Velica Panduru:  „Nu există granițe!”

– Cariera ta artistică se desfășoară de ani buni între două culturi: cea română, în care ai debutat ca scenografă și ți-ai câștigat recunoașterea și cea franceză unde ai ridicat ștacheta și mai sus, lucrând cu regizori recunoscuți, dar și cu tineri creatori. De care dintre cele două scene ești mai legată și de ce?

• Viața mea profesională a debutat într-o minunată aventură, am trăit din primii ani cu bagajele la ușa. Încă din studenție am început să lucrez în teatre importante din lume și pentru festivaluri internaționale. În anul 2 de facultate am avut un proiect în cadrul Festivalului de Francofonie de la Limoges, la Teatrul Național din Conakry (Guineea), iar în anii 3 și 4 lucram la Piccolo Teatro din Milano și la Teatrul Lliure Barcelona pentru Festivalul Internațional de Teatru Sitges. Mai târziu m-am mutat la Paris și am început să mă împart între proiectele din România și cele din Franța. Am cunoscut-o pe Alexandra Badea, o întâlnire foarte importantă pentru mine ca artistă, regizoarea cu care am avut un mare și frumos parcurs profesional (și în Franța și în România) în ultimii 18 ani. Formându-mă așa, încă de mică, m-am adaptat foarte ușor în toate spațiile culturale simțindu-mă “ acasă” în fiecare colț din lumea asta în care am lucrat. Deci nu pot spune că mă simt mai legată de o scenă sau de altă. Mă simt legată de fiecare “familie” din care am făcut parte.

– Ai colaborat de mai multe ori cu scriitorul și regizorul haitian Guy Regis jr., cel mai recent anul trecut la Limoges pentru spectacolul L’amour telle une cathédrale ensevelie (Dragostea ca o catedrală îngropată) parte dintr-o trilogie pe care el o scrie și regizează, dedicată unei drame de familie desfășurată pe fondul globalizării și postcolonialismului. Ești tu însăți parte dintr-un mic grup select de ”artiști globali” care lucrează pe diferite meridiane – cum se desfășoară aceste colaborări cros-culturale? Cu ce te încarcă ele, ce înveți din ele? Și care sunt dificultățile?

• Pe Guy Régis Jr. l-am cunoscut datorită Alexandrei Badea. Guy m-a invitat să lucrăm împreună în anul 2011 în cadrul Festivalului de la Avignon, secțiunea Sujets a Vif. Scopul acestei Secțiuni este întâlnirea dintre artiști proveniți din culturi diferite. Am petrecut timp împreună discutând, documentând, explorând lumea, cultura, universul din care el face parte, până când l-am înțeles, l-am absorbit, am ajuns să îl conțin și eu. Pe Guy l-am reîntâlnit abia anul trecut după 12 ani și ne-am reconectat imediat, ca și cum nu lucrasem împreună de un an și nu de 12. Universurile noastre artistice s-au întâlnit rapid, ne-am inspirat reciproc, e un artist atât de profund, de poetic, dar care face o radiografie atât de puternică, de crudă, a dislocării familiei, a situației refugiaților din Haiti (și nu numai) pe care disperarea i-a aruncat spre exil, mulți dintre ei pierind înghițiți de oceane. În toate experiențele pe care le-am avut cu regizori și autori veniți de pe alte meridiane, din alte culturi, am simțit că se topesc granițele, dispar și am ajuns la un limbaj artistic comun.

Pentru mine a fost foarte importantă și întâlnirea cu Dieudonne Niangouna cu care am colaborat de două ori în ultimii ani, prima dată în cadrul festivalului de la Avignon ediția 67 unde a fost artist asociat. Pentru acest proiect, Dieudonne a făcut prima etapă de lucru la Brazaville (Congo) pentru ca noi artiștii colaboratori să trăim un timp și să înțelegem cultura, viața, lumea din care face parte. Am locuit într-un cartier popular, sărac, departe de confortul “civilizației europene” tocmai ca să ne putem integra și să putem aprofunda stilul de viață al oamenilor simpli. De acolo am cumpărat aproape toate materialele folosite în creația costumelor spectacolului Sheda. A fost o experiența extrem de puternică, de creativă, de inspiratoare.

Și vorbind despre proiectele mele cros-culturale, ultima întâlnire frumoasă pe care am avut-o la sfârșitul anului trecut a fost cu Caroline Hatem, o artistă foarte specială și complexă din Liban. Caroline e regizoare, dramaturgă, actriță și coregrafă, trăiește în Beirut și am lucrat împreună la Berlin pe o dramatizare semnată de ea după romanul Transit de Anna Seghers, un proiect în colaborare cu teatrul Schaubühne și Akademie der Künste Berlin. Aproape toată echipa artistică a fost de origine libaneză. O altă familie din care am simțit la finalul proiectului că fac parte. Dacă la început găseam o dificultate în limbaj (pentru că spectacolul s-a repetat și s-a jucat în limba arabă), pe parcurs am integrat in mine muzicalitatea limbii și, spre final, ajunsesem parcă să o și înțeleg. Altă graniță spartă. De fapt, asta e minunat în aceste întâlniri. Nu există granițe.

– Comparând condițiile de lucru în teatru din alte țări cu cele din România, ce ai spune că încă ne lipsește și ce avantaje avem – dacă avem – față de alte culturi? Ce am putea să facem mai bine?

• Sunt probleme cu care m-am confruntat în unele teatre din România. Sunt lucruri de schimbat pentru funcționalitatea producțiilor de teatru. Profesionalismul, condițiile de lucru și calitatea execuției decorurilor și costumelor în atelierele de producție. Eu sunt o scenografă foarte exigentă în ceea ce privește execuția elementelor de decor și costume, pentru mine detaliul este foarte important. În multe ateliere, echipele angajate nu acordă destulă atenție sau răbdare (sau nu au condiții bune de lucru), deseori am auzit replică “suntem pe scenă, e departe, nu se vede”. Nu se vede, dar se simte. Materialele pe care le alegem și detaliile de execuție fac cs un concept să devină o lume, un univers sau să rămână doar un decor mediocru. Eu întotdeauna am pretenția că decorurile de teatru să fie executate ca pentru studioul de film. Din această cauza, am preferat în ultimii ani să externalizez producția decorurilor, să lucrez cu echipe care respectă cerințele și exigențele mele de calitate a execuției. Colaborez de mulți ani cu arhitectul Ioan Moldovan care a construit în atelierele lui de producție multe decoruri pentru spectacolele mele din România dar și pentru cele din străinătate.

Alt capitol important este montarea, demontarea și depozitarea decorurilor. În multe teatre din România nu sunt condiții bune de depozitare sau sunt tehnicieni de scenă care au o lipsă de respect pentru elementele de decor. Dacă la premieră totul este impecabil pentru că supraveghem îndeaproape montarea, după câteva spectacole încep să se distrugă rând pe rând elemente, se trântesc, se sparg, se murdăresc. Pentru mine e foarte dureros. În teatrele în care am lucrat în lume, tehnicienii de scenă sunt extrem de atenți, totul se manipulează cu enorm de multă grijă și cu echipamente speciale. Foarte dificilă a devenit în ultima vreme și legislația, birocrația. Ești obligat sa achiziționezi materiale, recuzită, costume doar de la magazine și firme care pot factura prin SEAP sau care au cont în Trezorerie. Asta e imposibil pentru că majoritatea magazinelor nu funcționează prin acest sistem. Și lucrurile astea ne limitează enorm, trebuie să găsim soluții ceea ce e foarte dificil. Parcă nu am lucra într-o instituție de cultură în care este vorba despre creație. Nu m-am confruntat niciodată, în nici o altă țară, cu aceste tipuri de probleme administrative de producție.

– Ești colaboratoarea preferată a regizorului Eugen Jebeleanu, alături de care ai fost încă de la primele lui spectacole independente pentru care îmi amintesc că împrumutai elemente de scenă de la Teatrul Național. Acum, după ce l-ai asistat pentru spectacolul cu Pescărușul chiar pe scena mare a TNB, ce ai putea spune despre traseul lui artistic, așa cum l-ai văzut tu, fiindu-i aproape de atâta timp? Ce proiecte urmează în colaborare cu el?

• Pe Eugen l-am cunoscut când era încă un copil, avea 18 ani. Am lucrat împreună la Boala Familiei M, regia Radu Afrim. M-a cucerit sinceritatea, emoția, vulnerabilitatea lui pe scenă dar și în viața. Ne-am atașat enorm unul de celălalt și în scurt timp l-am urmat și l-am susținut în cariera lui de regizor. El s-a format alături de mine, iar eu m-am redefinit alături de el. Comunicarea în lucru cu Eugen este fluidă, firească, ideile se nasc ușor, de la sine. Împreună funcționăm parcă în prelungirea gândurilor celuilalt.

La început au fost ani dificili (în perioada GreenHours și un teatru), ani cu multe constrângeri profesionale (de unde și lucrarea lui Eugen de doctorat Teatrul constrângerii). Ani în care bugetele noastre de producție nu depășeau 500 euro, îmi aduc aminte că la Retox am avut doar 100 euro și aceștia din buzunarul nostru. Veneam cu hainele de acasă, repetam la mine în living. Într-adevăr (din fericire) am împrumutat de câteva ori elemente scenice din teatre în care eu lucrasem. Dar constrângerile ne-au și ajutat (pe mine m-au făcut să mă repoziționez ca artistă), ne-au pus într-o chestionare în abordarea procesului de creație, în necesitățile reale ale spectacolului. Constrângerea pentru noi a devenit un motor de creativitate pentru a ajunge la esență. În timp, spațiile conceptuale, minimaliste până la radicalitate, nu au apărut numai din cauza constrângerilor financiare, au venit și ca necesitate dramaturgică (exemplu Pescărușul la TNB).

Și îl menționez aici pe Yann Verburgh, autor, scenarist, dramaturg, actor și regizor, un artist, un pilon atât de important în aproape toate proiectele noastre. Azi Eugen Jebeleanu este un artist matur, profund, asumat, cu o puternică viziune teatrală și cinematografică, cu o incredibilă disciplină în lucru, un artist alături de care mă simt împlinită. Și sunt mândră că am făcut parte din parcursul lui profesional, că am fost și suntem încă un nucleu. Anul acesta în primăvara vom lucra împreună la Teatrul Odeon, pe o rescriere de text de Yann Verburgh după Livada de vișini de A. Cehov, iar în toamnă vom avea filmări pentru următorul lung metraj al lui Eugen Interior Zero după romanul Laviniei Braniște.

 – Nu sunt mulți adolescenți care visează să devină scenografi, teatrul îi atrage în special prin pozițiile cu vizibilitate – actori, regizori – dar pentru cei care totuși își doresc această carieră, ce sfaturi ai avea? De unde să înceapă, cum să se pregătească?

• Să înceapă prin a merge la teatru. Să vadă cât mai multe spectacole (și referințe internaționale pe care le pot găsi online). Și chiar dacă văd și spectacole sau filme care nu le vorbesc, așa își pot forma un ochi critic și asta e important în dezvoltarea lor ca viitori artiști. Eu sunt un caz privilegiat, fiind născută și crescând în teatru alături de mama mea, regizoarea Cătălina Buzoianu, și de tatăl meu, actorul Papil Panduru. M-am format profesional asistând la repetiții și la procesele de creație, la acest laborator atât de complex si de fascinant numit teatru și cred că e extrem de important pentru cineva care vrea să urmeze această meserie. Sunt sigură că orice artist ar primi un adolescent interesat să asiste la repetiții și la parcursul creativ al unui spectacol.