Raluca Aprodu: ”Eu încerc să mă țin în formă ca om. Nu suport izul de rutină și praf în general, în viața mea de zi cu zi”

Dragoș Buhagiar, președintele ales al UNITER: ”Programele UNITER sunt solide, dar cu siguranță ele trebuie adaptate sensibilității artistice a momentului”
aprilie 26, 2022

O puteți vedea în cele mai bune spectacole de la Teatrul Național din București, în filme și în seriale TV. De curând, a intrat în viața abonaților HBO în rolul titular din Ruxx, noua multdiscutată producție locală despre tinerii care vor să schimbe societatea românească. Obișnuită să fie pe coperțile revistelor de tot felul, actrița Raluca Aprodu apare acum pentru prima dată pe coperta unei reviste de teatru, Scena.ro, fotografiată de regizorul Radu Afrim. Revista poate fi găsită în librării începând cu 30 iunie.

 

–       Ai apărut pe ecran de foarte devreme, ai fost în reclame, ai făcut modelling, ai fost mereu în “ochiul public”, cum ai descrie această experiență, cum te-ai confruntat tu cu ea? Sunt mulți tineri care își doresc asta foarte mult, fiind contaminați de supraexpunerea la televiziune, poate i-ar ajută să afle și care sunt dezavantajele?

-Vreau să încep interviul prin a face o mențiune: femeia care răspunde acum are 37 de ani și vorbește cu mintea și înțelegerea de acum. Retrospectiv. Concluziile alegerilor mele le-am tras mai târziu.

În primul rând, cred că e important să specificam că pe vremea când am început eu să apar la televizor, să fac reclame, nu existau Facebook, Instagram sau Tik Tok… știu, pare imposibil să ne gândim la asta acum, dar chiar nu existau. Aveam încă pe telefon oferta 1 cent în weekend  Nici whatsApp nu era. Așa că “supraexpunerea” nu a fost o problemă pentru mine pe vremea aia prin simplul fapt că nu există. Eu nu am făcut modelling în România. Am fost plecată 6 ani din țară. Am început să fac asta la 16 ani. Eram o copilă. Era totul străin. Tot ce-mi doream era să supraviețuiesc într-o lume despre care nu aveam nici cea mai vagă idee. Cât despre seriale, cred că am apărut în două. Și atât. Și în clipa în care am decis să dau la teatru, m-am gândit bine la contextul în care mă aflu. Și din secunda în care am intrat la facultate, în primii trei ani am evitat să mai apar. Nu am lipsit o zi de la facultate. Știam că startul meu nu era unul foarte pe gustul breslei: eram o fată frumușica de 23 de ani care venea din modelling, pe vremea aia, iubita unui actor cunoscut! Așa că mi-am asumat că va trebui să muncesc un pic mai mult să fiu luată în serios ca actriță de teatru. Următorii ani am refuzat tot ce era legat de televiziune sau media ca să pot să mă concentrez pe ce am de făcut. Nu am spus asta niciodată, dar asta am făcut. A fost alegerea mea. Și nu o regret. Dimpotrivă. Dar eu știu ce mi-am dorit: mi-am dorit să fac teatru și mi-am dorit să câștig, ca actriță (cât se poate) respectul colegilor cu care urc pe scenă și a regizorilor cu care lucrez. Nu a fost o alegere simplă, pentru că iată, eu am rate la banca . Și aș fi putut să nu am, dacă alegeam o carieră în televiziune. Dar asta nu a fost pentru mine o prioritate. Depinde de ce vrei. Eu nu-mi doresc succesul mainstream cu orice preț. Deși, dacă se întâmplă, mă bucură. Dezavantajele deci, nu sunt generale, sunt chiar foarte particulare și depind de dorințele fiecăruia.

Drumul tău spre teatru a început mai târziu decât în cazul altora, iar filmul și televiziunea, inclusiv ca protagonistă a recentului serial HBO Ruxx, au fost mereu pe agenda ta: deși e greu, poate imposibil să alegi, de care ești atrasă mai mult și de ce?

-Asta e partea fascinantă a vieții: pe agenda mea, în ce privește actoria, nu a fost nimic niciodată. Cel puțin nu legat de exterior. Drumul meu spre teatru a început mai târziu pentru că eu habar nu aveam că vreau să fac teatru. La 18 ani, la terminarea liceului eram pierdută. Nici modelling nu am vrut să fac. Dar am vrut de foarte devreme să îmi câștig traiul ca să pot fi independentă financiar. Nu bogată. Atenție. Că acum independența financiară printre tineri poate însemna milioane făcute pe Tik Tok. Și, cumva, destinul m-a împins mereu la următoarea etapă. Eu nu mi-am dorit o carieră în televiziune sau film sau teatru. Știu că mi-am dorit să am o carieră solidă, așa cum o înțeleg eu. Ceea ce înseamnă să aleg proiectele în care apar, pe cât se poate, să încerc să fac și film și televiziune și teatru. Sunt meserii diferite. Eu așa le zic.

Foto: Radu Afrim

De curând, la Premiile Gopo, actrița Viorica Vodă a făcut niște declarații care au lansat un fel de #metoo românesc. Ca actriță în România, care este experiența ta cu abuzul și hărțuirea sexuală în teatru și film? Ce ar fi de reparat la relațiile de muncă în aceste medii?

-Subiectul ăsta e așa de delicat… Așa de greu de vorbit despre el. E ca o rană deschisă care sângerează din abudență și nimeni nu știe cum să o vindece și multe situații sau reacții ajung să facă chiar mai mult rău. Eu vreau să-ți răspund așa: pot să-ți vorbesc despre hărțuire ca femeie. Am avut parte. Din plin. De la gesturi mai subtile până la acțiuni în toată regulă. De la o mâna coborâtă un pic mai jos de talie “așa, în joacă” până la mesaje la 3 dimineața… Câteodată, mă uit înapoi și-mi zic: Doamne, da am avut ceva curaj! Însă plecată în lumea asta mare din adolescență am învățat să pun limite, câteodată cu umor, câteodată cu agresivitate. Mi s-a spus de multe ori “că am gură mare” sau că sunt arogantă sau prea masculină. Of. Nu sunt. Sunt hipersensibilă. Dar lumea noastră nu-ți permite asta. Cred că cea mai oribilă chestie în meseria noastră e să ajungi să fii confuză, ca femeie, mai ales atunci când ești tânără. Nu înțelegi ce se cere de la tine și mai ales de ce ți se cere ceva de genul ăsta. Pare că se vrea de la ține să joci tot felul de “roluri”, în funcție de personalitatea oamenilor cu care lucrezi: ba să fii o Lolita speriată care are nevoie de ajutor, ba o amazoană care să trântească halba cu bere de masă …Dacă ești hotărâtă, ai umor și chef de viață, câteodată, dacă răspunzi cu ce ți se oferă, ești privită că “o femeie cu mustață” (cum mi s-a și spus de către un coleg când am încercat să-i explic că ce face el într-un context anume nu e chiar OK) . Nu mulți bărbați acceptă să primească ce oferă. Și aici cred că intervine răul. Ajungi să te modifici, ca să nu trezești monstrul orgoliului îngropat adânc. Din păcate, domeniul ăsta în care profesăm noi e și el mai delicat. Pentru că limitele normale care se găsesc în alte profesii aici la noi, la actori, nu sunt valabile. Ne atingem, ne sărutăm ne dezbrăcăm unii lângă alții, totul pare că vine din cu totul altă dimensiune. Ce cred eu că trebuie făcut și ce încerc să fac e să nu-i pedepsesc pe cei de acum pentru ce au făcut cei de atunci. Și să avem un dialog. Real. În care oamenii să se asculte unii pe alții. Și cred că noi, restul, ar trebui să apărăm victimele de “ sindicaliștii de ocazie” cum îmi place să le zic. Oameni care speculează și care își aleg “ scandalurile la modă” pentru interesul personal. Sunt și oameni de genul ăsta.

– Ca actriță, ai făcut pasul de la freelancer/independent la angajată a Teatrului Național din București, poziție care (în ciuda scandalurilor de tot felul din ultimii ani de la TNB) încă este visată de mulți absolvenți ai școlilor de actorie. Ce ți-a adus fiecare dintre aceste ipostaze și ce dificultăți ridică ele?

-Am fost freelancer 16 ani. Am adorat fiecare proiect în care am jucat. Am fost și la Târgu-Mureș să repet la un spectacol. A fost o perioadă frumoasă. Recunosc că în perioada aia, mai ales pe la început, reușeam cu greu să mă întrețin financiar din teatru. Noroc cu filmările, chiar și alea puține . Dar eu nu am un stil de viață extravagant, deci cumva m-am descurcat. Am fost extrem de recunoscătoare că am avut ocazia să mă angajez și motivul e foarte simplu: am avut șansa, de-a lungul celor 6 ani la TNB, să lucrez cu regizori pe care altfel nu cred că i-aș fi întâlnit (David Doiashvili). Sau, țin mine că înainte să mă angajez, Radu Afrim făcea un casting și eu nu am putut să ajung pentru că eram plecată din București și castingul dura doar 2 zile. Dar, fiind angajată la Teatrul Național, am avut ocazia minunată să lucrez cu el. Am crescut în ăștia 6 ani enorm. Câteodată este epuizant, se nimerește să nu mai ies din teatru cu lunile. Și asta e obositor. Dar revin iar: important e să știi exact ce vrei și de ce vrei lucrul ăla. Eu sunt ok cu statutul de angajată. Când nu o să mai fie așa, o să mă despart de acest statut cu recunoștință.

 

Care dintre regizorii cu care ai lucrat în teatru ai spune că ți-a deschis mai mult orizontul profesiei și în ce fel? Cum se menține un actor de teatru în formă, cum se ferește de rutină?

-Nu pot să-ți răspund concret la întrebarea asta și îți spun de ce. Cred că cel mai important este în ce perioada s-a întâmplat să lucrez cu ei sau cât de disponibilă eram eu să primesc ce are fiecare să-mi ofere. Un exemplu este Erwin Șimșensohn care m-a sunat să mă cheme să joc în Steaua fără nume la Târgu-Mureș. Și am stat acolo 2 luni. A fost o experiență minunată să lucrez cu actorii de acolo și să stau departe de casă, să fac doar asta. Un alt exemplu este Radu Afrim cu care fiecare întâlnire este un spectacol în sine. Prima lună la Pădurea Spânzuraților eu nu aveam text în prima parte, dar să stau acolo la repetiții zi de zi și să-l văd în timp real cum construiește spectacolul, cum i se nasc ideile, a fost și este pentru mine fascinant. Cristi Juncu este iar un pilon important în viața și cariera mea. Acum lucrez cu el la Teatrul Act, avem premieră pe 23 iunie, un one woman show Fete și băieți care este pentru mine una din cele mai grele provocări ca actriță prin simplul fapt că sunt singură pe scenă o oră și jumătate. Nu aș fi putut să fac asta fără Cristi alături. Acum lucrez cu domnul Măniuțiu și dumnealui vine cu lumea lui și eu sunt acolo să primesc tot ce are să ofere. Și, în timp ce îți scriu asta, îmi dau seama cât de norocoasă sunt. Jur. Chiar acum, în timp ce scriu asta îmi dau seama cât de norocoasă sunt să-i cunosc pe toți acești oameni hărăziți. Și să am parte de încrederea lor. Sunt recunoscătoare. Mulțumesc. Eu încerc să mă țin în formă ca om. Nu suport izul de rutină și praf în general, în viața mea de zi cu zi. Și la fel fac și la teatru. Mi se mai întâmplă câteodată să intru pe pilot automat și să joc mecanic într-o seară. Dar asta îmi da un gust amar de fiecare dată după… ca să ies din asta, de obicei schimb ceva în viața de zi cu zi. Citesc altfel de cărți, mă văd cu alți oameni, schimb ceva în programul meu de sport, orice ca să prind iar un pic de entuziasm sau bucurie.

Foto: Radu Afrim

Ai început să mergi la casting-uri chiar înainte de a deveni actriță profesionistă, pentru modelling și reclame. Ce i-ai sfătui pe tinerii care abia acum încep să participe la casting-uri și sunt prea puțin învățați în școală cum să se pună cel mai bine în valoare?

-În primul rând, să nu se mai afunde în bârfele de culise. Să nu fie “misecuveniști “ și nici să nu-și mai consume atenția în tot felul de situații pe care nu le pot controla. Nu ar trebui să-i intereseze discuții de genul: iar a luat aia pentru că e iubita lui X, sau ăla a terminat la Cluj și de-aia etc etc. Să se concentreze pe ei. De-asta e frumoasă meseria asta: INDIFERENT de câte pile ai sau pe ce ușă ai intrat, când se ridică cortina ești singur/singură în fața publicului. Nici o sumă de bani și nici un partener faimos nu poate să joace în locul tău sau să-ți facă un rol bun. La fel e și la film. Când se strigă “acțiune” nu te-ajută nimeni. Așa că să se ducă cu încredere, (dar nu aroganți) cu textul învățat la virgulă! (asta e obligatoriu) și să înțeleagă că a merge la casting face parte tot din meseria noastră. Meseria nu începe după ce ai luat castingul. Meseria începe din secunda în care ai zis ”bună ziua”. Și să rămână curioși. Și să aibă grijă să nu se uniformizeze. Să-și poarte personalitatea cu încredere și cu bucurie. O personalitate agreabilă te poate duce departe. Și să își facă meseria cât pot de bine, cu seriozitate și profesionalism, indiferent dacă joacă pe scenă teatrului Național sau în telenovele!

-Am început cu prezența publică, aș zice să încheiem tot cu ea: ai o ”relație” de succes cu social media (mulți followers pe Facebook și Instagram). Cum se întreține un asemenea profil public, câtă energie investești în asta și cât de important ți se pare că este pentru un artist contemporan să fie prezent în rețelele sociale online?

-Nu am nici un fel de relație :)) Pe vremuri mă chinuiam enorm cu social media. Nu-i înțelegeam rostul. Am început să postez pe Instagram în 2016, în urma unui pariu pierdut cu Istvan Teglaș . Profilul public a crescut în ritmul lui. Constant și fără să depun nici un efort. Oricum 16000 de followers nu mi se pare mult când te uiți la cei care au cu sutele de mii. Dar nu mi-am dorit asta niciodată. Eu folosesc asta ca distracție, pentru relaxare. Și pentru promovare de spectacole. Și mi-am făcut și un mic brand “#sfaturideviatamuibien” în care scriu ce-mi trece prin cap cu umorul meu caracteristic. Dac-ar fi după capul meu, aș vrea să nu fie DELOC important. Adică poate doar un instrument în care un artist să-și expună lucrările sau să-și anunțe activitatea artistică. Sau poate să arate un pic din el și intimitatea lui. Dar un pic… dar nu vreau să fiu un dinozaur și nici pe departe nu vreau să zic că îmi displace. Dimpotrivă. Mi-e drag, ca să zic așa, dar nu-l iubesc. Detest când devine un loc de psihoze și de isterie. Oricare ar fi subiectul. Îl detest când începe să devină o deversare de mizerie și frustrare. Atunci, recunosc că sunt offline. Și nu pentru că nu-mi pasă sau pentru că nu am o părere. Am. Dar eu am nevoie de timp să diger o informație, am nevoie de date, am nevoie să gândesc. Poate sunt eu mai înceată la minte și nu reușesc să diger atât de repede o “bârfă” apărută pe la colțuri și care în secunda doi devine problemă națională.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide