Thomas Ostermeier: E timpul să dăm înapoi actorilor puterea, iar ei să o conştientizeze

Spectacolul “Un duşman al poporului”, după Henrik Ibsen,  în regia renumitului director al teatrului Schaubühne din Berlin, Thomas Ostermeier – aceasta a fost prezentat în deschiderea Festivalului Internaţional de Teatru “Interferenţe”, desfăşurat în Cluj  între 26 noiembrie – 7 decembrie 2014. Un festival bogat, care a reunit peste 20 de spectacole de teatru venite de pe patru continente, dar care a suplimentat generos programul scenei cu oportunităţi de întâlnire şi împărtăşire a artelor afine – de la dialoguri cu creatorii invitaţi, la expoziţii, proiecţii de filme, lansări de carte, concerte, dar şi seminarii, workshopuri, sau retrospective. 

“Mărturiile corpului” – a fost tema aleasă  pentru această a patra ediţie a bienalului festival de către directorul Teatrului Maghiar de Stat Cluj, regizorul Tompa Gabor, care s-a dovedit a fi un rafinat şi respectat selecţioner, de vreme ce a reuşit să adune la Cluj creaţii semnate de nume majore ale artelor scenei contemporane, între care: Declan Donnellan, Josef Nadj, Silviu Purcărete, Pippo Delbono, William Kentridge, Robert Woodruff ş.a..

A fost un festival divers, complex, care a demonstrat că are un public fidel şi interesat, ce a putut să urmărească atât spectacole de epică desfăşurare teatrală  (precum globalizantul Ibsen menţionat în deschidere, sau dezlănţuitul “Ubu Roi” al companiei britanice Cheek-by-Jowl, ori autohtonul “Victor, sau copii la putere” – în cheie pur purcăretiană), cât şi creaţii poetice, introvert-enigmatice (precum universurile singulare ale lui Josef Nadj, sau lamento-urile acompaniate ale tandemului Delbono-Bălănescu). Nici experimentul teatral axat pe corporalitate n-a lipsit – fie el în ‘on’, sau în ‘off’ – validat de prezenţa a numeroşi spectatori clujeni, cu adevărat interesaţi de performance-urile invitate.

Însă, dincolo de oportunitatea de a vedea reprezentaţii rare şi de calitate, festivalul a oferit un excelent prilej de cunoaştere a artiştilor prezenţi, de comunicare cu oamenii din spatele creaţiilor prezentate, de împărtăşire a ideilor şi semnificaţiilor celor văzute şi trăite împreună în cele 12 zile de interferenţe teatrale de la Cluj.

Dovadă – interviul de faţă cu regizorul Thomas Ostermeier, unul din cele mai sonore nume ale regiei europene contemporane.

interviu realizat de Pompilius Onofrei

Pompilius Onofrei: Domnule Thomas Ostermeier, prezenţa dumneavoastră la Cluj, în Festivalul Internaţional de Teatru “Interferenţe”, suscită un viu interes şi sunt convins că în interviurile pe care le-aţi dat, sau în discuţiile avute, aţi fost întrebat de toate. De aceea, aş începe rugându-vă să vă gândiţi la o întrebare care nu vi s-a adresat, însă al cărui răspuns aţi vrea să fie auzit de cât mai multă lume…

Thomas Ostermeier: Am fost întotdeauna uimit de faptul că oamenii nu privesc cu îndeajunsă precizie şi atenţie la lucrul nostru cu actorii:  la cum joacă ei, la calitatea acestora, dar şi la diferenţa dintre modul meu de a face teatru faţă de cel al altor regizori. Pentru că eu, în montările mele, urăsc orice sunet nelalocul lui, orice declamaţie teatrală falsă, sau orice efect simplist pe care un actor l-ar putea crea în scenă. Nu-mi place să mint. Şi detest acest mod fals de a se preface, de a simula neverosimil o acţiune scenică. Ceea ce într-adevăr mă interesează însă, e să creez momente în care ceva se întâmplă cu adevărat, relaţional, între cei implicaţi în performance. Toată lumea vorbeşte despre implicările mele “politice”, de realismul meu social, sau sociologic, dar nimeni nu mă-ntreabă cum lucrez eu cu actorii, sau despre stilul de actorie pe care încerc să-l readuc în teatru şi ce înseamnă să lucrezi cu ei în acest mod.

P.O.: Şi ce înseamnă, dacă-mi e permis, toate aceste lucruri? Înspre ce transformări ar trebui să ducă ele?

T.O.: Cel mai important lucru e că în majoritatea teatrelor din lume, poate chiar în toate, există teamă. Există frici în camera de repetiţii, există teama regizorului că spectacolul nu va fi din nou un succes, există fricile actorilor că nu vor fi la înălţimea aşteptărilor, sau a gloriilor trecute, există frici peste tot. Iar frica este cel mai prost sfătuitor pentru afirmarea creativităţii. Dacă vrei să fii creativ – nu trebuie să ai teamă. Aşa că eu cu asta mă lupt, asta încerc să fac: să elimin fricile din timpul repetiţiilor. Când lucrez cu actorii mei, încerc să-i fac să uite de această realitate teatrală stânjenitoare şi să-i conduc firesc spre confruntările efective ale piesei, ale situaţiilor derivate şi ale caracterelor. Prin urmare îi provoc, le “ofer” o multitudine de obstacole – lucruri pe care să le facă şi situaţii asupra cărora să se focuseze – în speranţa şi cu scopul ca, după un timp, ei să uite complet că ar fi vorba despre prezenţa lor “de succes” pe scenă şi, deci, să obţinem exact contrariul, firescul. Dar mai ales ceea ce nu-mi place e că uneori actorii nu sunt destul de curajoşi să se arate pe scenă şi în slăbiciunea lor, în situaţia în care nu ştiu ce să facă şi deci nu mai deţin puterea… Căci şi acesta e un adevăr al vieţii noastre, al realităţii. Şi există această tendinţă artificial indusă – că trebuie întotdeauna să fii dârz, să deţii controlul puterii şi să demonstrezi o construcţie eroică, chiar şi în jocul actoricesc. Iar tocmai acest lucru este cel cu care mă lupt.

P.O.: Aşadar nu sunteţi tipul de regizor-dictator…

T.O.: E a doua oară când sunt întrebat asta. Oare de ce?

P.O.: E teoria aceea care spune că secolul 20 ar fi fost eminamente secolul regizorului…

T.O.: Dar trăim în secolul 21…!

P.O.: Aşadarcui credeţi că va aparţine, în teatru, secolul acesta – 21?

T.O.: Nu ştiu. Chiar n-am nici o idee…În acest moment ne confruntăm cu situaţia în care actorii sunt în imposibilitate de a-şi asuma responsabilităţi. Majoritatea lor nu mai au condiţia necesară de a domina scena şi-atunci, cum nu mai sunt obişnuiţi să aibă controlul, îl oferă regizorului. Şi, odată cu el – şi răspunderea. Eu cred că actorul ar trebui să îşi câştige înapoi responsabilitatea asupra jocului lui, asupra poveştii, asupra întregului spectacol, asupra propriei viziuni despre lume. Drept pentru care eu cred că e foarte important şi că e timpul să dăm înapoi actorilor puterea, iar ei să o conştientizeze.

P.O.: Venind de la un celebru regizor, asta e o aserţiune importantă; e un titlu de presă…

T.O.: Da, poate, însă de asta v-am răspuns la prima întrebare aşa cum am făcut-o: pentru mine singura muncă pe care o fac (sigur, pe lângă pregătiri cum ar fi traducerea sau editarea textelor) munca reală pe care o fac e lucrul cu actorii. Acesta e harul meu şi aceasta e pasiunea pe care o am…. singurul lucru de care sunt interesat: să lucrez cu actorii şi să-i determin să fie creativi. Nimic altceva.

P.O.: …neutilizând frica şi chiar scăpându-i de ea…

T.O.: Încercând să împing frica afară din sala de repetiţii. Însă câteodată se strecoară înapoi, pe uşa din spate…

P.O.: Şi cum obţineţi atunci această celebră precizie care v-a adus faima de a fi considerat  o “maşinărie nemţească de lux” în teatrul european – în cel mai rafinat sens al cuvântului? Cum evitaţi în munca dvs. relaţiile autocratice, cum împărţiţi puterea între actanţii artei teatrului?

T.O.: Dacă lucrurile merg bine, actorii vor înţelege că o construcţie trainică, un ritm bun, o canava muzicală nimerită îi ajută să se elibereze şi să nu mai aibă frici; astfel încât ei să poată să-şi dezvolte jocul în acest cadru dat şi să devină liberi. Totodată, ei înţeleg beneficiile acestei precizii de care aminteaţi, pentru că folosindu-se de ea se pot deschide, pot evolua, se pot dezvolta plenar, liber, fără teamă.

P.O.: Atunci o să las şi eu deoparte teama de a vă pune cea mai simplă, dar şi cea mai grea întrebare dintre toate: ce e pentru dumneavoastră, domnule Ostermeier, teatrul?

T.O.: Întâi de toate – e un loc extrem de ambivalent. Pentru că este locul celei mai desăvârşite fericiri, dar şi locul celei mai pure depresii. Pentru mine, personal. Aşa încât aş zice că e ceva ce reflectă vieţile noastre, dar e totodată locul unde putem păşi dincolo de viaţa comună pentru a crea experienţe din care poţi să înveţi lucruri despre tine pe care să le înţelegi. Pentru mine teatrul este un laborator de cercetare asupra ce înseamnă să fii o fiinţă umană.

P.O.: Dar gloria în teatru – ce credeţi că e? Şi cât durează ea în efemerul teatrului? Vă întreb asta cu gândul la cei 15 ani de succese, de când aţi preluat conducerea teatrului Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin – renumit în întreaga Europă şi nu numai.

T.O.: Cât durează – nu am idee… Iar ce e… Ştiţi ceva? Singurele mele momente de adevărată fericire sunt când mă plimb prin foierul Schaubühne şi privesc publicul. Nu doar pe oamenii care vin la reprezentaţiile mele, ci şi spectatorii care vin să vadă piesele montate de Falk Richter, sau Katie Mitchell, sau Michael Thalheimer… şi măbucur când privesc tot acest amalgam uman din care e format publicul “foarte” internaţional care ne frecventează. Teatrul nostru, internaţional şi el, are un public foarte tânăr. Auzi vorbindu-se în limbi venite de pe întreagă planetă. Mulţi dintre ei au un trecut, sau o moştenire imigraţionale (asta reflectă societatea berlineză de astăzi), iar pentru mine prezenţa lor e fericire adevărată. Pentru că nu poţi forţa să se întâmple aşa ceva. Pur şi simplu se-ntâmplă şi gata. Şi e un public în continuă creştere. Avem o zicală simpatică în germană care spune: “Nichts ist erfolgreicher als Erfolg”, ce-ar însemna – ‘nimic nu e mai de succes decât succesul’. În cazul nostru, pentru că piesele noastre au atâta succes, devenim ca întreg şi mai de succes, audienţa tot creşte… e o situaţie aproape incredibilă… Dar asta n-are nimic de-a face cu gloria. Cred că generaţia noastră are un alt fel de relaţie cu artiştii, sau cu creatorii de teatru. Pentru publicul german eu nu reprezint marele geniu, ori marele star al scenei. Cred că mai degrabă le place spiritul spectacolelor noastre, care e unul foarte deschis spre toate genurile de artă, nu doar spre teatru… ci spre muzică, spre dans, teatru-dans, teatru-lectură ş.a.. Sau, spre exemplu teatrul lui Romeo Castellucci, care a fost (şi rămâne) un vizionar în ale vizualului… Şi toate câte vi le-am spus – adunate sub un singur mare acoperiş. Plus că noi încercăm în fiecare seară să oferim publicului cea mai înaltă calitate. Şi trebuie să vă spun că luăm totul foarte în serios. Mai e o mare diferenţă la noi, faţă de alte teatre: la Schaubühne adevarata viaţă a spectacolului începe abia după premieră. Căci scopul nostru e să-l creştem şi să-l facem din ce în ce mai bun. Pe când în alte teatre se poate observa un declin al calităţii după momentul premierei. Eu cred că publicul nostru ştie că va avea parte de o premieră în fiecare seară. Mi-au spus-o mulţi. Şi acest public simte că lucrăm permanent şi constant la spectacol, ceea ce nu se întâmplă neapărat în alte teatre din Berlin. Aşa că eu cred că toate astea au mai puţin de-a face cu gloria, cât mai degrabă cu faptul că ne luăm foarte în serios atât publicul, cât şi teatrul pe care-l facem. Iată: unele din spectacolele mele dureză de mai bine de zece ani. “Hamlet”-ul meu a trecut deja de 250 de reprezentaţii. Dacă n-aş fi lucrat la el în mod constant, n-ar mai avea şi azi audienţa de care se bucură. Iar publicul vede şi simte că e permanent proaspăt şi într-o formă  excelentă. La fel se-ntâmplă şi cu Ibsen-ul cu care am venit la Cluj – “Un Duşman al Poporului”.

P.O.: … şi la care aţi muncit şi l-aţi repetat cu încăpăţânare de când aţi ajuns aici…

T.O.: Da, dar, vedeţi?, asta nu e muncă pentru mine… e plăcere. Pură plăcere. Mai ales când suntem în turnee, e mai mult decât obligatoriu. Iar dacă ceva nu iese bine – mă supăr, apoi îmi trece, şi-apoi o luăm de la capăt, într-un fel…

P.O.: V-am auzit vorbind  la conferinţa susţinută aici, în Cluj, despre dimensiunea acut socială a teatrului pe care îl faceţi, chiar dacă multe exegeze consideră arta dvs. aparţinând mai curând realismului capitalist. Iar în discursul dvs. aţi caracterizat capitalismul ca fiind ‘un monstru’. Între extremele aripi ale contemporaneităţii, unde se situează mesajul dvs. artistic?

T.O.: Cum să vă spun?… a existat un timp în istoria culturală, dar şi în istoria istoriei, – imediat după căderea zidului Berlinului – când, mai ales în teatru, s-a afirmat că istoria, aşa cum o ştiam, ar fi ajuns la un capăt; că am atins paradisul; că dictaturile s-au terminat; că n-or să mai fie conflicte; că totul e postmodern… sau post-postmodern; că naraţiunea nu mai e posibilă. Singurul lucru pe care pot să-l afirm e că încă suntem în istorie şi că încă trăim într-un timp al conflictelor. Iar aceste conflicte se înrăutăţesc, devin mai adânci şi mai dureroase. Avem atâtea crize în lumea de azi, încât nu e posibil să afirmăm că istoria s-a sfârşit. De aceea, ce încerc eu să fac e să mă întorc la vechiul concept de teatru, în care acesta e văzut drept “arta conflictului”. Teatrul foloseşte conflictul. Teatrul e despre cine are dreptate şi cine nu; iar într-o tragedie, de exemplu, ambele părţi au dreptate şi greşesc, în acelaşi timp. Exact asta mă interesează în primul rând, ca o reflexie a realităţii capitalismului de azi. Când vorbeam despre realismul capitalist, mă refeream la teatrul post-dramatic. Pentru că realismul socialist a fost estetica folosită pentru a menţine puterea necesară existenţei aşa-numitelor “ţări socialiste”. Iar referirea mea la realismul capitalist îl definea drept arta care nu ia în considerare faptul că încă există conflicte şi care se ascunde după norul acela în care totul ar fi atât de complex, încât n-am mai putea spune poveşti. La asta mă refeream, mai cu seamă că efectul său e de a menţine ideologia conducătoare. Căci acest tip de artă nu mai pune în discuţie ce se întâmplă astăzi. Teatrul pe care eu îl fac – l-aş numi teatru realist, dar nu în sensul de realism socialist, ci, eventual teatru sociologic. Nu social, nu socialist. E ‘sociologic’, pentru se focusează pe modul în care oamenii trăiesc împreună: cum se comportă, cum tratează micile conflicte, sau marile probleme cu care vin în contact. Aşa aş descrie teatrul meu.

P.O.: Aşadar – consideraţi că arta trebuie să fie împotriva puterii?

T.O.: Bineînţeles. Da, sigur că da. Arta e un clown… Trebuie să te foloseşti de această şansă, când puterea îţi oferă un forum, un loc în care ţi se dă voie să fii Clownul. Unde ai voie să îi provoci, unde îţi poţi permite să-i ridiculizezi. Şi cred că e un semn bun pentru oricare societate, un semn de sănătate, dacă îşi permite să aibă artişti, ceatori de cinema, de teatru, arte care sunt susţinute de stat, tocmai pentru a menţine un proces critic permanent. Dacă abandonezi ideea asta, atunci cu siguranţă te vei afla într-o dictatură. Asta e foarte important. Cum spunea şi Rosa Luxemburg: “Freheit ist immer die Freiheit der Andersdenkenden” ceea ce s-ar putea traduce: ‘libertatea unei ţări este întotdeauna pe măsura libertăţii celor ce gândesc diferit’. Aşa că, pentru a avea o societate cu adevărat liberă, trebuie să dai libertate vocilor oponente.

P.O.: Şi totuşi, v-am auzit zicând că nu vom putea schimba nimic prin teatru, în această lume… Să însemne asta că vedeţi teatrul doar ca pe o reflexie statică a timpurilor lumii?

T.O.: Da… în cel mai bun caz – ar putea fi o oglindă. Dar ca să ajungi să oglindeşti prin teatru viaţa oamenilor din public – ăsta e doar vis. Când poţi determina spectatorul din penumbra sălii să spună: la naiba, ăsta-s eu, asta-i ca acasă, ăsta-i ca mine atunci când îmi fac vise şi iluzii despre propria-mi viaţă, despre politică, despre mine-însumi – eu – cel care ar schimba lumea… Şi-apoi, chiar în momentul următor, dintr-odată, să aibă revelaţia că nu schimbă nimic… Dacă teatrul reuşeşte să facă asta – e deja un lucru uriaş. Dar nimic mai mult, nu. Atâta doar cred că e posibil. Dacă teatrul ar fi reuşit vreodată să schimbe lumea!… Iată: cel mai mare creator german de teatru politic a fost Bertholt Brecht. Indiscutabil. A putut el evita ofensiva nazismului în Germania?

P.O.: Nu.

T.O.: Vedeţi? Ar fi stupid să supraestimăm puterea teatrului. Ar fi sentimental… Ar fi banal.

P.O.: Sunteţi unul din acei deja renumiţi regizori care poate schimba o piesă veche şi aparent prăfuită într-un spectacol foarte “cool”. Pe ce criterii, sau după ce semne vă alegeţi subiectele? Dacă ne referim la Ibsen, spre exemplu, pentru care cred că aveţi o pasiune – “Nora”, “Hedda Gabler”, pe care publicul român a avut oportunitatea să le vadă în turnee în anii trecuţi… Sau, iată, să luăm ca exemplu acest “Duşman al Poporului” cu care aţi fost invitat acum la Cluj – piesa a fost scrisă în 1883… iar subiectul ei nu “arde” neapărat ca şi intrigă… Şi totuşi, în viziunea dvs., ea prinde contur pe scenă ca o modernă problematică, nu doar a societăţii scandinave, ci a stării lumii mileniului III. Care e tipul de proces prin care faceţi alegerea?

T.O.: De fapt, am întotdeauna un stoc de 10-15 piese pe care mă gândesc că le-aş putea monta. Mai apoi, depinde foarte mult de actorii pe care-i am. Aşadar: dacă dispun de o distribuţie corectă pentru Richard III – va fi Shakespeare… dacă am distribuţia necesară pentru Vulpiţele Lillianei Hellman – aceasta va veni la rând. Aşa că poate că e deziluzionant pentru dvs., pentru că e mai mult un proces de genul: cine-i valabil, ce e posibil, în câtă vreme… Şi abia apoi aleg unul din textele din rezervă. Şi o facem.  Spre exemplu – eu nu mi-am dorit să pun în scenă Un Duşman al Poporului. Din timp în timp ne întâlnim, întreagă trupă şi facem lecturi. Şi, ţin minte, când am citit această piesă de Ibsen – nimănui nu i-a prea plăcut, nici unul nu voia s-o joace. Şi am uitat de ea, vreo doi-trei ani. Apoi, acum câţiva ani, unul din dramaturgi mi-a spus: ar trebui să reanalizezi, să revii la Un Duşman…, cred că acum e timpul acestui Ibsen. Iar eu am tresărit şi-am zis: Ok… de ce nu? Sunt de părere că e mult mai bine să ai o relaţie destinsă cu o piesă de teatru, care determină gândul la ea să fie mult mai jucăuş, mai uşor, mai luminos; nu de genul ”hmmm, vreau neapărat să pun textul ăsta, orice-ar fi!”. Căci atunci comunici într-un mod mai ludic cu materia care-i acolo. Când ai prea mult respect pentru o piesă – spectacolul va fi mult mai academic. Trebuie să-nveţi să-ţi pierzi respectul. În măsura potrivită, desigur. În special când te-apuci de Shakespeare, trebuie să-l tratezi mai mult ca pe un prieten şi nu ca pe un zeu. Da… Apoi mă joc cu textul, cu situaţiile, cu actorii, iar atunci când sunt norocos – lucrurile se întâmplă.

P.O.: Şi când vi se întâmplă să spuneţi: “iată, sunt norocos!”?

T.O.: Mă pot considera norocos atunci când oamenii înţeleg împreună interesul pe care îl descopăr în timpul repetiţiilor şi când îl împărtăşesc. Şi brusc totul se schimbă. Pentru că – să luăm exemplul de faţă: interesul meu faţă deUn Duşman al Poporului este foarte personal. E în mediul meu, e din gaşca mea, e din grupul la care mă raportez, e şi foarte berlinez, un pic hipster, cu stil, ecologist, pe bicicletă, cu vederi mai de stânga, foarte “artsy”, foarte creativ, senin. Plus că am vrut să vorbesc despre mine şi prietenii mei. Şi să deconstruiesc minciunile noastre. Apoi, sunt de asemenea norocos când publicul, dintr-odată, realizează cât de norocos e şi el… şi înţelege că pasiunea asta a lui Ostermeier pentru întrebările ridicate de protagonist în spectacol se poate împărtăşi. Şi o facem. Împreună. Vibrăm pentru aceleaşi întrebări. Ei bine, atunci mă consider foarte norocos. Căci, până la urmă, tot ce fac e foarte personal. Cred că diferenţa dintre un creator de teatru şi un lucrător în teatru constă în a reuşi să împlineşti ceva, să creezi lucruri în vizualul performance-ului, ori în decor, în modalităţile de joc ale actorilor, în muzică – ceva ce e personal, ceva ce nu e o pastişă a unui alt mare creator de teatru. Atunci lucrurile devin importante. Foarte greu găsesc, când mă uit la spectacolele altora, ceva care să mă facă să exclam: “ah! uite… asta e o adevărată voce independentă”. Şi când descopăr pe cineva – mirarea e cu WOW! , căci creatorul acela are propriul univers. Asta chiar mi s-a întâmplat acum doi ani, când am întâlnit creaţiile lui Milo Rau, probabil ştiţi de acestă voce foarte puternică, creator de teatru politic, care va veni să lucreze în curând cu Schaubühne…

P.O.: Da… doar am auzit de al său “Hate Radio”…

T.O.: “Hate Radio”, da. Un spectacol incredibil de puternic şi original… e în turneu mondial acum.

P.O.: Şi dacă tot aţi amintit de acest titlu, care porneşte de la atrocităţile genocidului din Rwanda, v-aş întreba, d-le Thomas Ostermeier – ce vă nelinişteşte în lumea asta de zi cu zi a începutului de mileniu?

T.O.: Nimic nu mă nelinişteşte.

P.O.: Nimic?

T.O.: Nu. Cred că în lumea actuală e atâta frică în lume, încât singurul lucru de care mi-ar putea fi frică – e frica însăşi. De fapt mi-e frică de frica pe care o simt oamenii. Politica se face acum cu frică. Şi o să vă dau un exemplu care o să va doară: dacă dvs. veniţi în Germania şi faceţi cunoştinţă cu un neamţ de pe la noi, s-ar putea ca acela să vă privească îngrozit… Căci sunt atâtea rumori apocaliptice despre români, şi imigraţie, şi cât rău poate să aducă asta – tâlhării, locuri de muncă furate, cerşetorie, prostituţie, nesiguranţă… apocalipsă, nu alta! Ei, toate astea se înscriu în politica fricii. Şi e doar unul din foarte multele exemple…

P.O.: Sunt total de-acord cu dvs. Dar poate fi evitat acest tip de frică?

T.O.: Michel Foucault a spus-o acum 20 de ani, dar trebuie să ne-o repetăm: sistemul a realizat următorul fapt: controlul e înlăuntrul nostru şi nu în afară, aşa cum era până în secolul trecut. Suntem deja, fiecare din noi, ca nişte micro-companii care ne auto-administrăm. Astăzi nu mai e nici un hotar între viaţa privată şi muncă. Ajungem să fim “la dispoziţie” tot timpul, 24 din 24: e-mail, mobile, on line… ne auto-exploatăm. Asta e o dramă. Însă cea mai mare dramă e… cum să zic? e o expresie în germană, dificil de tradus: “sich den Schneid abkaufen” – ce ar însemna, aproximativ “să-i iei cuiva curajul luptei”… Cred că de acest aspect sunt eu cel mai îngrijorat: că oamenii nu mai au curajul să înţeleagă că modul lor de a trăi e făcut, e determinat tot de fiinţe umane, şi nu de o stare naturală. Aşadar e un rezultat al deciziilor şi puterii. De aici – fatalismul din lumea de azi. Oamenii se complac, sunt fericiţi în propria lor sclavie. Iar asta mă face, poate, un pic nefericit: că oamenii nu mai sunt proprii stăpâni ai vieţilor lor.

P.O.:Şi ce vă face fericit, d-le Ostermeier? Ce vă aduce bucurie?

T.O.: Oh, multe lucruri: teatrul, repetiţiile, gătitul, mâncatul, băutul, fumatul, petrecerile, a face muzică, a ascultă muzică, a merge la concerte, iubita mea (pe care… o iubesc), iubesc oamenii cu care lucrez, sunt un privilegiat în munca pe care o fac – pentru că e plăcere, îmi place să călătoresc, să fac turnee, să cunosc alte ţări şi alţi oameni, precum acum – România şi Clujul… Aşadar mă bucur de fiecare moment al vieţii mele, căci ştiu că sunt un privilegiat, însă nu iau lucrurile de la sine. Viaţa e un dar extraordinar, însă trebuie să fie a ta şi să ştii s-o trăieşti.