Regizoarea de film Lucia Chicoș, selectată în secțiunea Cinéfondation, Cannes 2020

Ilinca Manolache: ”Teatrul trebuie să se reinventeze, să se unească cu alte arte și cu tehnologia la care e conectată toată planeta”
iunie 8, 2020

Mă interesează povești care se axează pe relații între oameni care au mult trecut împreună”

În vara restricțiilor pandemiei, filmul încearcă să conserve amintirea normalității culturale, cea a lansării noilor creatori și a premierelor din festivaluri, fie ele și mutate în spațiul virtual. Festivalul de la Cannes a anunțat în 8 iulie selecția oficială, în pofida deciziei de a anula anul acesta proiecțiile cu public. Totuși, organizatorii anunță pe site-ul festivalului că a fost un an bogat, cu peste 2000 de filme înscrise în preselecție la toate categoriile și cu numeroși artiști emergenți, cărora Festivalul dorește să le ofere vizibilitate. În secţiunea Cinéfondation, dedicată filmelor realizate de studenții din școlile superioare de film, scurtmetrajul românesc Contraindicaţii, în regia Luciei Chicoş, a intrat în lista celor 17 filme rămase în competiția finală.

Foarte tânăra regizoare de film Lucia Chicoș este studentă anul II Master la UNATC, „Arta regiei de film”. După absolvirea liceului la Iași, a urmat imediat studiile de licență și de Master. Așadar, un traseu profesional scurt, de doar patru ani, dar concentrat dacă ne raportăm la rezultate: selecția de la Cannes și dubla nominalizare la Gala Gopo 2020 – Cel mai bun scurtmetraj documentar pentru Munca noastră cea de toate zilele și la categoria „Tânără speranță” pentru regia filmelor Contraindicații și a documentarului deja menționat. De altfel, cu Containdicații, scurtmetrajul de licență, a primit și premiul pentru Cel mai bun film românesc al festivalului CineMAiubit 2019.

Contraindicații (2019) Regie: Lucia Chicoș / Scenariu: Lucia Chicoș, Emil Vasilache / Cu: Maria Ploae, Nicoleta Lefter

  • Care au fost începuturile și ce rol a jucat școala de film în atingerea succesului?

Toate „filmele” pe care le-am făcut au fost mai mult sau mai puțin în cadrul UNATC-ului. Am avut puține experiențe legate de film înainte, în liceu, dar importante, cea mai remarcabilă fiind participarea la Let’s Go Digital!, atelierul de film pentru liceeni din cadrul TIFF-ului în 2016. În liceu interesa literatura, participasem la Muzeul Literaturii Române din Iași la un curs de scriere de scenarii de film și mi-au căzut în mână niște cărți de teorie de film. Așa am decis să aleg regia de film.

Folosesc ghilimele, când spun despre filmele pe care le-am făcut în facultate, din inerție. În primii ani de studenție ne-am învățat să le numim exerciții, nu filme, poate ca să ne păstrăm viziunea de ansamblu, să nu uităm că avem de-a face cu niște experiențe care sunt, în primul rând, procese de învățare. Cred că pentru cei mai mulți dintre studenții la regie, problema e că ne luăm prea în serios. Și de fapt, de asta mi-e și mie teamă acum, că după aceste nominalizări trebuie să mă strădui și mai mult să nu mă iau prea în serios. Dacă n-aș lucra în momentul de față la un nou proiect de care sunt foarte, foarte atașată, cel mai probabil m-aș urca pe pereți din cauza presiunii de a face un film nou care să se „ridice la nivelul așteptărilor” create de precedentul nominalizărilor.

Primul scurtmetraj/exercițiu care a ieșit un pic în lume a fost Supă de pui pentru pisici (2018). Un filmuleț de doar 8 minute, realizat pe peliculă alb-negru de 35mm, exercițiu de anul II, semestrul II Licență. A luat Premiul Criticilor la CineMAiubit (2018), festivalul internațional de film studențesc la care studenții UNATC au, de obicei, un prim contact cu așa-zisul public.

Apoi, în anul III de facultate, pe lângă filmul de licență Contraindicații, am realizat și Munca noastră cea de toate zilele (2019), un scurtmetraj documentar filmat în penitenciarul cu regim semideschis din Botoșani, în cadrul unui atelier – MIT DEM KOPF DURCH DIE WALD, coordonat de UNATC și Facultatea de Film Konrad Wolf din Potsdam, Germania. Filmul a fost nominalizat la Gopo 2020 pentru cel mai bun scurtmetraj documentar și alături de Contraindicații, au fost filmele cu care am fost nominalizată tot la Gopo, la categoria Tânără speranță. M-a surprins nominalizarea pentru Munca noastră… nu pentru că n-aș fi eu suficient de mulțumită de el, ci pentru că am observat că are tendința de a împărți radical și publicul și criticii; unii îl apreciază mult, în timp ce altora le este complet indiferent.

Acum lucrez la Fatima, un documentar de mediumetraj, posibil lungmetraj, pe care-l regizez împreună cu Alexandra Diaconu, studentă la Master „Arta montajului de Film” anul I, Cu care am montat toate filmele amintite aici. E un proiect desfășurat în cadrul unui atelier de film cu refugiați, coordonat de UNATC; One World Romania și UNHCR, sub tutelajul regizoarelor de film Vannia Vignal, Ivana Mladenovici și Adina Pintilie. Fatima este o adolescentă de 18 ani refugiată în România împreună cu familia din Afganistan.

  • Cum ați ales tema scenariului Contraindicații, e o decizie personală sau a fost o temă de studiu la UNATC? Care sunt subiectele care vă preocupă ca posibile scenarii de film?

Temele și subiectele sunt întotdeauna la liberă alegere, nu sunt impuse de programă. Ceea ce dictează programa e genul (ficțiune sau documentar), lungimea (din considerente de producție, de resurse) și uneori spațiul (exterior sau interior, platou sau locație). Bineînțeles că bugetul și resursele foarte limitate impun restricții și nu stimulează întotdeauna creativitatea, așa cum se spune.

M-a interesat o poveste între o mamă și fiică, între două femei adulte care încă depind extrem de mult emoțional una de cealaltă; povestea unei femei care e indecisă dacă să se despartă sau să se împace cu soțul ei, care e prinsă nu doar între două alternative, ci și între loialități diferite. M-a interesat felul în care fiica nu-și poate manifesta deschis emoțiile față de maică-sa, în care situația e atât de copleșitoare pentru fiică încât se manifestă mai degrabă sub forma somatizării, a ipohondriei și atacului de panică.

Desigur, nu m-au interesat lucrurile astea în abstract, ci pentru că am trecut prin ele eu sau persoane apropiate mie. Aveam mult balast personal de exorcizat într-un biet scurtmetraj, iar faptul că în film nu a rămas toată povestea de fundal cred că e în favoarea lui.

Mă interesează povești care se axează pe relații între oameni și, mai ales, între oameni care au mult trecut împreună. Iar faptul că cinemaul în general, iar abordarea mea, în mod specific, rămâne cumva la suprafață, la nivelul lucrurilor și faptelor vizibile, ajută mult. Cred că dacă n-ar fi așa, m-aș pierde foarte mult în genul ăsta de povești.

  • Considerați că un film trebuie să aibă neapărat un scenariu original? Vă interesează scenarii după opere literare, literatura română contemporană în mod special?

Cu riscul de a spune ceva foarte pretențios, aș zice că orice scenariu e original, și în același timp, niciunul nu e. Da, am avut tentative de a adapta povestiri scurte, din literatura română contemporană și nu numai, însă „mi-a trecut” repede. Cred că e foarte greu, pentru că filmul și literatura au, în mod evident, specificități foarte diferite. Cred că au tangențe, locuri în care se pot întâlni, paralele care se pot trage între ele, care au sens și ajută; cred că te poți și inspira din literatură, nu doar să înțelegi ceva mai bine despre ceea ce faci, însă dacă-ți propui să faci un film bazat pe ceva scris, trebuie să lași foarte mult în urmă din lectura respectivă. Trebuie să uiți ce ai citit și să regândești lucrurile de la zero, altfel poate părea o tentativă destul de stângace, care deservește nu doar filmul, ci și opera care te-a inspirat în primă fază. De fapt, nu mi-aș da cu presupusul prea mult, pentru că nu am trecut niciodată prin experiența asta până la capăt.

  • Sunteți coautoarea scenariului împreună cu Emil Vasilache. Descrieți, vă rog, procesul scrierii scenariului.

Este al doilea scurtmetraj pe care-l scriu cu co-scenaristul și partenerul meu, Emil Vasilache, după Supă de pui pentru pisici. Nu e un proces foarte organizat, în sensul în care nu avem ce s-ar numi un workflow foarte precis. Amândoi venim cu propriile povești de viață și experiențe, le punem pe toate pe masă, le răsucim pe toate părțile până nu mai înțelegem nimic din povestea pe care o scriem. Sunt momente încărcate în care ne dăm seama că avem perspective extrem de diferite despre personaje, despre mize, despre motive, și momente în care simțim că ne întâlnim la mijloc, puncte în care sensibilitățile noastre devin congruente. Scriem pe rând, facem drafturi alternative și ne dăm feedback. N-aș spune că e chiar idilic să co-scrii în cuplu, deși ne oferă și multă satisfacție la nivel personal pentru că uneori se dublează rolurile. Dacă el nu e încântat de o idee sau o sugestie de-a mea, mă afectează mult mai mult decât dacă aș colabora doar cu un amic, un coleg. Iar atunci când eu îi resping ideile, cred că și lui îi pică puțin mai greu decât îi e cu alte persoane. Emil e foarte talentat și cunoaște „meșteșugul” scenaristicii un pic mai bine ca mine, știe cum să vină cu soluții de avarie, nu stă doar la cheremul inspirației, de care, de altfel, nu duce lipsă.

  • Aveați deja clar desfășurătorul filmului la momentul scrierii sau ați făcut modificări în timpul filmărilor?

Aș zice că, în general, cam totul se schimbă la filmare. Sunt multe decizii care trebuie luate pe loc, și chiar e mai bine să fie luate atunci, în momentul filmării, decât să vii cu niște soluții de-acasă care nu se mai potrivesc cu momentul respectiv. Dacă în timpul pre-producției ai această perioadă de incubare și da, ai decizii pregătite – ai niște teme de făcut cum s-ar zice – filmarea e mai degrabă sport extrem. Imprevizibilul te atacă pe toate planurile, de la aspecte aparent banale ca probleme tehnice, întârzieri de producție, până la dispoziția actorilor și a echipei și mă interesează tocmai provocarea de a răspunde imprevizibilului. De a-l accepta, de a te adapta, chiar de a-l exploata, fără să te îndepărtezi prea mult, în detrimentul filmului, de ceea ce îți doreai.

În cazul acestui film m-am confruntat cu câteva „surse” ale imprevizibilului. Am avut la dispoziție doar patru zile pentru construcția platoului și amenajarea decorului; acesta a fost gata în dimineața primei zile de filmare. De fapt, baia a fost terminată abia în a doua zi, în timpul filmării, fix înaintea secvenței filmate în baie. Aveam toate dimensiunile, mobilele, obiectele pregătite, însă evident nu aveam cum să știm exact cum va arăta. Cu Nicoleta Lefter și Maria Ploae nu făcusem nicio repetiție înainte. Discutasem cu fiecare, pe larg, pe text, însă nu le-am văzut una lângă alta decât în dimineața primei zile de filmare. Mare parte din decupaj a fost regândit la filmare, mare parte din mizanscenă și chiar părți din scenariu s-au modificat. Faptul că spațiul era nou, chiar dacă eu îl proiectasem anticipând variante de mizanscenă și decupaj, și nu repetasem cu ambele actrițe niciodată m-a ajutat mult, cred eu. Lipsa de familiaritate mă ajuta să fiu foarte atentă, foarte concentrată, să încerc să lucrez cu această „prospețime”, să fiu mai deschisă la spontaneitate. Cel mai relevant exemplu e spre sfârșit, la secvența din hol, când mama încearcă să o împiedice pe fiică să plece. În timpul unei duble, Nicoleta a îmbrățișat-o pe doamna Ploae. Îmbrățișarea, reconcilierea erau plănuite în scenariu să se întâmple în secvența următoare, la finalul filmului. Mi s-a părut, însă, un gest atât de potrivit, de organic și de puternic, încât am fost convinsă că aceea e dubla pe care o voi păstra. În consecință, în timpul pauzei de prânz de la filmare, a trebuit să găsesc o nouă secvență de final. Necesitatea de a mă adapta la momentul prezent și de a încerca să profit de imprevizibil, chiar dacă nu întotdeauna cu succes, m-a fascinat atât de mult încât a devenit subiectul lucrării mele de licență: în ce fel imprevizibilul din timpul procesului poate fi încorporat în film.

  • Care au fost criteriile de alegere a distribuției? Duplicitatea relației mamă-fiică e sursa situației fără ieșire în care se află fiica: dreptul ei la o viață autonomă e subminat de posesivitatea iubirii materne. A influențat distribuția story-ul?

Cred că distribuția nu doar influențează povestea, cred că e mai aproape de a deveni povestea. Indiferent cât de complexe sunt fișele de personaj pe care le pregătești, cât de atent încerci să construiești personajele din mici gesturi, acțiuni, moduri de a vorbi sau de a tăcea, atunci când ai actori, în carne și oase, în fața ta și a aparatului de filmat, ei înșiși devin, prin concretețea lor, de o narativitate care concurează puternic cu scenariul. Prezența lor, modul lor de a fi, de a se mișca, de a respira, devine mult mai pregnant decât o inflexiune pe care ai intenționat-o tu în scenariu, sau ce gesturi ți-ai imaginat tu că vor face.

Acum am lucrat pentru prima dată cu Maria Ploae și Nicoleta Lefter. Pe Nicoleta Lefter o urmăresc de mult timp, o revăzusem recent în Povestea unui pierde vară și mi s-a părut minunată. Are ea un fel de melancolie pe chip, ceea ce contrastează destul de mult cu cât de veselă și vioaie e de fapt. Singurul dubiu pe care-l aveam înainte de a o distribui era legat de vârstă, pentru personajul meu principal trebuia fie mai în vârstă, însă e un compromis pe care bucur l-am făcut. Maria Ploae, așa cum o vedeam în interviurile mai recente de pe net, m-a impresionat cu vocea ei caldă și ochii aceia umezi. Simțeam are o blândețe și o căldură care ar face personajul mamei pară mai puțin dur.

  • Cum comentați titlul filmului?

Cred că nu prea mă pricep la titluri și niciodată nu apuc să le schimb la timp. Acum, mi se pare că titlul „Contraindicații” e prea evident, prea lipsit de subtilitate și nu are nici sonoritatea potrivită. Mă enervează titlurile care esențializează în maniera asta.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide