Festivalul Enescu. Spre ce se îndreaptă opera secolului XXI?

La Festivalul Enescu opera în concert devine o constantă a programului, tot mai curajos reprezentată de la o ediție la alta. Dincolo de notorietatea muzicienilor invitați, spectacolul se prezintă ca gen hibrid, epurat de decorurile și convenția de joc a scenei, cu orchestra și soliștii plasați în același plan vizual. Rămâne în sarcina tensiunii dramatice a muzicii și a jocului minimalist al soliștilor să restituie relațiile dintre personaje în evoluția lor dramaturgică. Muzica se decupează astfel ca limbaj artistic privilegiat, asupra căruia e condusă concentrarea atenției publicului. Cum ar putea să arate opera secolului XXI ne poate sugera întâlnirea cu proiecțiile multimedia, o practică deja recurentă în festival, tot mai prezentă în lume în spectacole de teatru, performance, operă sau instalații performative. Acum, în spectacolele din festival, proiecțiile acoperă panoramic fundalul și lateralele scenei pentru a reda atmosfera dramatică decuplată de la epoca din libert, sugerând o amplasare supra-temporală a subiectului. În fond, proiecțiile multimedia își asumă sinteza decorului naturalist sau a celui abstract, în dinamica imaginilor conjugate arhitecturii muzicale, pentru a stimula senzația de scufundare a audienței în mediul sonor. Reușita acestei integrări depinde de sincronia ritmului transformării imaginilor cu tempoul partiturii muzicale, pentru ca cele două canale de comunicare să nu se bruieze reciproc. Dacă convenim să îl numim decor mutimedia, titulatura sugerează ieșirea din convenția decorului concret, subliniind contribuția audienței la corelarea fluxului muzical cu spațiul virtual imaginat prin repere vizuale de fiecare spectator.

Credit foto: Nona Ciobanu

Acestea sunt premisele unui gen exersat experimental începând cu 2019 în Festivalul Enescu, continuat și anul acesta de cuplul regizor-scenograf Nona Ciobanu-Peter Košir. Cei doi artiști au realizat până acum zece astfel de opere în concert, cele de anul acesta incluse, iar genul are un cert potențial estetic pentru care generațiile crescute cu tehnologia digitală par mai pregătite să-i descifreze limbajul. De altfet, formele hibride explorează întâlnirea muzicii cu textul rostit de actori în ceea ce Berlioz numea mélologue, referindu-se la poemul simfonic Lélio sau Întoarcerea la viață. În 2023, Nona Ciobanu si Peter Košir au oferit în Festival, în seara Berlioz, o soluție teatrală a partiturii interpretată de actorul Lambert Wilson, pentru ca anul acesta să acompanieze Poema română nr.1 cu fragmente din amintirile lui George Enescu povestite de Bernard Gavoty, în interpretarea actorului Marius Bodochi. Intervențiile dramaturgice propun un spațiu scenic comun al muzicii cu textul și imaginea proiectată.

În plină Belle Époque, Richard Strauss compune Salome (1905) și atacă tema seducției feminine malefice, asociată damnării biblice a luxurii și a păcatului originar. Încălcarea tabuului sexualității feminine, reprezentate de femeia fatală în epocă, rezonează cu noile valori ale debutului de secol XX, consonante cu temele post-romantismului. Libretul e scris de Hedwig Lachmann după drama omonimă într-un act de Oscar Wilde (1893). Drama a fost jucată în premieră în 1896, dar interzisă în Marea Britanie până în 1931, din cauza personajelor  biblice ce nu puteau fi subiectul unui spectacol. În schimb, piesa a fost populară în Germania, iar Richard Strauss o folosește pentru libertul operei sale omonime Salome, a cărui succes a ajuns să umbrească piesa originară.

După Otello de Verdi, vizionat la ediția trecută a Festivalului Enescu, opera într-un act Salome de Richard Strauss este unul din cele trei spectacole în concert ale ediției, semnate de artiștii multimedia Nona Ciobanu și și Peter Košir. De data aceasta, concizia dramaturgică a poveștii, – seducția erotică a dansului Salomeei în schimbul capului profetului – oferă soliștilor spațiul concentrării pe relații. Astfel, se disting două paliere de comunicare conjugate muzicii, reglate cu parcimonie: planul jocului actoricesc minimal și cel vizual al proiecțiilor. Deși așezați pe scaune mare parte din timp, soliștii continuă să se urmărească din priviri, să „joace” și în scenele la care asistă ca martori. Salomeea e continuu prezentă în scenă, în vreme ce restul personajelor o părăsesc și revin, controlând dinamica reprezentației. La intrarea-ieșirea profetului Jochanaan-Ioan Botezătorul, reflectorul subliniază dramatic statutul său excepțional. Acest joc scenic redus la minimum, dar subliniat prin atitudinea soliștilor și discrete intervenții de light design, e suficient pentru a transmite energia dintre personaje, tensionată de prezența malefică a Salomeei, opusă apariției iluminate a profetului.

>În deschiderea spectacolului, soarele roșu, aidoma unui halou însângerat, ocupă întregul fundal al scenei și iradiază pe pereții laterali într-o imagine panoramică, anticipând deznodământul tragic al poveștii. Se știe că Wilde a scris piesa în limba franceză, impresionat de picturile lui Gustav Moreau Salomeea dansând în fața lui Irod și Salomea și apariția capului Botezătorului, ambele expuse la Salonul din 1876. Imaginea de deschidere a spectacolului amintește aureola din jurul capului tăiat al Sfântului Ioan, vag însângerată în a doua pictură amintită (cromatica diferă de la o reproducere la alta). Acest soare roșu simbolic va reveni în proiecție în forme prelucrate ca letimotiv al dorinței carnale și al crimei fatidice. Seducția erotică e instrumentul răzbunării pentru orgoliul rănit al femeii refuzate de profet, dar râvnite de Irod. Imaginea focului solar asociată vâltorii valurilor mării trimite la o sinteză vizuală simbolică a tramei: mediul lichid al dorinței feminine va stinge focul spiritului, întrupat de noua religie anunțată de Ioan Botezătorul. Alte motive vizuale geometrice combinate cu elemente realiste degradate grafic însoțesc muzica densă și solicitantă. Am apreciat ritmul transformării imaginilor, acordat partiturii muzicale și menținerea imaginilor în registrul abstract, cu minime sugestii realiste, fără să concureze informația sonoră. De exemplu, pagini muzicale de o tulburătoare frumusețe, cum e Dansul celor șapte văluri ale Salomeei, sunt acompaniate de imaginea plutirii vălului roșu de sub care se ghicește mâna Salomeei. Vălul ascunde un corp feminin redus la conturul mâinii,  a cărui plutire sugerează seducția erotică și prefigurează valul sângelui care va curge prin sacrificarea profetului. Imaginile depășesc astfel circumscrierea narativă a libretului și, asociate cu scurte sintagme extra-textuale integrate în proiecție,  transpun episodul biblic în registrul pildelor ce conchid asupra cruzimii naturii umane.

Nu mi-am propus să scriu o cronică muzicală, dar interpretarea excepțională a Orchestra Simfonice din Köln, conduse de Cristian Măcelaru, și a soliștilor invitați, s-a impus prin calibrarea impresionantă a vocilor la densitatea orchestrației și a relevat prin acest acord fin, poate mai sensibil și mai profund ca piesa lui Oscar Wilde, sensul damnării feminine pentru sacrificarea profetului salvării umanității prin iubire. Ne putem imagina că această formulă epurată a operei cu decoruri multimedia va câștiga teren în secolul realității virtuale și al tehnologiei digitale cu care suntem contemporani.