„Teatrul polonez a redevenit scena de pe care s-a rostit cu fermitate NU!”

În articolul Viză pe pașaportul european din ultimul număr în print al revistei Scena.ro (nr.59), prezentam portretul tânărului regizor polonez Jakub Skrzywanek, directorul Teatrului Contemporan din Szczecin, laureat al premiului Paszport Polityki pentru teatru, decernat în ianuarie 2023. Premiul recunoaște poziția asumat politică a spectacolelor sale, care chesionează realități respinse de aripa ultraconservatoare a societății, și refuză autoritarismul și naționalismul ca politică de de stat a guvernării PiS. În tulburarea iscată la noi de contestarea nominalizărilor la Premiile Uniter 2023, care reclamă respectarea standardelor etice în relațiile de muncă în teatru, interviul cu Jakub Skrzywanek prezintă o cale posibilă, urmată de artiștii polonezi pentru a apăra spațiul critic al scenei și autonomia creațiilor lor. (Oana Cristea Grigorescu)

Oana Cristea Grigorescu: Cum îți alegi subiectele, de unde vine interesul pentru realitățile nenormate ale societății poloneze de azi? 

Jakub Skrzywanek: Teatrul polonez își află rădăcinile în Iluminism. În urmă cu două sute cincizeci de ani, valul reformelor de stat au creat instituția teatrului public care să deservească cetățenii. Această idee este foarte puternică în tradiția teatrului polonez. Ea a făcut ca scena să devină un loc de rezistență și de luptă pentru libertate și progres social. Eu însumi provin dintr-o familie de opozanți activi; părinții mei au luptat împotriva comunismului. Valori precum libertatea și egalitatea erau foarte importante în casa noastră. Prin urmare, când în politica poloneză puterea a fost preluată de o guvernare autoritară în 2015, privând societatea noastră de drepturi și libertăți, teatrul polonez a redevenit scena de pe care s-a rostit cu fermitate NU!. Astăzi, această atitudine rezistentă e recognoscibilă în multe dintre subiectele pe care le abordează teatrul.

OCG: Ca autor al textelor de spectacol ai colaborat cu Weronika Murek la Spartakus și Paweł Dobrowolski la Moartea lui Ioan Paul al II-lea, pentru care ai fost recompensat cu premiul Paszport Polityki. În spectacolele amintite, secvențele interviurilor documentare alternează cu textul performativ și produc contrastul din care se naște sentimentul tragic al condiției umane. Cum lucrezi dramaturgia de spectacol și cum îți alegi dramatrugii colaboratori?

JS: Da, de ceva vreme îmi compun scenariile și întregul proces se desfășoară în mai multe etape. Începem cu o documentare amănunțită, cu interviuri și cu cercetarea arhivelor. La Moartea lui Ioan Paul al II-lea, de exemplu, a fost indispensabil Paweł Dobrowolski care, fiind apropiat de mediul Bisericii Catolice, a reușit să obțină unele documente de la Vatican. După documentare, creez un fel de hipertext care conține scheletul dramaturgic, tot materialul de arhivă pe care l-am disecat deja și informațiile culese din interviuri. Acest material este oferit actorilor și împreună începem să construim și să completăm scenele prin improvizație și printr-un efort conceptual suplimentar. Dacă dialogurile trebuie rescrise, o invit, de exemplu, pe Weronika Murek să ne dea un mic ajutor dramaturgic. Astfel, de la o săptămână la alta, ajungem la textul finit de spectacol.

OCG: Forma estetică aleasă nu derivă direct din tema spectacolului. De exemplu, pastișa divertismentului muzical potențează prin contrast conținutul tragic în Băieții de zinc. Spectacolul Moartea lui Ioan Paul al II-lea e prezentat ca un reenactment al ultimelor zile de pământ ale Papei Karol Józef Wojtyła, tratate scenic ca într-un reality show. Imaginile naturaliste ale îngrijirii bolnavului terminal sunt opuse ritualiurilor grotești ale Bisericii Catolice, aplicate muribundului. În Mein Kampf compari limbajul propagandei naziste cu cel al politicienilor cu tendințe totalitare de azi, Putin, Kaczyński, Trump. În Spartakus contrastul dintre realismul relației pacient-familie-corp medical din prima parte și abordarea simbolică a căsătoriei gay din partea a doua produce efectul cathartic al răscumpărării suferinței prin teatru. De unde vine această balansare între dramatic și grotesc, între tragic și derizoriu recognoscibilă în toate spectacolele tale?

JS: Hahaha. Nu știu, nu m-am gândit niciodată la asta. Într-adevăr, eu cred că există mult umor în piesele mele care, totuși, este mai degrabă șocant decât amuzant. Cel mai relevant exemplu a fost Mein Kampf, când temându-mă de o procedură de urmărire penală (aveam informații că cei de la putere ar putea căuta motive pentru a anula spectacolul), după consultarea avocaților, a trebuit să găsesc o primă scenă care să semnaleze clar atitudinea mea critică față de Hitler și de fascism. Așa că m-am gândit ca, în prolog, discursul Führerului să fie rostit prin anusul actorului. E foarte rar ca cineva să părăsească teatrul după 30 de secunde de la începerea spectacolului. Mulți oameni au râs, dar cei mai mulți au fost șocați de soluția mea. Până în prezent, o consider ca fiind una dintre cele mai originale scene pe care le-am creat. A fost gândită cu atenție, are un potențial critic ridicat și era necesară în contextul codului penal polonez. (În Polonia promovarea publică a fascismului se pedepsește cu până la trei ani de închisoare).

OCG: Declarai în octombrie trecut la Pristina (Kosovo), la o prezentare publică la care am asistat, „folosesc teatul ca instrument de stat pentru a lupta împotriva naționalismului”. Conduci din februarie 2022 Teatrul Contemporan din Szcszecin aflat în opozție față de politica oficială. Cum implici concret instituția în comunitate și în reflectarea realităților social-politice poloneze? Mă refer la criza migranțior, interzicerea avortului, nerecunoașterea persoanelor LGBT etc, dar și la prezența acestor teme în repertoriu.

JS: Da, iată că ne întoarcem din nou la rolul teatrului în societate! Sunt în fruntea unei instituții publice care ar trebui să servească comunitatea. Ca director sunt funcționar public și nu pot să-mi imaginez că aș putea ignora violența sistemică împotriva minorităților, a refugiaților, a femeilor și a persoanelor cu dizabilități din Polonia de astăzi. Sunt norocos să conduc o instituție aflată în subordinea administrației locale, fără nicio influență politică sau cenzură și pot să deschid scena noastră tuturor celor denigrați și ignorați în spațiul public. Scena noastră este aici pentru a-i reprezenta pe cei ale căror voci nu sunt auzite. Despre asta este vorba în teatru; oferă un spațiu securizant chiar și pentru cele mai dificile discuții și subiecte. Uneori, scena este cel mai potrivit spațiu să strigi ceva, să plângi după cineva, să taci sau să dai glas altora.

OCG: Premiera lunii februarie la teatrul pe care îl conduci e un „clasic”, Visul unei nopți de vară pe care îl regizezi împreună cu Justyna Sobcyk[1] și la care vei lucra cu actori cu sindrom Down. Nu e prima ta întâlnire cu artiști cu nevoi speciale, după Superspektakl co-regizat, de asemenea, cu Justyna Sobcyk în 2018. Dreptul la dragoste pare a fi tema spectacolului; cum îl gândești?

JS: Da, Justyna și cu mine am invitat artiști, persoane cu dizabilități din regiunea noastră. Sunt nevăzători, oameni din spectrul autist, cu dizabilități intelectuale. Ei joacă pe scenă alături de actorii noștri în condiții de egalitate, cu aceleași contracte și cu aceleași onorarii. În spectacolul nostru vorbim despre „asistarea sexuală”, despre plata pentru întâlniri decontate de stat între lucrătorii sexuali (bărbați și femei) și persoanele cu dizabilități. Există deja cinci țări din UE care permit astfel de întâlniri în diferite moduri. În Polonia, unde handicapul și sexul sunt tabuuri uriașe, se vorbește mult despre călătorii cu scop  sexual în aceste țări ale persoanelor poloneze cu handicap. Acesta este scopul Visului nostru. Viziunea shakespeariană a iubirii romantice nu mai funcționează în zilele noastre pentru că nu îi include pe toți; nici pe cei non-normativi, așa că trebuie să dăm foc pădurii ateniene shakespeariene și în locul ei să construim o nouă ordine care să permită accesul tuturor la ceva atât de enigmatic, numit „iubire”.

OCG: Să ne întoarceam la actualitatea premiului Paszport Polityki pe care l-a salutat întreg mediul teatral polonez progresist și cel internațional care ți-a urmărit creația de scenă. Ce perspective îți deschid acest premiu, cum îl vei folosi ca artist și manager de teatru?

JS: Situația mea din ultimii ani a fost ciudată, pentru că de la un moment dat am primit mai multe invitații la festivaluri și premii în străinătate decât în Polonia. Acest lucru a avut legătură cu faptul că mulți directori se temeau să invite spectacolele mele în festivaluri, fiind amenințați cu reducerea subvențiilor guvernamentale. Multiplele premii primite în ultima vreme, cel mai important fiind Paszport Polityki, sunt pentru mine un semnal că mediul cultural nu se mai teme de Putere. Toată lumea speră că la toamnă situația din țara noastră se va schimba. Va fi și meritul artiștilor polonezi, care în ultimii opt ani nu s-au lăsat intimidați și au rămas pe poziții chiar dacă au plătit un preț mare pentru independența lor. Acest lucru nu a venit de la sine, să ne uităm la Ungaria, de exemplu, unde numeroși artiști au fost nevoiți să părăsească țara pentru că nu au fost lăsați să mai lucreze acolo. Să ne uităm la exemplul lui Arpad Schilling care contestă în mod deschis guvernarea Orban și pentru această opoziție plătește un preț ridicat. În pofida artiștilor rezistenți, părerea mea e că, în general, teatrul din Ungaria nu este un loc de rezistență în fața guvernării, așa cum a devenit în Polonia. La noi, alegerile din toamnă vor fi cruciale. În ce mă privește, cu siguranță că premiul acesta îmi va deschide noi oportunități profesionale în străinătate pe care le aștept cu nerăbdare. Primesc tot mai multe oferte și nu pot ascunde faptul că sunt foarte entuziasmat.

[1] Vezi interviul cu Justyna Sobcyk din dosarul Teatru polonez contemporan, apărut  în Scena.ro nr.52 .