Povestea unei fete: să ne uităm în oglindă

Spectacolul[1] începe direct, fără pregătiri sau introduceri, așa cum o face și romanul lui Annie Ernaux, Confesiunea adolescentei[2], pe care se bazează: „Sunt indivizi influenţaţi de comportamentul celorlalți, de modul în care vorbesc, în care stau picior peste picior, în care îşi aprind o ţigară. Ei sunt prizonieri în existenţa altora.”

Persoanele despre care e vorba sunt, în acest caz, al cărții și al spectacolului, femeile. Plecând de la „cazul” unei tinere de optsprezece ani care își începe viața sexuală într-un context agresiv și toxic, într-o tabără de vară – autoarea însăși – Annie Ernaux caută, găsește și dă mai departe explicații pentru ce a trăit utile tuturor femeilor, nu doar celor care au trecut prin situații similare. Dintr-un motiv sau altul, ne-am întâlnit fiecare dintre noi, la diferite vârste, cu situații care au lăsat în urmă sentimente de rușine apăsătoare, care au generat la rândul lor fisuri în construcția noastră personală, unele greu, altele chiar imposibil de reparat. Date fiind structurile de putere puternic masculinizate care ne domină tuturor existența, femeile au fost și încă sunt mult mai afectate în acest sens. Romanul și spectacolul bazat pe acesta vorbesc deschis despre rușine, despre lipsa respectului de sine, despre felul în care ne gândim sau evităm să ne gândim la propriul corp, dar mai ales despre dorința sexuală feminină, ale cărei particularități autoarea cărții și pe cale de consecință autoarele spectacolului, le-au descoperit mai târziu în viață. Cum ar arăta lumea, cum am arăta noi toate, dacă am fi putut să facem aceste descoperiri mai devreme? Aceasta este întrebarea nerostită a spectacolului, aruncată ca o minge în sală, către spectatoare.

A girl’s story. Credit foto: Andrei Gindac – Two Bugs

Estetica spectacolului e minimalistă, bazându-se aproape exclusiv pe energia extraordinară a actriței Veronika Bachfischer. Aceasta vorbește direct publicului, cu o perucă în cap atunci când spune povestea adolescentei și fără perucă atunci când gândurile autoarei sunt mai generale, adresându-se tuturor femeilor, de la înălțimea vârstei la care a scris această confesiune. O serie de panouri oglindă, prinse unul de altul, dar flexibile, ne arată diferite înfățișări ale tinerei, iar mobilitatea lor face ca unghiurile să se schimbe atunci când actrița intervine să le miște. De câteva ori, felul în care se așază oglinzile face ca noi, publicul, să ne reflectăm în ele, tehnică poate prea des folosită în teatrul contemporan, dar extrem de potrivită pentru acest spectacol. Un alt element de decor, o masă cu scaune atașate de ea, de genul celor care se pot găsi în parcuri, pentru picnic, are mai puțină utilitate și relevanță. Undeva, în spatele scenei, luminată discret, e agățată pe umeraș o haină de piele mare, grosolană, simbolizând prezența în amintiri a agresorului, ascuns în sertarele cele mai intime ale creierului femeii.

De fapt, povestea începe mai degrabă benign, cu o tânără din provincie, premianta clasei, plină de vise și trăind mai degrabă în imaginație, care își dorește ”o dragoste mare”, ca în cântecele auzite la radio sau în puținele filme văzute la cinematograf. Abia așteaptă să meargă în tabără și e pregătită pentru o întâlnire memorabilă, dar nu-i trece prin cap, neavând prea mare contact cu realitatea, că această întâlnire ar putea să nu lase urme pozitive, ci dimpotrivă. Femeia matură care se uită înapoi la această fată naivă pe care cândva a făcut eforturi să o uite, fără a reuși, nu o judecă, nici nu o compătimește, ci adaugă poveștii straturile suplimentare ale înțelegerii venite în urma experienței: dincolo de impulsurile biologice, felurile în care ne manifestăm dorința sexuală sau o acceptăm pe a celorlalți vine din imaginație, care e influențată de mulți factori, printre care reprezentările artistice. Acesta este punctul de inflexiune în care se nasc întrebări esențiale despre cine face arta? Dacă autorii ei sunt majoritar bărbați, nu înseamnă oare că imaginația noastră, a tuturor, e influențată majoritar de modele masculine, de dorința masculină, de felul în care bărbații văd lumea? Nu cumva acesta este felul în care acele ”persoane influențate de comportamentul celorlalți” despre care vorbește prima frază din carte și din spectacol, devin ”prizonieri în existenţa altora”? Nu cumva imaginația feminină, profund influențată de cărțile și operele artistice create de bărbați, ajunge să li se supună pe neștiute, conform unui scenariu subversiv, singurul după care funcționează societățile patriarhale?

Confesiunea unei adolescente de Annie Ernaux și spectacolul A Girl’s Story vorbesc despre un tip de colonizare la nivel personal, pe care femeile o resimt în toate compartimentele existenței lor, la toate vârstele și de care puține dintre ele, rareori, cel mai adesea târziu în viață, ajung să devină conștiente. Încă și mai puține reușesc să se și elibereze.

În multe, dacă nu în toate relațiile heterosexuale mintea și corpul femeii sunt colonizate de bărbat. Timpul și spațiul ei personal sunt constant invadate de dorințele și de ideile lui, prioritățile și dorințele lui i se impun, ea devine terenul unei invazii, o colonie luată sub control de colonizator, cel mai adesea cu voia și entuziasmul ei. Acesta poate fi un colonizator binevoitor – cum argumentează unii și despre unele imperii – care aduce schimbări benefice în viața coloniei sale, îmbunătățește condițiile de viață și creează oportunități pentru cea colonizată. În același timp, colonizatorul își impune propriile alegeri și stil de viață, limbajul lui, ritmurile lui, etc. O face cu forța sau insidios, uneori asta depinde și de nivelul de rezistență întâmpinat. Îm ambele cazuri, colonia suferă micro și macro agresiuni și e nevoită să renunțe la propriile alegeri, resemnându-se să accepte ceea ce i se impune. Chiar dacă efectul aparent este o upgradare a propriei condiții, la un nivel mai adânc, frustrarea și resentimentul se adună, iar fantoma propriei voințe și a propriilor dorințe o bântuie permanent. Mai devreme sau mai târziu se creează un spațiu pentru revoltă, conștientă sau inconștientă, care ia forme diferite, printre ele și autodistrugerea (de unde body shaming, bulimie, anorexie, self-harming ș.a.)

A girl’s story. Credit foto: Andrei Gindac – Two Bugs

În cazul adolescentei lui Ernaux „colonizatorul” nu este unul binevoitor, ci unul nepăsător, indolent, care se impune cu forța și apoi nu are habar ce impact a produs și căruia nici nu-i pasă. E incredibil, își spune femeia când îl revede din întâmplare, după decenii, cât de prezent a fost el în mintea mea și în viața mea în tot acest timp, și cât de absentă am fost eu în a lui (citez din memorie).

Într-una dintre cele mai puternice scene ale spectacolului, chiar înainte de finalul acestuia, după ce protagonista este epuizată fizic de efortul de a manevra panourile-oglindă, frazele scriitoarei se aud citite la microfon de mai multe voci feminine, dintre care unele ale unor femei în vârstă, ca o sumă de confesiuni care se alătură una alteia pentru a confirma, într-un cor solidar, că putem depăși impactul negativ al întâmplărilor toxice prin care am trecut și care ne-au definit o parte din traseul existențial. Identificarea și analizarea lor sunt primii pași spre vindecare.

Scrierea unei cărți de o onestitate dureroasă și crearea unui spectacol care duce mai departe aceste idei, de obicei tabu, sunt acte terapeutice, care eliberează spiritul din prizonieratul amintirilor nocive și creează șanse de emancipare pentru femeile de toate vârstele. Ne confruntă cu propriile limite, ne scot din spațiul de confort, ne trezesc și ne amintesc că avem dreptul la o existență necolonizată[3]. Ne uităm la ele ca în oglindă.

[1] A Girl’s Story adaptare după romanul „Mémoire de fille” de Annie Ernaux, o producție Schaubuhne, Berlin, regia Sarah Kohm, dramaturgie Elisa Leroy. Prezentat în cadrul Stagiunii internaționale de teatru/ ARCUB
[2] Versiunea în românește a romanului lui Ernaux are titlul Confesiunea adolescentei și a apărut în traducerea Mădălinei Ghiu și a lui Vasile Zincenco, la editura Pandora, 2022
[3] O carte cu efecte similare este Recollections of My Non-existence de Rebecca Solnit, Granta, 2020. Aceasta începe chiar cu imaginea unei autocontemplări în oglindă a autoarei.