Cum să arunci realismul în aer (I)

Teatrul, paznic la viezuri?

Anul teatral 2025 s-a încheiat pentru mine cu câteva spectacole surpriză. Cerul (hartă către casă) de Doru Vatavului, regia Iris Kovacs (la Teatrelli) și Macbeth 0 de Catinca Drăgănescu (la Masca), transformă scena într-un laborator conceptual în care se discută, așa cum ar trebui, soluții teatrale pentru explicarea epocii post-umane. În spațiul mic al Casei Kerim, improvizat și neîncăpător pentru energia dezlănțuită de cei șase performeri, am văzut un musical hip-hop creat de Alex Tocilescu și Monica Stoica dedicat grupului Rostopasca, mișcarea declanșată de câțiva artiști vizuali în anii 90, care a scuturat zdravăn scena artistică din România aflată pe pragul intrării în secolul 21. Într-o producție a Universității de Arte din Târgu Mureș, intrată în repertoriul Teatrului Național din oraș, Savanta conspirație, am descoperit suprarealismul lui Urmuz întors paradoxal la realismul scenei. Și tot la Târgu Mureș, tot la Național, am văzut o iconoclastă rescriere post-modernă a Norei ibseniene, semnată de Sivan Ben Yishai și pusă în scenă de Bobi Pricop.

Toate aceste producții marchează o îndepărtare a teatrului local de zona realismului intens practicat în ultimele decenii. În forme variate și cu rezultate de calități diferite, ele propun explorarea de forme noi, răsturnări de sens, sau experimentarea unor limbaje incorporând noile tehnologii, toate fiind încercări de avansare a discursului scenic înspre reactivarea imaginației spectatorului, mai degrabă decât antrenarea lui pentru analiză și gândirea critică. Fără să fie vorba despre escapism, autorii acestor spectacole evită căile bătute și clișeele scenice, și obțin astfel efectul scoaterii spectatorilor din zona lor de confort.

***

În Savanta conspirație, această ieșire din confort se produce prin neașteptata întoarcere pe dos a intențiilor celebrului Urmuz care își propunea prin poemul în proză Ismail și Turnavitu publicat în 1921 (și prin alte câteva proze care l-au făcut celebru postmortem) să răstoarne convențiile literare, devenind astfel un original reprezentant al avangardei literare românești și inaugurând literatura absurdului, antiproza, dadaismul. Textul acestui rebel al literaturii române este ”cumințit” pe scena Studio a Teatrului Național din Târgu Mureș de către regizorul Marius Oltean care îl transformă într-o piesă cu personaje, conflict, dialoguri. Acesta scrie un scenariu incorporând proza urmuziană și păstrează profilul personajelor lui Urmuz – Ismail (în spectacol Smail), cel ”compus din ochi, favoriți și rochie”, excelent interpretat de Mihai Rădoi, care și-a lăsat chiar și favoriți pentru a-l ”încarna”, respectiv Turnavitu (Costin Bucătaru), cel angajat drept ”șambelan la viezuri” – și le adaugă alte trei personaje pentru a da amploare aventurilor acestora. Se regăsesc în textul pentru scenă principalele repere ale antiprozei lui Urmuz, ironiile lui cu privire la procesul politic din România, dar și la moravurile epocii, iar imaginile abstracte, printre care abajurul sub care solicitatorii de posturi sunt puși să clocească ouă, viezurele pe care îl abuzează Smail și îl păzește Turnavitu, devin recuzită concretă. Această înrădăcinare forțată a suprarealismului urmuzian devenit realism scenic produce un spectacol de teatru absurd înrudit cu cel ionescian, care aprecia creația urmuziană, recunoscând-o implicit ca precursoare pentru propriul său discurs scenic. Spectacolul răspunde astfel la posibila întrebare ”poate suprarealismul să fie reprezentat pe scenă?”, produsul rezultat stârnind în repetate rânduri râsul, prin contrazicerea intenționată a regulilor frazării și aruncarea în aer a sensurilor cuvintelor. Nu lipsește nici umbra gândului că întreaga goană a omenirii înspre căpătuire cu orice preț sau înspre găsirea unui sens al vieții sau măcar o mimare a acestuia, această ”savantă conspirație” altfel spus, este complet inutilă, gând care l-a împins în cele din urmă pe Urmuz la sinucidere în urmă cu un secol.

Un recital hip-hop original, delicios de ireverențios a zguduit în decembrie 2025 câteva cluburi în care producătorii i-au găsit loc de întâlnire cu publicul. Eu l-am văzut la Casa Kerim, într-un spațiu prea mic pentru a cuprinde energia degajată de cei șase excelenți performeri (Răzvan Ionescu, Vlad Pânzaru, Cristian Robe, Costin Stăncioi, Mara Tătar, Georgiana Tițoiu), dar oferind publicului șansa apropierii de scena „luată pe sus”. Inspirat de artiștii iconoclaști care au creat grupul Rostopasca (Angela Bontaș, Alina Buga, Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo, Alina Pențac – care semnează scenografia spectacolului, în spiritul Rostopasca -, Florin Tudor și Mona Vătămanu) la finele anilor 90 în București, explodând cultura bătrânicioasă a șevaletului și punând bazele a ceea ce de-abia de-atunci înainte s-a putut numi și la noi, cu adevărat, „artă vizuală”, scriitorul Alex Tocilescu a scris un musical hip-hop original care îi solicită enorm pe actori, dar cere și spectatorilor o capacitate crescută de a face conexiuni. Autorul amestecă inteligent rime și frame-uri mentale, face aluzii, aruncă în mix nume de personaje, realități și constructe culturale, iar din ”shaker-ul” bine agitat de regizoarea Monica Stoica (autoare și a unui neobișnuit, suprarealist, spectacol despre ultra-fragilitatea umanității de azi bazat pe piesa Balerinele acvatice de David Drábek la Teatrul Metropolis) rezultă un cocktail de popular culture cu aromă locală unică.

***

Furia este motorul principal al rescrierii postdramatice a Norei ibseniene, semnată de Sivan Ben Yishai și pusă în scenă de Bobi Pricop la Naționalul din Târgu Mureș. O furie dezlănțuită, exprimată printr-un vocabular dens, violent, chiar agresiv și amplificată prin intermediul unui cor care este personajul principal al piesei, executând energic o coregrafie rimând cu vocabularul (coregraf Filip Stoica). Din cor fac parte personajele secundare ale piesei lui Ibsen, mai exact servitorii familiei Helmer: dădaca, bucătăreasca, șoferul, curierul, toți cei fără voce în piesă – o scenă lungă constă în căutarea în corpul piesei a puținelor replici sau menționări fără replici ale acestora – care se aliază acum pentru a răsturna vechea ordine a lucrurilor. La propriu. Invadează casa (It was all about the house! strigă corul la un moment dat), îi leagă pe Nora și pe Torvald de fotoliile lor comode, răstoarnă bustul lui Ibsen aflat în sufragerie (de ce e acest bust aici, alături de o altă sculptură amintind de Țipătul lui Munch, asta numai scenograful Raul Cioabă ar putea răspunde). Furia și revolta se autoconsumă, și corul dă cu Nora de pământ – din fericire doar la figurat. Nu cu autorul piesei. Nu cu producătorii/regizorii care de-a lungul timpului au îndulcit acțiunea, finalul, etc, pentru ca piesa lui Ibsen să nu deranjeze prea mult publicul. Ci cu Nora, mai exact cu interpreta acestui rol, o actriță generică – aici interpretată de Elena Purea, cu nedumerirea omului care pe bună dreptate nu înțelege ce i se întâmplă – învinovățită că și-ar fi concediat colegii de trupă care aveau prea puține replici, că ar fi condensat textul păstrându-l mai ales pe al ei, că ar fi profitat de interpreta dădacei care și-a părăsit proprii copii ca să-i crească pe ai ei…etc Planurile realității și ficțiunii se amestecă și se confundă, autorul Sivan Ben Yishai fiind parcă în căutare de vinovați asupra cărora să-și descarce furia. Dar, chiar dacă furia poate fi un bun declanșator de conflict dramatic, ea nu poate susține de una singură o întreagă arhitectură dramatică. Fundația se clatină.

We are dancing against the story spune corul la un moment dat (nu e clar dacă piesa a fost tradusă din engleză sau din germană de Ciprian Marinescu, unele replici rămân netraduse, probabil fiindcă e mai „cool” să fie spuse în engleză, deși mare parte din public nu pare să fie de părerea aceasta). Dar ”against” e gol de conținut, nu construiește nimic, doar spulberă – povestea, personajul Nora, înțelesurile. Și nu pune nimic în locul lor.

(Partea a II-a articolului se poate citi aici)