Cum să arunci realismul în aer (II) Scena conceptuală: două regizoare experimentează

(Partea I a articolului se poate citi aici)

Nu mai găsești multă speranță într-o lume în care până și îngerii au intrat în burnout. Un show cu totul altfel, Cerul (hartă către casă) de Doru Vatavului, regia Iris Kovacs la Teatrelli se folosește de o aparentă contemplare de suprafață pentru a provoca o meditație profundă despre cât mai valorează umanitatea din noi. Pornind de la o serie de scene din România contemporană, așa cum apar ele în picturi semnate de artistul contemporan Șerban Savu, și folosind drept convenție scenică puterea supranaturală a personajelor, de mare succes în serialele pentru adolescenți, autorii spectacolului scriu povestea a patru îngeri – dintre care unul începător – a căror misiune/meserie/vocație?  este să salveze cât mai mulți muritori aflați la capătul puterilor din cauza greutăților vieții de zi cu zi. Ei pătrund în corpul celor de lângă cei care au nevoie de salvare sau chiar al celor ajunși  ”pe marginea prăpastiei” și își pun întreaga energie în slujba binelui, insuflându-le speranță, gânduri pozitive, dorința de a merge mai departe. Își folosesc pentru asta imaginația, argumentele, sunt niște îngeri care au, cum se spune, toate vorbele la ei”, care găsesc grăuntele de bine în orice situație rea. Uneori, mai dau greș, iar treptat unul dintre ei se simte cuprins tot mai mult de pesimism, nu mai crede în ceea ce face, devine un risc pentru muritorii aflați în grija lui și pentru colegii de echipă îngerească. Îngerul însuși intră în burnout și nu mai găsește puterea de a salva această lume. N-aș spune că lucrurile se sfârșesc bine sau rău – nimic nu e atât de simplu în viață, presupun că nici măcar în cea a îngerilor – dar pot spune că premizele spectacolului nu își arată limitele, că ele sunt excelent dezvoltate și conduse de dramaturg și regizoare, care le extind înspre o paralelă ofertantă: și dacă îngerii aceștia păzitori sunt chiar artiștii, al căror rol în lume e să țină vie lumina speranței, să infuzeze energie bună, să-i ajute pe oameni să vadă lucrurile din puncte de vedere diferite? Ce se întâmplă atunci când și artișii/îngeri păzitori obosesc, când energia lor se consumă și dezamăgirea, epuizarea îi iau locul? Amestecând limbaje artistice diferite, pictura realistă, în tonuri și culori mate, stinse ca de oboseală, a lui Șerban Savu cu textul viu, plin de umor cald, de autoironie, dar și de emoție scris de Doru Vatavului, și beneficiind de actori versatili (Armand Crișan, Mălina Moraru, Cezara Petredeanu, Adelin Tudorache) care cred până la capăt în miza personajelor lor, spectacolul se bazează pe regia lui Iris Kovacs, care îi extinde activ înțelesurile. În plus, grație unui program bine gândit la Teatrelli, echipa a avut un timp de lucru mai amplu, în două etape de dezvoltare, în urma cărora a rezultat o textură admirabil multistratificată, acumulată în timp, în mod organic. Caracterul lui inovator nu s-ar fi putut împlinit fără asta.

***

Într-un alt fel, Macbeth 0 de Catinca Drăgănescu, transformă și el scena într-un laborator conceptual în care se discută, așa cum ar trebui, soluții teatrale pentru explicarea epocii post-umane, dar și, implicit, nevoia de repoziționare a criticii față de spectacolele care includ în structura lor dramaturgică noile realități tehnologice.

„Regatul nostru este o rețea; cine nu se conectează dispare”, declară unul dintre personaje în Macbeth 0, un spectacol scris și regizat de Catinca Drăgănescu pe baza tragediei Macbeth de William Shakespeare. Afirmația nu este doar metaforică. În centrul reprezentației se află o rețea informatică propriu-zisă, în care software-ul, algoritmii și procesele digitale funcționează ca meta-personaje ce propulsează acțiunea. Figurile shakespeariene apar în principal sub forma unor avataruri într-un joc video complex și experimental, inspirat de piesa originală.

Regizorul Thomas Ostermeier a susținut celebrul principiu potrivit căruia „fiecare generație își scrie propriul Shakespeare; fiecare Zeitgeist comunică cu el într-un mod diferit”. Luând în serios această premiză, Catinca Drăgănescu își imaginează un Shakespeare al erei digitale, modelat de tehnologiile rețelelor, de logica jocurilor video și de controlul algoritmic. Macbeth 0. împletește o meta-narațiune despre un sistem software care recalibrează continuu personajele unui joc video axat pe putere cu intriga canonică a piesei Macbeth: uciderea unui rege în timpul unui act de ospitalitate și pierderea ulterioară a puterii obținute prin violență și trădare.

Spectacolul este conceput în mod evident pentru a angaja un public tânăr, familiarizat cu mediul digital, ceea ce merită discutat și admirat, dar personal sunt mai puțin preocupată de chestiuni de receptare în acest caz și mai mult de poziția și responsabilitățile criticii de teatru în raport cu asemenea forme hibride. Spectacolul mi-a trezit o serie de întrebări legate chiar de responsabilitatea criticii de teatru în epoca pe care o trăim: cum ar trebui criticii să evalueze autenticitatea, inovația și relevanța culturală atunci când dimensiunea teatrală tradițională fuzionează cu mediile digitale și cu estetica jocurilor video? Dispun criticii contemporani (mă includ și pe mine, desigur) de alfabetizarea tehnologică și culturală necesară pentru a aprecia calitatea artistică a unei dramaturgii algoritmice și a structurilor interactive sau bazate pe logica video-game-urilor?

În plus, cum gestionează criticii — și publicul — tensiunea dintre fidelitatea față de narațiunea shakesperiană și imersiunea în logica unui joc video pus în scenă live? În cele din urmă, nu pot să nu mă întreb dacă avertismentul producției — „cine nu se conectează dispare” — poate fi extins și asupra criticii de teatru înseși. Într-un peisaj teatral din ce în ce mai digitalizat, riscă criticul să devină obsolet dacă nu își asumă noile limbaje estetice și cadre tehnologice?