Tompa Gabor: „Cred că teatrul bun este pe înţelesul tuturor”

Regizorul Tompa Gabor, directorul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj a fost ales în această lună președinte al Uniunii Teatrelor Europene (UTE), din care teatrul pe care îl conduce face parte. Regizorul a declarat că, ”în calitate de președinte al celei mai prestigioase organizații teatrale din Europa, își propune să construiască punți între vechile și noile valori și consolidarea renumelui organizației. Pe lângă acestea, are în plan să reia festivalul anual organizat de către Uniunea Teatrelor din Europa, ultima ediție fiind organizată, în 2008, de către Teatrul Bulandra în parteneriat cu Teatrul Maghiar de Stat Cluj”, se arată în comunicatul trimis cu această ocazie. De asemenea, pentru Gábor Tompa o importanță deosebită o au și academiile de vară, schimburile culturale și permanenta colaborare dintre teatrele membre. Teatrul Maghiar de Stat pregătește cea de a 6-a ediție a unuia dintre cele mai bune festivaluri cu participare internațională din țară, Interferențe. Cu acest prilej republicăm online interviul dat revistei Scena.ro după ediția anterioară a festivalului. (Scena.ro)

– Cui s-a adresat în mod special a cincea ediţie a Festivalului Interferenţe?

– Unui public din ce în ce mai larg. În primul rând, festivalul doreşte să fie, aşa cum a fost încă de la început, festivalul tuturor clujenilor. Este o ocazie ca la acest festival să se întâlnească acele comunităţi care, de regulă, în Cluj sunt separate. Este un fenomen care se întâmplă şi despre care nu se vorbeşte destul: izolarea sau separarea comunităţilor, nu neapărat etnice, ci şi culturale, diferitele generaţii, pături sociale. Cred că acest lucru este, probabil, boala cronică a Clujului. Titlul de Capitală Culturală Europeană ar fi fost o şansă pentru oraş de a vorbi despre posibilitatea de vindecare a acestei probleme.

Apoi, sigur, festivalul este şi al oamenilor de teatru – invitaţi din ţară şi străini, artişti care vin cu spectacole şi doresc să mai vadă şi celelalte spectacole prezentate în festival. Am încercat să avem grijă ca fiecare spectacol prezent aici să poată fi văzut, să nu existe suprapuneri în program. De aceea, am optat pentru maxim două spectacole pe zi. Cele din Sala Studio sau dintr-un spaţiu mai mic s-au jucat de câte două ori, iar orele de începere a spectacolelor au fost în aşa fel gândite, încât să se poată vedea tot. Cred că e un lucru important, pentru că nu dorim să devenim un festival supradimensionat, în care sunt sute de spectacole, din care zeci se suprapun şi lumea trebuie să aleagă şi apoi să regrete că s-a dus la un spectacol şi nu la altul. Deci, festivalul rămâne deschis tuturor. După părerea mea, nu se adresează unei anumite categorii de public sau unui anume grup de oameni, nu se doreşte a fi nici un festival de elită. Cred că teatrul bun este pe înţelesul tuturor şi, chiar dacă sunt unele spectacole bogate în sensuri şi care au mai multe niveluri de interpretare şi de înţelegere, fiecare spectator poate primi ceva. Cred că spectacolele prezentate sunt foarte diverse, foarte diferite, unele sunt chiar capodopere, altele, mai puţin, dar am încercat să fie spectacole, care poate chiar împart publicul, unele dintre ele, dar spectacole care să nu te lase indiferent.

Divizarea teatrului este foarte nocivă

– Spuneaţi că aceste spectacole sunt o imagine a unora dintre cele mai noi tendinţe din teatrul contemporan din Europa şi din lume. Care sunt aceste direcţii, aşa cum s-au văzut ele în Interferenţe 2016?

Cred că unul dintre principalele scopuri a fost să prezentăm publicului spectacole aparţinând diverselor tendinţe şi grupuri. Au fost foarte multe spectacole produse de teatre naţionale, de trupe permanente, de teatre de stat, dar şi spectacole total independente. Mi se pare că această divizare a teatrului şi etichetare a tendinţelor este foarte nocivă. Mi se pare că discursul care devine ideologic şi etichetează, de exemplu, teatrul de stat drept „teatru mort”, sau teatrul documentar – „extraordinar” este nociv, pentru că creează prejudecăţi şi anulează şansa unui dialog şi a empatiei şi a dragostei cu care ar trebui să ne apropiem şi să rămânem deschişi. Să ne apropiem de orice fenomen teatral de valoare. Ne înceţoşează privirea şi nu mai putem judeca lucid, cu empatie, nu ne putem lăsa influenţaţi de un spectacol, pentru că avem prejudecăţi. Deci, nu se poate continua acest discurs care a fost creat în mod artificial, precum războiul între generaţii, care iarăşi mi se pare o prostie. Tinereţea în artă este o stare spirituală mai mult decât biologică. Am cunoscut tineri foarte conservatori la 28 de ani şi bătrâni regizori de avangardă, precum Vlad Mugur, care a creat cele mai tinere spectacole spre sfârşitul carierei sale. Aceste lucruri a priori nu sunt garanţii pentru valoare sau non-valoare. Aşa cum numele unui regizor nu garantează că spectacolul este extraordinar sau prost. Fiecare spectacol trebuie văzut în parte, trebuie discutat în parte. Numai experienţa personală cu fiecare fenomen, cu fiecare eveniment devine credibilă în locul ideologiei. Mi se pare că în ultimii ani acest discurs ideologic a dăunat foarte mult teatrului românesc.

– Cum evaluaţi, cum apreciaţi, la final, impactul unei ediţii a festivalului, dincolo de numărul biletelor vândute?

Şi numărul biletelor vândute este un semn important. În urmă cu 10 ani, nu era deloc teatru internaţional la Cluj. În afară de câteva spectacole venite din ţări vecine, acest fenomen nu a existat. Publicul clujean, în general, a fost un public foarte conservator, care voia, pe de o parte, să vadă „marile drame naţionale”, pe de altă parte, genurile de teatru uşoare, distractive, de la operetă până la comediile muzicale sau piesele populare. Asta revendicau. Şi atacau vehement teatrul nostru pentru politica repertorială şi programul său artistic. Odată confruntaţi cu fenomenele teatrului european şi mondial, cred că lucrurile s-au mai schimbat. Acum, faptul că teatrul internaţional este prezent la Cluj este un lucru firesc. S-au mai născut şi alte festivaluri care îmbogăţesc paleta teatrală clujeană, care ne inspiră şi ne îndeamnă să ne autodefinim continuu, ca festivalul să îşi păstreze un profil aparte, dar care este deschis tuturor tendinţelor. Şi atunci, cred că cel mai important impact este faptul că, în timpul şi chiar şi după încheierea festivalului, se discută, se creează dispute, dialoguri, evocări, amintiri… Unii mi-au scris (la finalul festivalului) că deja le lipseşte festivalul. Cred că cel mai important lucru e această întâlnire a oamenilor, pentru că, fără dialogul direct, nu putem soluţiona nimic. Teatrul ne poate ajuta să scăpăm de prejudecăţi, tocmai pentru că ne obligă să trăim experienţe personale. Ieşim de la teatru şi nu spunem că „am văzut sau am auzit o poveste”, ci că „am trăit ceva”. Şi ceva se schimbă totuşi. Cred. Pentru că, dacă nu există această transformare, atât la nivelul actorilor, cât şi la nivelul spectatorilor, teatrul nu prea are sens. Această schimbare nu înseamnă neapărat o schimbare spectaculoasă, revoluţionară. Dar, dacă te poate scoate măcar puţin din zona de confort şi te poate mişca, adică îţi poţi schimba puţin perspectiva şi te poţi pune în poziţia celuilalt ca să îl înţelegi, atunci cred că se întâmplă acest lucru.

Am avut feedback-uri, am ascultat şi oameni simpli. Un băiat autist care revine la teatru cu mare bucurie a fost fascinat de unele spectacole, tulburat de altele. A venit zilnic să îmi spună şi m-a interesat asta. Pentru el, teatrul este un fel de terapie. Iubeşte foarte mult teatrul şi ar vrea să petreacă tot timpul său aici.

Mai mult de atât… Am schimbat idei, am prezentat cărţi recent apărute. Dar mai ales faptul că am discutat după fiecare spectacol, a doua zi, cu creatorii lui, aflând unele secrete din atelierele lor. Unii ne-au reproşat că nu am avut o atitudine destul de critică faţă de aceste spectacole. Noi, care am selecţionat şi am prezentat aceste spectacole, nu am organizat aceste discuţii ca să desfiinţăm spectacolele respective, ci pentru că pe fiecare artist îl apreciem sau îl admirăm din câte un anume motiv. Şi am vrut să împărtăşim cu publicul unele gânduri, secrete, felul de a vedea lumea şi motivaţia pentru care fac ceea ce fac. Ca să ne cunoaştem mai bine.

Vlad Mugur a fost un capitol important în istoria teatrului nostru

– Aţi acordat în timpul festivalului Premiul Vlad Mugur scenografului Helmut Stürmer…

Premiul Vlad Mugur se acordă a 11-a oară. Dar rămăseserăm în urmă. Acum am ajuns la zi. Pentru ultimele stagiuni l-am acordat retroactiv, pentru că nu a existat trofeul. Helmut Stürmer l-a creat şi el a fost cel care l-a luat ultimul. Premiul Vlad Mugur se acordă celui mai bun artist invitat al unei stagiuni. L-au mai luat Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Robert Woodruff, Vasile Şirli, Ilona Varga şi, pentru stagiunea 2014-2015, Helmut Stürmer. Deci, acum suntem în linie dreaptă. Consiliul artistic este cel care votează cui îi va fi acordat acest premiu. De obicei, se acordă la sfârşitul unei stagiuni sau în stagiunea următoare pentru stagiunea precedentă.

– Deci, este un premiu al teatrului, de fapt, nu al festivalului. Ce semnificaţie are pentru teatru acordarea lui?

E foarte important premiul, pentru că primul mare regizor pe care l-am invitat după ce am preluat direcţiunea teatrului a fost Vlad Mugur. M-am deplasat cu maşina la München şi, ca un protestatar care face greva foamei şi nu pleacă până nu se rezolvă problema lui, am spus că nu plec până cînd nu promite că vine la Cluj. A venit şi a făcut un ciclu de cinci spectacole – fiecare a fost o bijuterie. Două dintre ele au şi luat Premiul pentru Cel mai bun spectacol la Gala UNITER. Dar, dincolo de asta, au constituit adevărate şcoli pentru actori. Pentru ele am angajat două promoţii de absolvenţi, ’94 – ’95, deci clase întregi, întinerind trupa. Aceşti actori, din generaţia lui Bogdan Zsolt, Áron Dimény, l-au considerat adevăratul maestru şi o a doua şcoală. Spectacolele lui, create spre sfârşitul carierei, lucrând numai cu tineri, au constituit poate cele mai progresive tendinţe ale teatrului românesc de atunci. A fost un capitol important în istoria teatrului nostru şi de aceea am creat acest premiu, care se acordă celor care, într-un fel, continuă în acest spirit, care urmăreşte o permanentă reînnoire a mijloacelor de expresie şi continua asumare a riscurilor în teatru.

– Pentru că tema ediţiei 2016 a Festivalului Interferenţe a fost Odiseea străinului, vă rog să îmi spuneţi un moment din viaţa dvs în care v-aţi simţit străin. Sau în ce contexte, în ce situaţii vi s-a întâmplat să vă simţiţi străin…

Cum spuneam, te poţi simţi străin într-o ţară străină, dar şi în propria ţară, chiar şi în propria casă sau în propria piele. Cred că în viaţa mea au fost multe momente în care m-am simţit străin. De exemplu, atunci când, de la şcoala gimnazială, am plecat la un liceu sportiv, pe care apoi l-am îndrăgit extraordinar, dar la început m-am simţit străin. M-am simţit străin în armată. Am făcut armata la Câmpulung Muscel, la Vânători de Munte. În prima seară, când s-a închis poarta şi nu am mai putut ieşi, am avut acest sentiment îngrozitor de încarcerare, lipsa de libertate. Număram zilele şi primele au trecut foarte greu, nu cunoşteam pe nimeni. Dar, m-am simţit străin, în anumite condiţii, şi în vremea cenzurii şi a comunismului şi totuşi nu am plecat. Au fost foarte mulţi care au plecat. Şi eu aveam foarte multe motive să plec, dar cele care m-au făcut să rămân erau mult mai puţine, dar mai puternice. Am început să lucrez în multe ţări, în unele dintre ele necunoscând anterior limba, dar am învăţat-o, cum este cazul catalanei; franceza, pe care am vorbit-o puţin, dar am învăţat-o de dragul de a lucra în Franţa – la Limoges şi Paris. La Barcelona, am lucrat la Teatrul Llure patru spectacole – deja pe al doilea l-am lucrat fără traducător. În aceste locuri, sentimentul de a fi străin a fost incitant, a fost ceva care mă inspira şi mă făcea mai curios. Eram pasionat să învăţ limba, să cunosc mai mult, să intru puţin în atmosfera oraşului în care lucram. În fiecare oraş am început prin a colinda străzile, prin a simţi oraşul înainte de a mă apuca să fac un spectacol. Belfast, Londra, Barcelona, Paris, Limoges, Freiburg, Novi Sad sau Praga, sau New York … Întotdeauna m-a fascinat necunoscutul, mă simţeam străin şi familiar. Iar după ce am plecat, chiar experienţa teatrală m-a făcut să fiu mai puţin străin. Dar, sigur că mă simt străin uneori în propria mea piele. Mă trezesc şi mă întreb oare ce caut tocmai aici, la San Diego sau la Cluj, ce n-am făcut, de ce nu sunt cu mama sau cu copiii… Cred că există un străin în noi care câteodată te interoghează. Nu există răspunsuri, dar dacă ceva te frământă, te urmăreşte, cred că acest lucru se poate sublima într-un fel, poate fi o sursă din care te hrăneşti în munca ta teatrală.

Nu doresc să fiu director pe viață

– Aţi început un nou mandat la conducerea teatrului…

Da, la sfârşitul lui noiembrie (2016). Probabil că ar trebui să fie şi ultimul mandat, pentru că nu doresc să fiu director pe viaţă. Cred că mai am de făcut şi alte lucruri. Vreau să încerc să văd ce înseamnă să te ocupi numai de proiectele tale de regizor. Aşa cred că o să termin şi profesoratul în Statele Unite curând. Dar cred că directoratul care îţi oferă din ce în ce mai puţine bucurii, din ce în ce mai multe obstacole administrative, legislative şi financiare, care înseamnă reluarea de la capăt a luptei pentru normalitate, pentru a convinge forurile responsabile să continue să sprijine aceste proiecte, care sunt de valoare şi au un anumit sens… Acestea sunt lucruri foarte ingrate. Ceea ce mă motivează încă este bucuria de a putea invita artişti ale căror creaţii le admir şi le respect şi o trupă care a dovedit că rămâne deschisă şi curioasă spre diverse forme de teatru, spre diverşi creatori. Cred că în asta constă puterea acestei trupe. Contează şi faptul că încă este o trupă foarte tânără, care continuă să fie întinerită. Cred că 70 la sută dintre actorii noştri sunt sub 35 de ani, poate 36, deci mi se pare că există o energie. Şi nu numai la actori. Am avut în festival o echipă pe care zilnic am putut să o admir pentru tenacitate, pentru soluţionarea problemelor de criză câteodată, pentru devotamentul faţă de festival şi de teatru şi cred că şi pentru anumite decizii pe care le iau fără mine. Pentru că trebuie să existe o responsabilitate asumată, colectivă, dar şi personală.

– Care sunt propunerile cu care veniţi în noul mandat? Cum aţi reuşit de-a lungul anilor, de la un mandat la altul să împrospătaţi acest teatru, să-l creşteţi din ce în ce mai mult? Sunt tot felul de riscuri într-un directorat lung. La un moment dat e posibil să nu îţi mai dai seama că trebuie să schimbi ceva, te poţi plafona, poţi da înapoi…

Realizările la care s-a ajuns creează întotdeauna o situaţie fragilă. Şi această fragilitate trebuie conştientizată. Încotro, mai departe? Ce putem păstra, ce trebuie să schimbăm, ce putem adăuga, cum îmbogăţim sau reînnoim imaginea şi programul nostru artistic. Faptul că am continuat să invităm artişti în formă, maeştri, alternativ cu tineri creatori interesanţi ne-a creat un echilibru interesant în repertoriu.

Pentru anii care vin ai acestui mandat, ne-am propus câteva lucruri noi. Ne-am propus mai accentuat, mai vizibil să facem un fel de atelier al tânărului regizor, unde fie că invităm un regizor tânăr, promiţător, să realizeze o producţie cu actorii Teatrului Maghiar din Cluj, fie că vom anunţa un concurs de proiecte regizorale, dintre care le vom alege pe cele mai interesante, fie că prezentăm regizori tineri, care deja au făcut spectacole bune şi îi invităm pentru a le prezenta aici, având apoi discuţii în jurul acestor spectacole şi ateliere ale tinerilor regizori. Am rugat-o şi pe Cristina Modreanu să fie curatoarea unuia dintre aceste programe, Shortcut – prezentarea unor tineri creatori, tineri regizori, a unor spectacole interesante făcute de ei… Deci, vrem să îi integrăm mai mult, să le oferim şansa de a lucra cu echipa Teatrului Maghiar.

Pe de altă parte, avem o propunere de proiecte pe termen lung: prezenţa unor regizori de film în teatru, regizori care lucrează altfel cu actorul. Nu există restricţii în alegerea pe care o fac. Pot veni cu scenariul propriu, pot pune în scenă o piesă clasică sau contemporană… Sunt câţiva regizori români sau din Ungaria care sunt interesaţi să lucreze cu noi. Ne-am gândit pentru început la creatori precum Cristi Puiu, Tudor Giurgiu, Adrian Sitaru, Hajdu Szabolcs, Ianos Szasz şi alţii. Cred că ar aduce un suflu nou în teatru, o schimbare de perspectivă, o specificare şi mai mare în ceea ce priveşte diferenţa şi apropierea dintre teatru şi film. În spectacolul de teatru de azi apar foarte multe elemente filmice. Şi nu mă refer numai la proiecţii şi la elementele de cinematografie live, ci şi la structura dramaturgică sau la recursul la anumite puneri în scenă ale unor scenarii sau filme deja cunoscute, pentru că a devenit şi acesta un trend. Trebuie să scăpăm de trend, trebuie să ne preocupe propriul nostru discurs, propriile noastre probleme despre care vrem să vorbim şi nu neapărat o aliniere la o modă care, de fapt, întotdeauna are o viaţă mai scurtă decât acele creaţii care se nasc dintr-o necesitate interioară.