Cum să „joci” metamorfoza: întoarcerea lui Yuri Kordonski pe scena românească

În teatru adaptările sunt importante, ele diversifică repertoriul, ating un public mixt, se adresează celor pasionați de literatură mai mult decât de artele scenice, produc abordări noi pentru actori. După ce s-a impus în teatrul românesc cu spectacolul de mare succes Unchiul Vanea de Cehov la Bulandra (2001), un adevărat ”hit” al anilor 2000, Yury Kordonsky a semnat în același teatru adaptări excelente, precum aceea după Crimă și pedeapsă de Dostoievski (2006) sau Îngropați-mă pe după plintă adaptare după romanul lui Pavel Sanaev (2011), care i-au adus premii și au făcut actorii fericiți. Regizorul născut la Odessa, care a studiat cu celebrul regizor și creator de școală de teatru Lev Dodin, emigrând în 2001 în Statele Unite și devenind el însuși profesor la Yale University, revine în această stagiune în România, cu o adaptare după Metamorfoza lui Kafka la Teatrul Excelsior din București.

Ideea acestei noi adaptări e una foarte bună, folosită cu succes și în Crimă și pedeapsă, și anume multiplicarea personajului principal: în cazul de față justificată și de transformarea pe care o suferă Gregor Samsa, care se trezește într-o dimineață incapabil să se dea jos din pat ca să meargă la serviciu, înțelegând în cele din urmă că din om a devenit gândac. Jucat în primele scene de Marius Turdeanu, personajul se împarte în trei (cu Matei Arvunescu și Alex Popa), apoi în cinci spre finalul spectacolului (cu Dan Pughineanu și Mircea Alexandru Băluță), pentru ca într-o scenă de fals final să apară în spatele peretelui de geamuri al camerei sale o mare de mâini care ating sticla (imagine scenică tipică pentru estetica regizorală a anilor 2000).

O altă idee este decizia regizorului ca actorii să spună întreg textul care le descrie acțiunile, în timp ce fac aceste acțiuni, o strategie post-brechtiană deja consumată în teatrul contemporan în modalități diverse și interesante. Așa cum este aplicată aici – într-o manieră amintind de cea a grupului american Elevator Repair Service, care asocia descrierea în proză cu alte acțiuni decât cele descrise, creînd un necesar și interesant contrapunct – este o sarcină deloc ușoară din care unii interpreți găsesc ieșiri personale: Bogdan Nechifor, în rolul tatălui, se joacă (intenționat ironic?) cu punctuația, iar Mihaela Trofimov în rolul mamei încearcă să separe descrierea acțiunii, livrată mai rece, de gesturile și expresia facială care o definesc, exagerându-le patetic pe acestea din urmă. Mai echilibrate în rostirea textului și îndeplinirea acțiunilor descrise sunt Oana Predescu (Grete, sora lui Gregor), care plasează accente autoironice în rostire și Dana Marineci (servitoarea), ultima adăugând din expresia feței și a corpului un fel de sarcasm acru, îmblânzit numai în scena în care se joacă cu „gândăcelul” în camera acestuia.

Metamorfoza. Credit foto: Volker Vornehm

Ideile de revizitare a textului lui Kafka în teatru ar fi putut să fie bune, dar punerea lor în practică nu e reușită, ci ezitantă, unele scene curg chinuitor, și nu doar pentru că atmosfera întreagă este oprimantă – cum oricine își poate imagina, dat fiind subiectul. Pe o idee bună se bazează și scenografia Oanei Micu: camera lui Gregor Samsa e o cutie așezată pe o rotativă, care ne oferă perspective diferite, pe de o parte cea a protagonistului, care trăiește din interior propria dramă a transformării, simțind din plin respingerea celorlalți, efectele claustrării, deprimarea, iar pe de altă parte perspectiva celorlalți membrii ai familiei, tatăl, mama, sora și servitoarea, care oscilează între dragostea lor pentru Gregor și imposibilitatea de a înțelege ce se întâmplă cu el. Tot scenografia propune o soluție pentru înțelegerea noii condiții a lui Gregor Samsa, care vede acum lucrurile de jos în sus, târându-se pe podea și ascunzându-se când cineva intră în cameră. Ideea – și ea bună în principiu – este ca mobilele să-și schimbe locul, ele fiind înfipte în tavan, sau pe pereți. Realizarea propriu-zisă de către actori, la vedere, a acestei acțiuni e însă greoaie și rupe ritmul spectacolului, spectatorii urmărind cu sufletul la gură dacă actorii vor putea sau nu să repoziționeze mobilierul. Poate după mai multe reprezentații această acțiune se va desfășura mult mai repede și mai firesc.

O scenă pe deplin reușită este cea comică, în care cei trei chiriași prospectivi sunt invitați de familie să stea la masă, mănâncă și apoi o ascultă pe Grete cântând la vioară, în timp ce-și savurează digestivul și trabucurile. La un moment dat, citesc în trei un ziar legionar care a fost în centrul unui scandal dintr-un alt teatru românesc, o trimitere neașteptată la realitatea imediată și la metamorfoza brutală a unor oameni de lângă noi în creaturi respingătoare. Indirect, gândul ne duce la schimbările rapide din ultimii ani, la rupturile petrecute și în familiile obișnuite, cum este și cea a lui Gregor Samsa, în care oamenii continuă să trăiască împreună, uniți de un amestec paradoxal de dragoste, milă, dezgust, respingere, pe care îl simt unii față de alții. Scena, perfect dirijată de regizor, care are o mare atenție pentru detalii, amintește de unele momente excelente din Unchiul Vanea, când personajele masculine stăteau la taclale ca să-și arunce plictiseala lungilor seri de vară. În acest caz, e reușită mai ales fiindcă e o scenă fără text, cei trei actori  – Dan Clucinschi, Dragoș Spahiu și Ovidiu Ușvat – nu descriu ceea ce fac, prin urmare nu sunt obligați să-și împartă atenția și își pot folosi toate resursele actoricești pentru a se acorda unul cu altul în interpretarea partiturii gestuale care li s-a încredințat. Efectul comic este garantat!

Singurul actor care reușește performanța de a îmbina sarcina reproducerii fragmentelor de proză aferente scenelor sale, care sunt cele mai multe, simultan cu executarea acestora, este interpretul lui Gregor Samsa, Marius Turdeanu. Cu o concentrare extraordinară, o condiție fizică ce îi permite să traverseze spațiul camerei sale în câteva secunde, să se cațere pe pereți sau să se facă nevăzut sub mobile, actorul joacă schimbarea și reușește să treacă dincolo de cuvintele care îi sufocă uneori pe ceilalți interpreți, pentru a ne sugera sensul profund: ce se întâmplă și prin ce trece un om când se oprește din goana cotidiană și înțelege că s-a transformat într-un gândac care nu se mai poate ridica de la pământ (la propriu sau la figurat). Ce anume încape în distanța dintre, cum spune regizorul, cine credem că suntem și cine ne temem că am devenit.

În scena finală a spectacolului, după ce sora lui decide că gândacul trebuie să dispară pentru ca viața ”normală” a familiei să poată continua, Marius Turdeanu ”joacă” metamorfoza lui Gregor Samsa: arborează aripi galbene de dantelă, dansează prin camera care i-a fost închisoare și flutură în spatele geamurilor, cu o expresie de bucurie pe o muzică înălțătoare.

Cu toate că Air, celebra suită pentru vioară a lui Bach, a însoțit producția de la bun început, abia acesta este momentul în care spectacolul se ridică și el de la podea – la propriu și la figurat.