Scenografa Cristina Milea: ”În zece ani teatrul nu va mai arăta ca azi, schimbarea a devenit o necesitate”

Dramaturgul Radu Popescu: ”Un festival este un mijloc puternic de ”a lua ochii” autorității finanțatoare”
martie 5, 2021

Cristina Milea a primit în 2020 premiul UNITER pentru “cea mai bună scenografie” pentru munca ei la spectacolul Legături primejdioase în regia lui Cristi Juncu (Teatrul Mic București, iar în 2010 a fost distinsă cu premiul pentru scenografie «Lowendal premiază arta» și cu premiul pentru scenografie «Pledez pentru tine(ri)». Cristina a absolvit Facultatea de Arte Plastice și Design, secția Scenografie în 2008 și Masteratul în Scenografie în cadrul Universității de Arte Plastice în 2010. Este pasionată de costumul-instalație și de principiul reciclării artistice aplicate pe obiect, cât și pe spațiu. În 2020 a lansat o platformă non-profit de artă Up-cycle (reciclare creativă), Șarlatan.ro, unde comentariul social se întâlnește cu experimentul artistic. Seria de fotografii rezultată din acest proiect inspiră și prima copertă a variantei în print a revistei de artele spectacolului Scena.ro din acest an.

  •  Cum ai început să lucrezi în teatru și ce anume te ține aproape de scenă? În oglindă, ce anume îți displace la lumea teatrului, ce ai vrea să schimbi daca ai putea?

M-am întâlnit cu scenografia de teatru în urmă cu 12 ani, la Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe. Am avut norocul să-mi încep meseria într-o echipă plină de pasiune, care m-a încurajat să dau curs imaginației, în ciuda lipsei mele de experiență și a bugetelor extrem de mici. Transformam orice nevoie a unui spectacol într-o provocare personală și am rămas cu o legătură puternică între căutările proprii și curiozitățile profesiei… nu știu care pe care a “educat-o”, încă nu le pot despărți. Întâlnirile de care m-am bucurat în cei 12 ani de teatru m-au făcut să simt că “aparțin”. E important pentru mine. Mă ține aproape de scenă gândul că am ceva de spus, în calitate de artist vizual. Îmi oferă deseori un context în care întâlnesc artiști cu care rezonez estetic, principial, și formăm echipe în jurul unor idealuri comune, și le punem în lumina reflectorului, și publicul aplaudă, și avem iluzia faptului că mesajul nostru a contat. Asta mă ține, o iluzie.

Apropo de oglindă, cred că schimbarea va fi posibilă când lumea teatrului o va centra puțin și înspre generațiile mai tinere. Cred că o diferență vizibilă este posibilă de la nivelul studiului universitar, unde se definește de fapt un nou val, unde poate fi implementată o deontologie profesională și o practică mai consistentă. Pentru mine, munca de echipă poate fi tradusă și într-un dialog cu generațiile care vin din urma mea, fiind conștientă de faptul că lucrurile nu se schimbă în paralel cu mine, ci într-un timp mai îndelungat și putem învăța unii de la alții în permanență. În momentul de față, pare că nu știm ce nu funcționează ca să putem schimba (contrar aparențelor, comunicarea nu e chiar punctul forte), dar lumea în jurul nostru se schimbă și teatrul ar putea să țină pasul cu ea. Observ o discrepanță între ce se promovează intens ca fiind artă românească și realitatea momentului în care trăim, ceea ce îi determină pe mulți dintre noi să traverseze granițele țării.

Artistul independent în România încă nu are un statut susținut de drepturi de lungă durată sau un suport financiar stabil. Poate cuvântul “independent” încurcă. Faptul că un artist a ajuns angajat într-un teatru de stat nu este un capac pus peste căutările personale. De acolo poate începe alt tip de studiu, poate mai relaxat și mai aprofundat. Competiția în artă, din fericire, există și după un post ”pe nedeterminat”. Lipsește din practica finanțată spațiul real pentru experiment (studiul îndelungat, work-shop, schimb de experiențe), fie el și independent. Experimentul mi se pare esențial când vorbim despre progres. Din punctul meu de vedere, calitatea unui produs estetic teatral compact este uneori ultima miză despre care se vorbește până la finalul producției, și acest lucru se întâmplă dintr-o deprofesionalizare în masă. Tot mai mulți oameni nepregătiți dar “buni la toate” ocupă posturi pe care nu le înțeleg, chiar și când sunt acolo cu cele mai bune intenții. Timpul de producție devine din ce în ce mai scurt și premierele se cuantifică, ca importanță, cantitativ și superficial. Pare că a dispărut răbdarea chiar și în munca de echipă și aici e suferința mea. Felia de viață cu care empatizăm la teatru, poate este scrisă în urmă cu un secol și istoria se repetă și problemele societății de fond rămân aceleași, dar ea este pusă în scenă de artiști care trăiesc azi. Uneori îmi pare că nu suntem contemporani cu propriile noastre mesaje, în pas cu temperatura zilei și a nevoii unui public actual pe care îl provocăm. Pentru că vrem să schimbăm lucruri reale, mesajul trebuie să treacă, dincolo de imaginație, într-o formă accesibilă și sinceră. Butaforia emoțională, oricât de corect ar fi executată, ajunge la public sub forma unor poze frumoase și asta nu mai este suficient.

Credit foto Bogdan Catargiu

  • Decorurile tale au în același timp o autenticitate venită din detalii și o calitate cumulativă, par a fi habitatul unor ființe strângătoare, pentru care contează nu doar obiectele adunate, ci și povestea lor, de unde vin, cine le-a mai folosit… Este scenografia un fel de storytelling pentru tine?

Apreciez observația. Eu nu aș fi reușit să le descriu astfel. Cred foarte mult în importanța detaliului. Când citesc textul unui spectacol, îmi atrag atenția lucrurile care nu se spun. Elipsele, de multe ori voite, îmi lasă spațiu de interpretare și de acolo incep propunerile.

În ultimii ani am început să gândesc și decorul ca pe un costum-instalație și îl tratez la fel. Privesc spațiul ca pe o extensie a trăsăturilor unui personaj și încerc să îmi imaginez viața și lumea prin ochii lui/ei.

Cred că texturile detaliilor, culorile și metaforele lor spun foarte multe povești, mai ales dacă nu le dăm copy-paste din concretul situației de joc. Uneori le sugerez atât de subtil, încât risc să știu doar eu că sunt acolo. Mai am de căutat. Faptul că majoritatea decorurilor la care am lucrat sunt hand-made, nu este doar o decizie, ci o nevoie a mea. Să fiu sinceră, altfel nu simt să fac. Decorul hand-made cu spațiul de depozitare din culise nu prea se pupă, confirmă tehnicienii de scenă. Pentru mine decorul a devenit o instalație scenică ce poate transmite o stare de spirit în sine, dar potențialul lui maxim este atins doar când este “locuit”.

  • Ce anume din pregătirea ta artistică și/sau din mediul în care ai crescut ți-a trezit interesul pentru ”reciclarea artistică”?

“Reciclarea artistică” este ceva ce m-a urmărit de când mă știu. Eram foarte apropiată de natură când eram mică, crescută lângă Delta Dunării, cu un tată marinar, am dezvoltat o obsesie față de apă, în toate formele ei. Adunam cu bucurie resturi de materiale plastice de pe malul Dunării și făceam din ele lămpi fără bec (nu exista led) pentru că era materie primă gratis, nu din spirit ecologist. Prin adolescență am descoperit documentarele despre natură și poluare, despre abuzul pe care îl facem față de materialele plastice și consecințele lor în natură. M-au sensibilizat și mi-au dat un scop artistic personal.

La Masterat am decis să studiez tema “reciclare artistică aplicată într-o piesă de teatru” inspirată de Arte Povera. În practică, nu a fost atât de ”povera” pe cât mi-am imaginat. Și până azi, încerc să implementez acest principiu de reciclare unde este loc în colaborările mele, și este agreat de regizorii cu care lucrez din ce în ce mai des.

  • În timpul pandemiei ai creat împreună cu alți artiști un proiect care pune în valoare costume spectaculoase realizate din materiale reciclabile, un proiect greu încadrabil, la granița dintre teatru, modă, fotografie, ecologie – ȘARLATAN.ro. Ce ți-ai dori să comunici cu acest proiect și cui anume?

Mi-am dorit un spațiu de laborator (momentan non-profit) în care să existe chef de joacă, timp de studiu și întâlnire, fără deadline, cu un focus inițial asupra materialelor toxice și a manipulării emoționale generate de industria consumeristă. Aici savurez întâlniri cu artiști pe care îi admir enorm și rezultatul muncii noastre implică cuvântul “sens”. Încercăm metode noi de abordare: o estetică diferită de zona noastră de obișnuință; analiza raportului esență/aparență; întâlnirea mea cu gândurile unor performeri din spatele unui personaj; relația unei actrițe cu un costum elaborat pe propria-i personalitate; cu un fotograf care îi ajustează percepțiile asupra prezenței fizice pe scenă și asupra propriilor calități (de care nu era neapărat conștientă că le are), cu o muzică compusă special pentru temele exercițiului nostru. Am abordat subiecte precum: zahărul, pigmenți alimentari, plasticul, parafina, stereotipul, concepția deformată asupra fizicului ideal feminin, exercitarea liberului arbitru în fața ideii de “credință”. Tehnica pe care o propun pentru realizarea costumului-instalație se numește “Upcycling” (reciclare creativă ) într-o expresie teatrală, cu conținut moral și ecologist. Texturile personalizate sunt compuse din deșeuri (textile, plastice, fluide), supuse unui șir de prelucrări tehnologice, dar mai ales rudimentare.

Încurajez spațiul cultural să aibă o mai mare deschidere spre o decizie estetică activistă, generată de un trigger produs de factorii poluării globale, în vârf cu industria modei (al doilea factor poluant, după petrol). Trăim într-o lume care se destramă în jurul nostru dar se întâmplă într-un ritm mai puțin vizibil, și cred că ameliorarea poate începe și de la nivel individual. Publicul țintă nu are limită de vârstă, sex, religie, statut social. Cred că ne adresăm celor dispuși să acorde un minut de atenție mesajului scris sub o fotografie frumoasă. Scopul este fix acesta: construirea unui canal nou de exprimare scenografică, aflat între: teatru, modă, fotografie și ecologie.

  • Exercițiu de imaginație scenografică: cum crezi că vor arăta decorurile/spațiile de teatru peste încă un deceniu, să zicem în 2030? Ne vom mai întâlni pe viu cu actorii, vom fi despărțiți de ecrane, vom folosi realitatea augmentată sau alte tehnologii sau vom descoperi noi strategii de a fi împreună?

Cred că este o nevoie acută de diversitate a formelor de expresie teatrală și experimente, iar realitatea augumentată este una dintre opțiuni. Trăiesc cu  convingerea că în 10 ani teatrul nu va mai arăta cum arată astăzi și nu e un lucru rău, schimbarea a devenit o necesitate, nu un compromis. Optimismul din mine spune că în viața reală avem o capacitate de adaptare la nou și la imprevizibil absolut admirabilă, de ce să nu o educăm și când vorbim despre consumul materialului teatral? Unealta principală în forma actuală a teatrului este imaginația publicului, și până la urmă, teatrul este o formă de manipulare a trăirilor. Încercăm să facem un public să simtă lucruri, printr-un canal regizat, și ne așteptăm să treacă, prin peretele imaginar, o realitate construită, drept autentică. Dacă spectacolul este reușit, chiar trece.

Anul trecut m-am plimbat pe Google Maps pe toate străduțele din vacanța anulată și printr-un exercițiu de imaginație am rămas cu sentimente și amintiri puternice, de parcă aș fi fost acolo. Cu siguranță se poate dezvolta o formă de teatru virtual, melanj între cinematografie, joc video și senzația live. Ar fi fascinant de încercat, dar nu cred că va reuși să ne satisfacă toate simțurile simultan. Cred că vom reveni după această excursie virtuală la nevoia de apropiere fizică. Schimbul energetic și magia prezenței live nu cred că pot fi înlocuite integral cu ochelari VR, nici pentru public, nici pentru munca de echipă. Avem nevoie de întâlniri și de apropiere fizică. Cel puțin până în 2030. Cel puțin eu.

Credit foto Alexandra Dincă

 

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide