Vlad Drăgulescu, director artistic TNC: ”Se va scrie un nou Decameron, un Hektomeron, cu alte povești din 2021”

Pornind de la Decameronul scris de Giovanni Boccaccio acum mai bine de 650 de ani, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a lansat pe 15 ianuarie 2021 proiectul internațional HEKTOMERON – un mesaj universal al speranței. Într-un moment în care izolarea, teama și moartea sunt prezente în lumea de acum, așa cum au fost prezente și în Florența anilor în care Decameronul a fost conceput de către Boccaccio, 100 de regizori din 100 de țări au regizat câte unul din cele 100 de episoade. Vreme de 100 de zile, zilnic, pe website-ul proiectului s-a transmis în regim live streaming din Sala “I.D. Sîrbu” a Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova câte una din cele 100 de povești. Până pe 24 aprilie, când a fost difuzat ultimul episod, Hektomeron a fost urmărit online de mai bine de o jumătate de milion de spectatori din 147 de țări. Proiectul continuă cu ambiția echipei de a crea o hartă culturală cât mai complexă a lumii și de a aduce artiștii împreună. Iar pe 21 iunie este programată Ziua Hektomeronului, un maraton de 25 de ore de teatru.

Am stat de vorbă cu Vlad Drăgulescu, directorul artistic al Naționalului craiovean, la încheierea celor 100 de zile de Hektomeron.

 Este o zi stranie, cred, această primă zi după cele o sută de zile.

Este, dar proiectul e făcut de așa natură încât nu se termină azi. Și atunci avem în continuare de lucru. Avem liber azi și mâine, pentru prima oară în 100 de zile, dar începem să lucrăm la testimonialele celorlalți artiști din cele 100 de țări. Începem să contactăm alți artiști de teatru, fie actori, scenografi, dramaturgi, fie chiar și alți regizori care vor să povestească despre ce înseamnă teatrul în țara lor azi, cum se manifestă, atât estetic, cât și în timp de  coronavirus. Până în preajma datei de 5 iunie ne vom ocupa cu asta. Și, în plus, cu toate celelalte parteneriate pe care trebuie să le punem la punct pentru a putea mediatiza data de 21 iunie și, de fapt, toată platforma, tot ce am făcut, tot ce am adăugat și tot ceea ce continuăm să adăugăm pe ea.

Hektomeron este un proiect complex, de durată. Cum ați gândit promovarea lui?

A fost foarte dificil, pentru că este foarte greu de comunicat ce am vrut noi să facem. Într-o astfel de situație fie ai tendința să scrii un email kilometric, în care să explici foarte clar tot conceptul și să riști să fie ignorat, pentru că acum lumea nu mai citește atât de mult. Fie să-l faci foarte succint, dar în același timp să fie atât de succint încât deschizi, nu înțelegi și iarăși treci mai departe. A fost foarte complicat să facem un melanj între varianta mai lungă, dar din care înțelegi ce facem noi aici, și varianta scurtă, ușor de citit. Ziceam zilele trecute că până la urmă proiectul nostru a pornit de la întrebări existențiale: de ce existăm noi, care e rostul nostru? Acestea au început anul trecut, când eram în izolare totală.

Și era perioada introspecției…

Da. Noi făceam deja o groază de lucruri, ne-am tot ținut pe Facebook și am avut programul nostru, „Online e fain”. Ne-am ținut în priză și i-am ținut aproape pe spectatori și pe actori, pentru că era foarte important să nu ne pierdem, să nu ne ieșim din mână. Și tot îmi puneam întrebări: „Bun, facem treaba asta, se uită lumea… Dar fiecare are un rost. Rostul nostru care este, ca artiști, ca oameni de teatru într-un moment ca ăsta? Ce sens avem noi?”. Și atunci a apărut gândul că putem face un material care să devină o bornă. Să puncteze că aici, în firul poveștii noastre, s-a întâmplat asta. Și să ținem minte. Pentru că și Boccaccio, nu știu dacă a avut intenția asta sau nu, dar până la urmă a creat o bornă: a scris la 1360 o carte care vorbește despre un anumit moment clar din istoria Florenței. Și cred că asta încercăm și noi să facem în momentul de față, să punem această bornă împreună cu alte 99 de țări. Pentru că, evident, nu e un proiect al României, e un proiect al tuturor celor 100 de țări care au participat, pentru că vocea e comună, împreună trecem și, spre deosebire de acum 650 de ani, acum vorbim despre o pandemie care a afectat chiar absolut toate țările de pe glob. Deci, e o problemă pe care o înțelege absolut toată lumea și care este marcată cumva în istoria fiecărei culturi și țări.

Cum ați reușit să vă asigurați că veți avea 100 de regizori?

A fost o nebunie! Am început să facem cercetări anul trecut și să căutăm regizori. Sigur că pe mulți dintre ei i-am putut găsi lejer, datorită contactelor pe care le avem din Festivalul Shakespeare și din alte proiecte internaționale. S-a ajuns destul de rapid la 40 și ceva de regizori. De acolo a început povestea, pentru că a trebuit să cercetăm foarte mult, să pierdem zile și nopți căutând teatre, articole despre teatru, activități care să semene cu ceea ce ne doream noi să obținem de la regizorul respectiv. Uneori am avut noroc și am găsit mai repede omul pe care ni-l doream și care a spus „da”. Am avut și momente în care ni s-a spus „nu”, însă, din fericire, până la urmă nu am ratat niciuna din cele 100 de zile consecutive de performance-uri live.

Noi am căutat un anume profil de regizor. De aceea ne-a interesat foarte mult să vedem ce se întâmplă și la nivel experimental. Mulți dintre regizorii noștri au acest element în CV-ul lor. Urma ca ei să facă o poveste cu un actor pe care nu l-au văzut niciodată, într-un mediu pe care nu l-au folosit niciodată, în 8 zile. Și atunci aveam nevoie de oameni care să aibă curaj, un pic de nebunie și care să fie inspirați de o astfel de provocare și să ardă în felul în care noi ne-am propus să ardem. Nu e deloc ușor, mai ales că și condițiile au fost destul de frustrante ca artist, pentru că tu nu reușeai să-ți alegi nimic, nici actorul, nici povestea. Se trăgea dintr-o căciulă și tu primeai: „aceasta este povestea ta și acesta este actorul tău”. La fel de frustrant a fost și pentru actori, pentru că și ei primeau: „aceasta este povestea ta și acesta este regizorul tău”. De  asta spun că am căutat acest tip de regizor care este dispus să se arunce într-o astfel de provocare, în care nu are prea mult timp să stea pe gânduri, ci trebuie să ardă cât mai repede și să producă cât mai repede performance-ul.

Te rog să vorbești puțin despre viziunile pe care regizorii selectați le-au avut, despre abordările lor în ceea ce privește Decameronul.

Unii au contrazis viziunea lui Boccaccio, alții au mers pe drumul pe care l-a pregătit autorul, alții pur și simplu au rescris cu cuvintele lor poveștile respective, alții au folosit ca pretext povestea respectivă pentru a spune, de fapt, cu totul și cu totul altă poveste. Cred că unul dintre marile beneficii pe care le vedem acum, după 100 de episoade, este că avem aproape 100 de episoade diferite. Cred că sunt foarte puține în care să poți spune „uite, acest episod seamănă cu celălalt”. Chiar dacă ele sunt jucate de același actor. Asta ne-a bucurat cel mai tare, că am descoperit în actori, cu ajutorul acestor regizori, lucruri pe care nu le-am mai văzut până acum la colegii noștri. Și asta înseamnă că și ei s-au deschis foarte mult și viziunea regizorală s-a exprimat, până la urmă, în mare parte, printr-un lucru foarte intens actor-regizor. Nu sunt foarte multe episoade în care să spui că regizorul s-a aruncat foarte mult și a creat așa cum creează în mod normal un regizor într-un teatru, unde îi vezi foarte clar viziunea. Practic, viziunea s-a exprimat prin manifest, prin felul în care și-au tăiat poveștile respective, pentru că, evident, dacă ar fi fost să se spună sau doar să se citească fiecare poveste, putea să dureze și câte 40-50 de minute. Și iarăși aici a intervenit o altă frustrare, momentele trebuiau să aibă în jur de 14 minute. Iar ei a trebuit să condenseze și practic viziunea regizorului a fost o viziune a unui regizor-dramaturg, care a lucrat tot timpul cu un text, l-a desfăcut, l-a refăcut, l-a tăiat, l-a schimbat sau nu l-a folosit deloc, pentru că s-a întâmplat și așa. Acestea au fost mijloacele pe care ei le-au putut folosi să-și exprime ideile.

Ultimul episod, cel semnat de Radu Afrim, a avut 50 de minute!

Radu, într-adevăr, și-a dat frâu liber din toate punctele de vedere și ne bucurăm foarte mult că a făcut lucrul ăsta, pentru că mi se pare că au reușit în câteva zile să creeze un spectacol adevărat. 50 de minute este un one man show serios. Sigur că avantajul față de alți regizori și alți actori a fost că ei se cunosc, însă să faci în câteva zile un spectacol de 50 de minute, iar Marius (n.red. actorul Marius Manole) să reușească să stăpânească atât de bine tot textul și povestea, și personajele, și mesajele e de-a dreptul uimitor. Și-atunci, ca-n teatru, accidentele de regulă sunt de bun augur, și chiar dacă ei au depășit cu mult cele 14 minute, acestea vin ca un ajutor pentru că este chiar ultimul episod, ziua 10 povestea 10, iar Radu, prin talentul lui, a reușit să scrie o concluzie extraordinar de frumoasă și care de multe ori face dreptate unor personaje. Trecând dincolo de Boccaccio, trecând dincolo de orice idee de Decameron, cred că a reușit să facă dreptate tuturor celor care nu au o voce. Mi se pare că a creat acest final cel mai bine din cât se putea, pentru a potrivi cu tot ce a însemnat Hektomeronul.

Ați avut de la început certitudinea că veți duce până la final cele 100 de zile?

Se puteau întâmpla foarte multe și s-au întâmplat multe. Numai că avem o echipă extraordinară la teatru care reușește să facă minuni. Și s-au întâmplat multe minuni în aceste 100 și ceva de zile, care evident nu s-au văzut, dar au existat și se simt prin faptul că noi am reușit să facem 100 de zile. Asta este o altă poveste a altor personaje care din păcate nu au o voce. Vocea lor e exact acest proiect, care trăiește datorită oamenilor din spate, datorită oamenilor care au muncit zi și noapte să convingă regizori, să mențină relațiile cu regizorii, să îi facă să se întoarcă în momentul în care se răzgândiseră și nu voiau să mai participe pentru că s-au speriat… și-așa mai departe. A fost cu adevărat un carusel. De exemplu, ni s-a întâmplat ca la un moment dat un regizor să facă Covid și să nu mai poată să lucreze. Și am găsit un alt regizor tot din aceeași țară care, după ce ne-am apucat de lucru, a doua zi a făcut Covid! Din fericire, a avut doar o zi niște frisoane și s-a simțit rău, apoi a putut să lucreze din carantină. Cred că am avut în total trei regizori care au lucrat din carantină. Din păcate, am avut un alt regizor, din Bangladesh, care nu a mai putut să intre în proiect. La un moment dat, nu mai dădeam de el și … „vai de capul meu, vine momentul, vine momentul”. După o vreme, reușim să luăm legătura cu el. Din păcate, săracul de el fusese în spital, în stare destul de gravă. Și n-a mai putut să intre în proiect. Și-a revenit, este în regulă, însă n-a mai avut energia de a crea performance-ul pe care îl aveam cu el. Sper din tot sufletul să găsim o altă ocazie pentru acest om și să facem ceva cu el altădată. Regizori de care iarăși… nu mai dădeam pentru că, timp de două săptămâni, li s-a tăiat internetul, pentru că în țara lor au fost alegeri. Cineva din Africa n-a mai avut internet. Ne-a sunat pe fix să ne spună că el nu are internet, dar că se întoarce în proiect când se termină alegerile, pentru că o să revină internetul, și că el nu iese din proiect. Sunt foarte multe povești care o să fie scrise. Vrem să scoatem o carte pentru ca toți oamenii care au lucrat în acest proiect, mai ales cei care au avut grijă de fiecare țară în parte, să aibă o voce. Și o vor avea prin această carte, pentru că acolo fiecare dintre ei va fi cu nume și prenume și vor avea, la rândul lor, poveștile lor. Se va scrie un nou Decameron, un Hektomeron, cu alte povești din 2021. Povești făcute de oameni, trăite de oameni de-adevăratelea.

De data aceasta, povești scrise. Mi se pare extraordinar, e o experiență unică.

Da! Din multe puncte de vedere, te zdruncină și, în același timp, te pune pe picioare o experiență ca asta. Mă gândeam acum la cei din tehnic, care, de exemplu, au început munca pe 13 ianuarie și au terminat pe 24 aprilie. Sigur, sunt 4 echipe și fiecare echipă are câte 25 de povești. Însă, i-am vazut de la zi la zi cum deveneau ca niște soldați din trupele speciale, de la zi la zi deveneau și mai profesioniști, și mai serioși, și mai implicați. Au fost trup și suflet, echipele tehnice au făcut la rândul lor niște minuni, pentru că erau acolo, se întâmpla ceva, iar ei găseau o soluție. Regizorul cerea ceva, ei imediat săreau și găseau soluție. S-a creat o simbioză fantastică între tehnicieni, actor, regizor și traducător. Și intram, mă uitam la câte o repetiție și nu-mi venea să cred ce energie se găsea acolo și cât de concentrați erau toți, pentru că evident și pentru ei era foarte dificil: actorii aveau 8 zile de repetiții, din care 3 la scenă și practic tehnicul avea, pentru fiecare episod, doar 3 zile la dispoziție să creeze tot: să învețe luminile, să învețe sunetul, să învețe subtitrarea, să învețe absolut tot. Și acum vorbesc de alți oameni care au lucrat la acest proiect –  traducătorii. Studenți de la noi, de la Facultatea de Litere, care au făcut traduceri și interpretare, i-am luat ca din oală, pentru că ei habar n-au avut în ce intră și dintr-o dată s-au trezit că trebuie să facă traduceri și din engleză, dar și din franceză, italiană, spaniolă și rusă și că trebuie să își depășească orice fel de emoție și să fie liantul care asigură până la urmă realizarea proiectului. Și iarăși și-acolo s-a creat o super echipă de traducători. Practic, cred că un singur șurub dacă lipsea din toată treaba asta, proiectul nu s-ar fi întâmplat.

Ați construit, pur și simplu, o comunitate, uriașă chiar.

Da, așa pare, uite nu m-am gândit niciodată în felul ăsta, dar da, cred că s-a creat o comunitate, pentru că fiecare actor a rămas prieten cu regizorii cu care a lucrat. Ei vorbesc în continuare și sigur că toți regizorii au intrat și s-au uitat la ceilalți regizori și știu povești de la câțiva dintre ei că au început să comunice și între ei (regizorii) și să se contacteze și să vorbească fiecare despre episoadele celuilalt. Până la urmă… să creeze noi legături. Sperăm că, după ce se va termina totul, aceasta va fi o platformă de unde să plece multe alte proiecte. E unul dintre punctele pe care le-am țintit, să creăm o comunitate, uite așa cum i-ai spus tu. Noi i-am spus platformă, dar cred că e mai potrivit comunitate, o comunitate din care să se nască viitoare proiecte. Aștept să vedem, primul semnal când ne va veni, de unde ne va veni.

E foarte emoționant. Este incredibil cum s-au strâns atâta forță și atâta motivație, atâta dorință de a ieși lucrurile bine, din partea atâtor oameni. Nu știu dacă îți dai seama ce energii au fost antrenate și ce energii bune au fost construite până la urmă.

Da, era un film, nu mai știu, când eram eu mai mic, un film prostesc de altfel, dar care avea o vorbă, care de fapt mai târziu am aflat că era din cu totul și cu totul altă parte: „build it and it will come“. Și mi-a rămas în minte chestia asta. Practic, noi asta am făcut acum. Ca să vină energia, a trebuit s-o construim. Și bineînțeles că am avut și noroc. S-a creat un noroc, o energie a guvernat toată treaba asta, ca  lucrurile să se întâmple și să meargă șnur așa cum au mers.

Credit Foto: Vlad Drăgulescu