Text clasic, teatru contemporan

Unele spectacole din FNT valorează cât un întreg festival. Mai ales când agenda personală te constrânge să vezi foarte puține spectacole, în afara celor deja vizionate în cursul stagiunii trecute. FNT 2025 e rezumat pentru mine într-un singur spectacol, unul care a reușit să sintetizeze climatul național într-o formă în egală măsură artistică și critică la adresa învrăjbirii sociale din ultimul an.

Pelin beau, pelin mănânc

>Parafraza la doina lui Fănică Luca, Pelin beau, pelin mănânc din 1933, transpusă în tonalitatea gravă a acompaniamentului de orgă, dă sensul lecturii regizorale a piesei lui Lorca, Nunta însângerată, prin versul adăugat în coda: „Și foaie verde măghiran/ Mă muncesc puică de-un an/ Să fac pelinul zahár…”/Și prieten din dușman.  Și nu, spectacolul semnat de regizorul Hunor Horváth la secția germană a Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu nu e o actualizare a piesei, nici o recalibrare etnică a textului. Aparența folclorică a spectacolului se relevă o pledoarie pentru toleranță și conviețuire în diversitate. Cu adresă directă la publicul național de toate etniile, spectacolul vorbește despre schisma din societatea românească de azi, despre o falie ce continuă să se adâncească după alegerile prezidențiale de anul trecut. Spectacolul transpune dușmănia familiilor celor doi logodnici la scară națională prin conexiunea cu antagonizarea socială dintre suveraniști și pro-europeni.

Debutul lejer al spectacolului alternează scenele de text cu muzica și dansurile de inspirație folclorică în descrierea unei comunități multiculturale aflate într-un relativ echilibru. De altfel, elementele coregrafice sunt integrate în spectacol ca limbaj extratextual, purtător al sensurilor lecturii regizorale. Costumele, alternanța limbilor vorbite și cântate plasează trama în spațiul comunității rurale, nucleul conviețuirii multietnice conservatoare. Pactul alianței matrimoniale dintre  familiile  logodnicilor e întărit de comentariul personajului colectiv; comentariu marcat de bătaia pașilor și lovirea palmelor pe corp, specifice dansurilor populare. De altfel, prezentă în dansurile tradiționale, lovirea corpului și podelei ritmează și anticipează acum turnura violentă a poveștii. Dublată de leitmotivul cuțitului, prezent încă din prima scenă în textul lui Lorca, bătaia podelei face vizibile semnele agresivității care planează asupra comunității.

Deznodământul conflictului dintre inimă și datorie e cunoscut: mireasa fuge în noaptea nunții cu bărbatul iubit (dar oare chiar e iubit?). În pofida încercării logodnicei de a rezista chemării pasionale, vocea rațiunii e învinsă de impulsul inimii. Seducția e mai puternică decât etica, iar aici lectura regizorală subliniază efectele alegerii nechibzuite, ce conduce la tragedie. Deși nu devine clară decât la final, alegerea acesta periculoasă, echivalentă cu moartea celor doi rivali, face trimitere la alegerile prezidențiale de anul trecut, când naționalismul vetust cu accente revanșarde a legitimat scindarea și învrăjbirea socială. Iar din această perspectivă, atmosfera gravă a spectacolului se tensionează treptat în rama celor două ritualuri de trecere, nunta și înmormântarea. Corul rudelor și sătenilor descrie lumea conservatoare închisă, în care viața se trăiește la vedere, supravegheată de bârfele și indiscreția cărora nu li te poți sustrage. Grupul omogen al sătenilor redă cu acuratețe raporturile de rivalitate în limbaj coregrafic-muzical. Din el par să se desprindă personajele secundare ca autentice exponente ale mediului. De altfel, decorul auster (Elöd Golicza) e compus din șirul meselor așezate în careu ce vor delimita spațiul public/al satului, în vreme ce spațiul privat/ casele și curțile logodnicilor se joacă pe mese. În fundalul scenei e amplasată orchestra – Andrei Dinescu (voce), Tamás Kolozsi (pian), Bogdan Paculea (clarinet), Răzvan Grecu(orgă). Laturile paralele ale careului meselor formează podiumurile pe care avansează viitorul cuplu; mirele ceremonios, cu pas sigur, mireasa cu pasul ezitant, într-o mișcare ghidată de mâna care forțează piciorul să înainteze în pofida ezitării. Spectacolul e construit pe acest dans al expunerii – ezitării, afirmației – îndoielii, ce constituie un comentariu nonverbal al adevărului sufletesc ascuns.

Simbolul culorii costumelor e clar: alb și negru pentru bărbații rivali, plasați astfel în opoziție față de codul moral. Rochia albă a logodnicei e schimbată cu cea neagră de mireasă, acoperită de voalul alb, sugerând tranziția de la sărbătoare la doliu, dar și conflictul interior al personajului. Costumele (Zsofia Gabor) reflectă amprenta etnică a personajelor și trimit, implicit, la cunoscute tensiuni culturale regionale. Mirele poartă costum popular oltenesc, mireasa rochie cu elemente împrumutate din costumul popular săsesc. Olga Török și Richard Hladik redau  stânjeneala și distanța unui cuplu formal. Apariția lor rigidă încearcă să acopere distanța dintre ei, reflectând totodată frământarea miresei în gesturile reținute. Gyan Ros în rolul lui Leonardo transmite ambiguitatea și tulburarea patimii carnale. Sentimentul e absent în jocul celor doi amanți, concentrat pe seducția irațională, pe disocierea dintre inimă și trup. Johanna Adam (Mama mirelui) și Daniel Bucher (Tatălui miresei) au în postură asprimea unor ranchiune vechi și neîncrederea într-un viitor al reconcilierii. Personajul colectiv poartă haine țărănești în culori neutre cu accentele de culoare aduse de accesorii conotate etnic: o basma, o pălărie, un pieptar ca elemente de caracterizare a unei comunități multiculturale. Energia colectivă se dezlănțuie în scena petrecerii de nuntă. Muzica redă eclectismul mediului și amestecă melodii populare cu manele și muzică pop, totul excelent cântat de mica orchestră cu solist. Dialogurile din timpul petrecerii sunt ingenios rezolvate regizoral; personajele avansează la microfoanele din avanscenă sugerând că vorbesc în timp ce dansează, păstrându-le în atmosfera sărbătorii colective. În plus, proiecția scenelor filmate (regia Adrian Sitaru) în fundal fixează caracterul etnosociologic al spectacolului și decupează prim-planuri din viața comunității.

Odată cu descoperirea fugii amanților, tonul grav al spectacolului devine amenințător. Intervenția personificată a lunii captează în oglindă raza reflectorului ce decupează detaliile corpurilor încleștate în lupta cu cuțite, coregrafiată ca dans contorsionat ce expune corpul masculin în vitalitatea și vulnerabilitatea lui. Confruntarea rivalilor e apogeul tensiunilor internalizate din comunitate. La final, mireasa mânjită de sângele celor doi bărbați pare să acuze prin postură obtuzitatea colectivă pentru viețile jertfite fără rost. Cinstea ei e intactă, sângele vărsat inutil nu răzbună nimic, iar onoarea se dovedește un fals pretext al transmiterii dușmăniei de la o generație la alta. În spectacol, moartea celor doi rivali recalibrează sensul onoarei trădate la inutilitatea războiului între taberele de orice natură: familiale, etnice, politice, ideologice. În dansul final al celor două văduve – mama și nora – pasul bătut al soacrei ritmează ultimele replici și reinstaurează vechile rivalități în comunitatea incapabilă să iasă din cercul vicios al urii și răzbunării.

Nunta însângerată de la Sibiu e un spectacol dens, în grila antropologiei sociale, fără a propune o actualizare a dramei lui Lorca. Dimpotrivă, rămâne fidel mediului patriarhal închis, dar îl translează în mentalitățile autohtone și ne invită să medităm la efectele naționalismului obtuz și la amenințarea fracturii sociale pe care o trăim azi.

Nunta însângerată de Federico García Lorca, Teatrul Național Radu Stanca Sibiu, secția germană.

La reprezentația din FNT: Distribuția:  Gyan Ros, Olga Török, Richard, Hladik, Johanna Adam, Daniel Bucher, Fabiola Petri, Fatma Mohamed, Emöke Boldizsar, Eva Frățilă, Serenela Mureșan, Cristina Stoleriu, Arina Ioana Trif, Veronica Arizancu, Cristina Ragos, Patrick Imbrescu, Viorel Rață, Alexandru Malaicu, Isabela Haiduc & Malena Silberschmidt, Mihai Mocanu, Laura Harre. Vioară și voce: Andrei Dinescu, Pian: Tamás Kolozsi, Clarinet: Bogdan Paculea, Orgă: Răzvan Grecu

Regia: Hunor Horváth

Decorul: Elöd Golicza, Costumele: Zsofia Gabor, Coregrafia: Árpád Könczei; asistenți coregrafie: Julcsi Ádám, Endre Melles, Muzica originală: Andrei Dinescu; compozitor și corepetitor: Tamás Kolozsi.

Regia de film: Adrian Sitaru; asistent regie film: Laura Bruma, Light design: Cristian Niculescu