n-ai cale de întoarcere – chiar, de ce nu se fac centre de dezintoxicare și reabilitare pentru artiști, să-i transforme în oameni normali, care să se integreze, să producă ceva imediat, utilitar, nu imagini și idei, expresii și povești?

Revenind, pe un ton mai puțin sarcastic, ceea ce mă definește este desigur scrisul, dar și acțiunea, curiozitatea și dorința de a încerca lucruri noi. Cineva spunea odată că ceea ce scriu eu e între teatru și literatură, adică nici teatru, nici literatură. O dramaturgă printre scriitori și o scriitoare printre dramaturgi – ce poate fi mai rău?

C.M.: Ne propunem prin proiectul „Superwomen” să reconstruim o genealogie a creatoarelor din teatru și să le arătăm tuturor creatoarelor de azi că nu sunt singure. O întrebare pe care o punem, sub o formă sau alta, celor pe care le declarăm „Superwomen” este legată de cum au resimțit, dacă le-au resimțit, pe parcursul carierei lor, inegalitățile de gen în lumea teatrului.

A.N.: Îmi place eticheta asta de Superwoman, deși cred că nu mă singularizează, suntem multe, tot mai multe cele care nu putem fi pur și simplu femei, trebuie să fim superfemei ca să fim văzute și recunoscute – dar aici stau la fel de bine ca mine cum stau lucrurile, n-am uitat cu cine vorbesc și în ce revistă va apărea acest interviu!

Așadar, ca să răspund pe scurt: am ales teatrul ca pe cea mai constantă realitate din viața mea, tocmai pentru că, în comparație cu lumea literară sau jurnalistică, teatrul este mai deschis, mai imediat (în sensul de mediat) – mă refer la libertatea expresiei și relația dintre artiști. Sigur că această deschidere atinge doar un anumit nivel; de la un punct încolo – structuri sociale și de acces – și în teatru obstacolele sunt similare cu cele din alte zone, fiindcă teatrul este cea mai socială dintre arte și e greu să impui, de exemplu, o tematică a unei piese despre femei, când problemele femeilor sunt considerate secundare și evaluarea celor care dețin puterea în teatru (regizori, manageri) este derogativă.

De aceea poate, prima mea piesă, Născând, a avut mult mai mult succes în afara României decât în țară, a fost repede publicată și reprezentată în U.K. și New York Fringe Festival sau Zürcher Theatre Spektakel, în Elveția, tradusă în germană și franceză – culturi care aveau subiecte feministe de drept care anii ’90, iar la noi interesul pentru minorități era cu totul sufocat de vârtejul politic și al recuperărilor culturale.

La fel, la începutul anilor 2000, când am tradus, adaptat și regizat Monoloagele vaginului, prezentând spectacolul în contextul violenței asupra femeilor, mulți au intrat în sală convinși că e un show pentru adulți, un semi-porno care umilește femeia și consfințește poziția ei de sclavă a cărnii. Trebuie să mărturisesc că mi-a trebuit mult curaj să fac acest proiect, dar am fost de fiecare dată răsplătită de reacția spectatorilor – la început râdeau, făceau glume deocheate și dialogau liber cu actrițele de pe scenă, încet-încet însă sala devenea atentă și empatică, iar la sfârșit erau cuceriți și ovaționau. Acesta a fost cu adevărat spectacolul-transformare a publicului! Însă n-aș fi reușit niciodată să fac acest proiect fără cele trei actrițe formidabile și brave, care au ținut piept valurilor emoționale ale publicului și le-au condus magistral: Monica Ristea-Horga, Elena Purea și Roxana Marian.

Da, lucrurile s-au schimbat, deși nu destul, iar costurile sunt în continuare mari pentru creatoarele din teatru, care se luptă nu numai cu structurile paternaliste, dar și cu misoginismul internalizat. E un reflex social, dar asta nu-l face mai puțin nociv: ca manager de teatru, de la femei am primit cele mai multe remarci depreciative, blocaje în proiecte și neîncredere în modul meu de a lucra, bazat pe colaborare și parteneriat, nu pe ierarhie – și, din acest motiv, multe m-au considerat un semn de slăbiciune. E greu să impui o altă perspectivă asupra managementului și să fii luată în serios atunci când refuzi să te comporți ca un bărbat.

C.M.: Ești, fără îndoială, o scriitoare feministă. Romanele tale au în centrul lor personaje feminine puternice, complexe, profunde, nuanțate. Literatura română nu excelează în această privință, și nici teatrul, deși în ultima vreme au apărut mai multe scriitoare, regizoare de succes și, odată cu ele, mai multe personaje feminine. Ce crezi că ne lipsește încă pentru a atinge un echilibru în această privință, pe scenă și în librării? Pot fi literatura și teatrul în avangarda societății când e vorba de asta?

A.N.: Așa cum observi, a crescut interesul cititorilor, mai ales al celor tineri, pentru teme care dezvoltă diferența și incluziunea, apartenența la o minoritate sau alta. O piață reală, fie că vorbim de carte sau de teatru, depinde foarte mult de acest interes, iar procesul e ca un bulgăre de zăpadă: cu cât apar mai multe cărți despre femei și scrise de femei, cu atât mai mare va fi interesul și, deci, vor apărea tot mai multe.

Doar că societatea noastră nu este încă destul de permisivă la inițiative radicale – de exemplu, premiile „Sofia Nădejde”, un act singular al scriitoarei Elena Vlădăreanu, s-au stins după trei ediții, din cauza răspunsului în care au fost luate de mare parte din critica masculină, dar și din lipsa de susținere financiară. Vorbesc de infantilismul politic, prioritizarea mercantilismului și de investițiile în cultură și educație, care sunt ridicole.

C.M.: În ce măsură pot teatrul, literatura – arta, în general – să schimbe realitatea?

A.N.: Am convingerea că arta conține întotdeauna și prin definiție un comentariu critic, o poziție care provoacă straturile mai adânci ale așa-zisei realități obiective. Această perspectivă e, bineînțeles, inconfortabilă, dar influența artei asupra felului în care percepem lumea, chiar dacă subtilă, e totuși uriașă – poate inspira și, pe termen lung, poate schimba felul în care oamenii gândesc, lucrând cu imaginația lor, cu realitatea lor interioară și, în acest fel, provocând acțiunea asupra celei exterioare. Cu atât mai mult, într-o societate divizată, ca a noastră, vulnerabilă la manipulări, artiștii pot să trezească conștiințe.

C.M.: Ce ne mai lipsește?

A.N.: În loc de răspuns, vreau să evoc un moment de epifanie pe care l-am avut într-o toamnă, la Veneția, privind detaliile de pe capiteliuri, coloane și porți, în piața San Marco, și întrebându-mă cum au reușit creatorii să mă aducă, la sute de ani distanță, în pragul sindromului Stendhal. Și oare ce ne lipsește nouă, ca și cultură, să emulăm miracolul, să producem experiențe sublime, transformatoare? Banii? Educația? Siguranța zilei de mâine?

Pasiunea și credința, cele care conduc mâna artistului, iar ochiul privitorului se contaminează de ele? De-a lungul istoriei și azi, la fel, am învățat oare să prețuim aceste valori și să le legitimăm?