Cronica Scenei

Cerul (hartă către casă) de Doru Vatavului, regia Iris Kovacs (la Teatrelli) și Macbeth 0 de Catinca Drăgănescu (la Masca), transformă scena într-un laborator conceptual în care se discută, așa cum ar trebui, soluții teatrale pentru explicarea epocii post-umane.

Anul teatral 2025 s-a încheiat pentru mine cu câteva spectacole surpriză, producții care marchează o îndepărtare a teatrului local de zona realismului intens practicat în ultimele decenii. Fără să fie vorba despre escapism, autorii acestor spectacole evită căile bătute și clișeele scenice, și obțin efectul scoaterii spectatorilor din zona lor de confort.

FNT 2025 e rezumat pentru mine într-un singur spectacol, unul care a reușit să sintetizeze climatul național într-o formă în egală măsură artistică și critică la adresa învrăjbirii sociale din ultimul an.

Dincolo de forme, stiluri și crizele pe care le-au expus, spectacolele acestui showcase au vorbit, fiecare în felul său, despre aceeași nevoie fundamentală: de a ne regăsi echilibrul într-o lume aflată pe punctul de-a se pierde pe sine.

După ce s-a impus în teatrul românesc cu spectacolul de mare succes Unchiul Vanea de Cehov la Bulandra (2001), un adevărat ”hit” al anilor 2000 și a semnat în același teatru adaptări excelente, precum aceea după Crimă și pedeapsă de Dostoievski (2006) sau Îngropați-mă pe după plintă, după romanul lui Pavel Sanaev (2011), Yury Krodonsly revine în această stagiune în România, cu o adaptare după Metamorfoza lui Kafka la Teatrul Excelsior din București. Ideile de revizitare a textului lui Kafka în teatru ar fi putut să fie bune, dar punerea lor în practică este ezitantă.

Spectacolul relevă prin echilibrul jocului tiparele existențiale determinate de extracția socială a personajelor. Universul adolescenților se reclamă de la mimetismul cultural mediatic, inspirat de limbajul rețelelor de socializare și al vedetelor multimedia

Ediția a 35-a a Festivalului Național de Teatru a introdus o realitate nouă, pe lângă cei trei curatori ai festivalului a fost numit și un artist asociat. Realitatea nu e nouă decât la noi, fiindcă sunt multe festivaluri în lume a căror direcție artistică e dată de către un artist (sau mai mulți) asociați. Totuși, în România, nu a fost clar, în acest prim an, care a fost misiunea artistului asociat, în afara faptului că a avut trei spectacole în selecție? Poate că a fost o declarație în sine alegerea făcută, poate că nu mai e cazul de nici o altă explicație, dat fiind că artistul asociat din acest an a fost Radu Afrim. Dar cu siguranță momentul merită o revizitare a operei din ultimele două decade a acestui artist devenit fenomen.

Spectacolul regizat de Timofey Kulyabin pe baza unui scenariu de Roman Doljanski după celebra piesă a dramaturgului american Eugene O’Neill la Naționalul sibian are limpezimea și claritatea unei înscenări clasice, dar include subtile elemente moderne (decorul adus la zi, jocul actoricesc, scenariul care rescrie piesa).

Formula epurată a operei cu decoruri multimedia va câștiga teren în secolul realității virtuale și al tehnologiei digitale cu care suntem contemporani.