Peter Seynaeve, actor și regizor belgian: „Cel mai important în lucrul cu copiii este să creezi un spațiu sigur și de încredere.”

Odată cu succesul și atenția din jurul spectacolului Copiii Medeei (Medea kinderen)[i], o producție NTGent (Belgia), în regia lui Milo Rau (director artistic al Wiener Festwochen din 2023), revin în prim-plan discuțiile despre rolul și locul copiilor pe scena de teatru, mai ales în spectacolele care abordează violența și alte subiecte dificile. Pentru cei care au văzut spectacole create de Milo Rau în care sunt implicați copii (Five Easy Pieces, 2016; Lam Gods, 2018), Copiii Medeei pare unul „firesc” pentru teatrul provocator și incomod al regizorului elvețian. Stilul emblematic pentru Rau ia de fiecare dată o notă radicală, care, în Copiii Medeei, e transpusă în ficționalizarea unui caz criminal celebru din realitatea contemporană a Belgiei: o mamă disperată își ucide cei cinci copii, încearcă să se sinucidă, dar rămâne în viață – exact ca Medeea lui Euripide de la care pornește ideea spectacolului. Deși producția nu este recomandată minorilor sub 16 ani, în spectacol joacă copii cu vârste între 8 și 14 ani; aceștia sunt antrenați într-o atmosferă ludică și plină de umor, cu momente de (aparentă) improvizație sau discursuri savante cu meta-reflecții despre teatru, dar spectacolul include și reconstituirea scenelor în care mama belgiană își ucide unul câte unul copiii.

Acest tip de teatru în care copiii ocupă locul central pe scenă și dau voce unor povești despre și pentru adulți îi pune într-o poziție vulnerabilă. Milo Rau însuși a vorbit în repetate rânduri despre poziția de putere și violența actului regiei[ii], care primează în cazul proiectelor teatrale cu copii, proiecte ce provoacă reflecții critice asupra actului de imitare/reprezentare a realității și a limitelor morale ale teatrului.  Despre ce înseamnă munca cu copiii-actori și rolul crucial al adulților care îi ghidează, am discutat cu Peter Seynaeve, instructorul de actorie (acting coach) al copiilor și unul dintre cei doi actori profesioniști adulți din Copiii Medeei. Pe lângă cariera sa de actor, colaborând cu regizori belgieni consacrați precum Luk Perceval, Seynaeve este și profesor de actorie și scenarist (a scris scenariul pentru filmul Muidhond, 2020). În urma unei tragedii personale, Seynaeve a trecut temporar la regie, care i-a permis să se exprime și să-și exploreze suferința; a fondat compania JAN, creând o serie de lucrări performative cu copii (printre care As you like it, 2006, Thierry, 2007, Betty & Morris, 2011), iar la CAMPO (Gent) a realizat spectacolul Victor (2013) împreună cu coregraful și dansatorul Jan Martens. Seynaeve a colaborat constant cu Milo Rau în proiectele ce implică copii și spune că este recunoscător pentru că acest lucru „i-a adus împreună cele două lumi” dragi lui, actoria și regia/acting coaching.

Peter Seynaeve, actor și regizor belgian. Credit foto: Samuel Saelemakers

Teia Brînză: Aveți experiență atât ca actor lucrând cu regizori și artiști consacrați, dar sunteți totodată și regizor, parcurs care v-a oferit șansa să lucrați cu copii în spectacole. Cum ați ajuns aici?

Peter Seynaeve: Am absolvit școala de actorie în Anvers, unde Luk Perceval, unul dintre profesorii mei, m-a invitat să mă alătur proiectului Ten Oorlog (1997), un spectacol-maraton cu tragediile regilor din Shakespeare. A fost începutul carierei mele de actor și am lucrat cu Luk la multe proiecte de-a lungul anilor. În perioada repetițiilor pentru Moartea unui comis-voiajor (2004) la Het Toneelhuis, iubitul meu s-a sinucis, o tragedie care m-a afectat profund. A devenit dificil să continui să joc și, pentru prima dată, am simțit nevoia să spun eu însumi povești. Atunci am trecut la regie și scris.

Am început să regizez spectacole, multe dintre ele implicând copii și actori profesioniști adulți. Eram interesat de vulnerabilitate. Timp de cinci sau șase ani, nu am mai jucat deloc. Munca la aceste proiecte emoționante a devenit parte din procesul meu de doliu. În cele din urmă, mi-am dat seama că trebuia să mă opresc și să las totul în urmă, așa că am luat un an de pauză. Luk Perceval, care lucrase în Germania, s-a întors în Belgia și mi-a oferit un rol în Platonov (2013) la NTGent. A fost ca un cerc complet – eram pregătit să revin la actorie alături de Luk, după ani de regie.

Ulterior, au apărut alte oportunități să joc. CAMPO, un centru de artă din Gent, organiza spectacole pentru adulți cu copii, semnate de regizori europeni renumiți. Milo Rau a acceptat un astfel de proiect, dar nu avea experiență în lucrul cu copii. Așa că m-au rugat să-l asist pe Milo, și împreună am creat Five Easy Pieces (2016).

TB: Ați fost și asistent de regie la Five Easy Pieces, nu-i așa?

PS: Da. Five Easy Pieces este un spectacol despre Marc Dutroux, un cunoscut molestator și ucigaș de copii. Milo Rau, cunoscut ca regizor căruia îi place să provoace, a fost intrigat de ideea de a folosi copii pentru a spune această poveste întunecată. Inițial, m-am alăturat echipei ca intermediar între copii și Milo, fără intenția de a apărea pe scenă. Pe măsură ce dezvoltam spectacolul, ne-am dat seama de legătura dintre manipularea copiilor de către Dutroux și modul în care noi „foloseam” copiii pentru a crea artă. Acest lucru a dus la rolurile mele de „instructor” al copiilor și, simultan, al personajelor adulte: Dutroux, cel care manipulează copiii, și chiar al lui Milo Rau însuși. Spectacolul a fost un succes și am făcut un turneu de trei ani în toată Europa și în lume. În acea perioadă, NTGent căuta un director artistic, și i-am sugerat lui Milo și celor de la NTGent că poate există o legătură între ei. Așa că, după ce a devenit director artistic, Milo m-a invitat să mă alătur echipei sale. Am fost implicat în mai multe proiecte la NTGent, inclusiv în trilogia lui Luk Perceval Negru – Galben – Roșu (2019-2022) și în Familie (2020) și Grief & Beauty (2021) ale lui Milo Rau. În Grief & Beauty am lucrat cu actori neprofesioniști în vârstă și i-am îndrumat cum să joace. Tot eu am găsit femeia care ne-a permis să o filmăm în ultimele clipe din viața ei, și am parcurs întregul proces împreună cu Johanna. În spectacolul Familie, am fost instructorul fiicelor celor doi actori adulți din distribuție.

În ultimii cinci ani, cât timp Milo Rau a fost director artistic, ne-am dorit mereu să lucrăm la un alt spectacol cu copii. Odată cu ideea de a reveni la Medeea, m-a invitat să mă alătur echipei, și așa am ajuns la Copiii Medeei. Milo a văzut în mine un actor, cu experiență de regizor, care adoră să lucreze cu copiii. Rolul meu este să îndrum copiii și să îi ajut în tot acest proces și pe scenă. Este un rol diferit față de Five Easy Pieces, unde eram adultul care îi folosea și îi manipula. În Copiii Medeei sunt însoțitorul, adultul care îi ghidează prin această experiență. Sunt acolo pentru ei, dar nu pot interveni. Sunt adultul conștient de condiția umană, care înțelege cruzimea de a crește și a trăi o viață de om.

TB: Cum vedeți rolul copiilor în teatrul pentru adulți? Oamenii sunt obișnuiți să vadă copii jucând roluri de copii, nu de adulți, și rareori găsești regizori care implică copii în spectacole pentru adulți care abordează subiecte dificile.

PS: Este normal să implicăm copii în spectacole pentru adulți. Ideea de a interzice copiilor să apară pe scenă, așa cum era în Grecia antică, ar fi absurdă astăzi. Desigur, oamenii au opinii despre ce ar trebui să fie permis copiilor să facă pe scenă și în ce tipuri de spectacole ar trebui să fie implicați. Pentru mine, cel mai important lucru nu este subiectul piesei, ci ceea ce fac copiii și mediul profesional din jurul lor; cum sunt tratați pe parcursul procesului și în timpul spectacolului. Este esențial ca aceștia să se bucure de ceea ce fac, să înțeleagă și să nu fie răniți – fizic sau psihologic. Atâta timp cât se distrează și li se poartă de grijă, pot fi implicați în orice spectacol, chiar și în cele care abordează subiecte dificile, cum ar fi abuzul asupra copiilor sau crima. Mulți dintre cei care văd Copiii Medeei trăiesc emoții puternice, în special părinții copiilor uciși pe scenă. Publicul presupune adesea că micii actori simt aceleași emoții ca și ei, dar nu este deloc așa. Acești copii doar se prefac – joacă un rol. Când „sunt uciși” pe scenă, se distrează și folosesc sânge fals. Din exterior, poate părea dur, dar, ca oameni, avem tendința să proiectăm propriile sentimente asupra altora, mai ales asupra copiilor. De exemplu, o parte din scena crimei este preînregistrată. Pretindem că tăiem gâturile cu un cuțit, iar în casa de pe scenă aplicăm sânge fals cu un burete, în timp ce înregistrarea este proiectată pentru public. În interiorul casei, copiii fac grimase amuzante exact în momentul în care publicul crede că le sunt tăiate gâturile.

Peter Seynaeve, alături de câțiva mici actori în spectacolul „Copiii Medeei” (2024). Credit foto: Michiel Devijver

TB: E fascinant cum convenția teatrală funcționează aici—cu toții știm că este doar o reprezentație, dar faptul că sunt implicați copii adaugă un strat de disconfort, deoarece nu îi asociem de obicei cu astfel de acte violente. Această distanță creează un sentiment de vulnerabilitate pentru public. Cât de dificil este să îi puneți pe copii să joace aceste emoții complexe, mai ales când nu le-au trăit în viața reală?

PS: Tot ce am învățat despre actorie – metoda Stanislavski și altele – nu se verifică în modul în care lucrez cu copiii. Cu ei nu încercăm să săpăm adânc pentru a găsi acele emoții în interiorul lor. Noi doar jucăm, ne prefacem. Abordarea mea este simplă: le spun „Hai să ne prefacem că ne doare ceva” sau „Hai să ne prefacem că suntem triști” și ne distrăm cu asta. În niciun moment nu îi învăț psihologie sau nu le cer să apeleze la experiențele lor personale. Este destul de diferit față de ceea ce am învățat la școala de actorie, unde accentul se punea pe a sonda adânc în sufletul și în durerea ta. Uneori, mă întreb dacă actorii adulți chiar trebuie să facă asta. Când am început să lucrez cu copiii, mi-am dat seama imediat că aceasta nu era abordarea potrivită pentru ei. În schimb, folosesc trucuri, găsim modalități jucăușe de a ne preface, cum ar fi să le cer să-și schimbe vocea, să vorbească amuzant sau să folosească un accent ciudat.

TB: Cum ați descrie, în linii mari, o repetiție cu copiii?  Durează mai mult decât cu adulții?

PS: Nu, de fapt, copiii își învață replicile mult mai repede. Creierul lor este incredibil. De exemplu, la Festivalul de la Viena, unul dintre micii noștri actori, Vik, s-a îmbolnăvit și nu a putut să joace. Ceilalți copii s-au oferit imediat, spunând că știu replicile lui Vik. În două ore, am rearanjat întreg spectacolul fără să tăiem nicio replică. Ei nu știau cât de important este Wiener Festwochen, așa că nu au avut nicio presiune și nimeni din public nu și-a dat seama. Ca actor profesionist, eu nu știu niciodată replicile altor actori.  Copiii sunt mult mai buni la memorarea textelor. Concentrarea copiilor de obicei scade după vreo trei ore, așa că este important să faci pauze și să nu lucrezi mai mult de două ore consecutiv. Ei nu pot lucra continuu la un spectacol timp de șase săptămâni. În schimb, putem petrece jumătate de an în repetiții, întâlnindu-ne în weekenduri. Acest timp prelungit, petrecut împreună, ajută la câștigarea încrederii, care este esențială când lucrezi cu copii. Ei trebuie să se simtă în siguranță și încrezători. Cel mai important în lucrul cu copiii nu este să-i înveți să joace, ci să creezi un spațiu sigur și de încredere. Trebuie să fii cu adevărat interesat de ei, de viața lor cotidiană, să-i asculți și să înțelegi cine sunt, să nu-i tratezi ca pe niște marionete. Dacă nu au încredere în tine, nu vor putea să joace. De exemplu, e o scenă în care o fată trebuie să interpreteze un atac de panică, și poate face asta doar dacă are încredere în oamenii cu care lucrează. Problema e să găsești zona de confort a fiecărui copil și să lucrezi în acele limite; trebuie să vezi ce le place și cu ce se simt confortabil. Încerc să nu îi forțez în roluri care nu li se potrivesc. Așa lucrează și Milo Rau; nu distribuim scenarii cu roluri prestabilite, îi cunoaștem mai întâi pe copii, apoi decidem cine ce va juca.

TB: Aceasta presupune multă muncă psihologică. Este interesant că ați menționat atacul de panică, deoarece mulți spectatori și critici au crezut că a fost real. Unul dintre aspectele care face Copiii Medeei atât de puternic este linia fină dintre jocul actoricesc, personalitățile copiilor și replicile din scenariu.

PS: Da, majoritatea oamenilor vor să afle două lucruri după spectacol: în primul rând, cum am realizat secvența tăierii gâturilor, și în al doilea rând, dacă atacul de panică a fost parte din scenariu sau nu. Fata știe și spune adesea: „Sunt sigură că au crezut că atacul de panică era adevărat. Am văzut o femeie în primul rând plângând—da, mi-a reușit.”

TB: Îmi dau seama că este foarte dificil să faceți ca aceste reacții să pară atât de naturale, dar cât de greu este să puneți în scenă această spontaneitate?

PS: Este greu, dar ajută că mă aflu pe scenă cu ei. Pot să îi implic continuu, să-mi schimb replicile și să-i mențin conectați la moment. Acesta este rolul meu, atât ca actor, cât și ca instructor de actorie—să mențin această spontaneitate. Încă de la începutul repetițiilor, îi învăț ce este improvizația. Ei au replicile lor, eu le am pe ale mele, dar în fiecare zi abordăm scenele puțin diferit. Pun altfel întrebările și îi încurajez să răspundă diferit de fiecare dată. Ar fi mult mai greu dacă copiii ar fi singuri pe scenă; cineva care înțelege jocul trebuie să îi ghideze. În timp, încep să îl înțeleagă din ce în ce mai bine și să joace alături de mine. Acest nivel de spontaneitate poate fi obținut doar prin exercițiu continuu. Spre deosebire de actorii adulți, cu care repeți, ai premiera și apoi doar joci, cu copiii trebuie să repeți și să joci continuu. Timpul de pregătire pentru fiecare reprezentație este mai lung.

TB: Copiii actori par să aibă reflecții foarte profunde în spectacol. Ei vorbesc adeseori despre o persoană reală, Dirk Crommelinck, „child guidance”/ghidul copiilor. Ei spun că, la fel ca Godot, a fost mereu cu ei fără să apară efectiv pe scenă. Care este diferența între ghidul copiilor (ce face Dirk) și instructorul copiilor (ce faceți Dvs.)?

PS: Dirk a lucrat la NTGent toată viața. A fost implicat în relația cu publicul, organiza evenimente și tururi ghidate pentru vizitatori. Pentru repetițiile cu copiii, i-am cerut lui Dirk să ne ajute la organizare. El se asigura că ajungeau la timp, îi aducea la repetiții și îi ducea la plimbare în pauze. Nu a fost direct implicat în creație, dar pentru că a fost ultimul său an de activitate la NTGent, i s-au recunoscut meritele prin includerea sa în spectacol. Acesta este un exemplu tipic pentru Milo Rau: ia elemente din realitate și le include în scenariu. De asemenea, în timpul repetițiilor îi întrebăm pe copii cum se simt în legătură cu procesul și care sunt gândurile lor despre subiecte precum moartea. Milo alege răspunsurile interesante și scrie textul folosind toate ingredientele de la repetiții. Scenariul final îmbină textul tragediei antice, povestea femeii din Belgia care și-a ucis copiii (documentată din ziare, interviuri etc.) și răspunsurile copiilor. Milo, împreună cu Kaatje De Geest, dramaturga, a îmbinat abil aceste elemente, creând conexiuni și straturi de semnificații în piesă.

TB: Cât din scenariul final reflectă gândurile copiilor față de ale lui Milo Rau?

PS: Sunt de fapt gândurile lor, dar Milo alege ceea ce se potrivește cu intențiile lui. După ore întregi de interviuri cu copiii, în final, pot fi reținute doar zece propoziții. Sunt cuvintele lor, dar spun multe despre Milo și despre ceea ce vrea el să transmită.

TB: Spectacole ca acesta stabilesc un standard care ar putea fi folosit și de alți practicieni ai teatrului în lucrul cu copiii, așa că mi se par esențiale rolurile precum cele de instructor de actorie și ghid al copiilor.

PS: Desigur. Construirea încrederii este crucială, iar aportul lui Dirk e important, fiind aflat în afara sălii de repetiții, dar implicat în procesul de organizare. Apoi, mai este actrița Lien Wildemeersch, care joacă rolul Medeei, și eu; amândoi am fost prezenți la repetiții. Este important ca unul dintre adulți să fie pe scenă cu copiii, să nu fie singuri. De asemenea, este esențial să ai pe cineva care să îi însoțească pe parcursul zilei și în turnee. În plus, avem și un psiholog care a urmărit repetițiile și discută regulat cu copiii. Cu toții au vorbit, pe rând, cu psihoterapeuta, care a urmărit și repetițiile și a discutat cu ei despre cum se simt individual și în grup, despre subiect, dacă le place ce spun etc. Psihoterapeuta a fost, de asemenea, în legătură directă cu noi și ne putea informa dacă copiii aveau dificultăți. Un terapeut profesionist implicat este foarte important când vorbești despre subiecte precum crima sau abuzul copiilor.

Scenă din spectacolul „Five Easy Pieces” (2016); credit foto: Phile Deprez

TB: Cum reacționează copiii la violență și la faptul că adulții pot fi atât de violenți? Sunt curioși să afle mai multe, cum le explicați aceste lucruri?

PS: În discuțiile cu publicul de după spectacol îi întrebăm „De ce credeți că oamenii fac asta? Înțelegeți de ce ar face cineva așa ceva? Tu ai putea face asta?” Nu avem răspunsuri la aceste întrebări, și nici ei, dar ne angajăm în conversații sincere, într-un mod adaptat pentru copii. Nu evităm aceste discuții, și de aceea este util să avem terapeuta la repetiții, pentru a afla cum să vorbim cu ei despre ce este de fapt spectacolul. Chiar dacă este un spectacol pentru adulți, le oferim copiilor spațiu pentru a-și exprima gândurile.

TB: Interacționați mult și cu părinții lor în acest proces?

PS: Oh, da! De fapt, aceasta este o parte importantă a muncii când lucrezi cu copii pe astfel de subiecte -trebuie să construiești o legătură și cu părinții. Nu este vorba doar despre copii; este vorba despre terapeut, instructori, ghidul copiilor, mediul în care lucrăm și părinți. Părinții trebuie să fie implicați pe tot parcursul procesului. Este esențial să te întâlnești cu părinții fără copii pentru a discuta despre ce se întâmplă în timpul repetițiilor. Ei fac parte din această călătorie alături de copiii lor și înțeleg subiectul și conținutul spectacolul. Deși nu sunt niciodată în sala de repetiții, ei sunt într-o foarte mare măsură parte din proces. Pot să ne împărtășească cum reacționează copiii lor. Am avut un caz ciudat la premiera cu primul grup de copii. Al doilea grup a avut două săptămâni de repetiții înainte de premiera lor[iii] și a venit să vadă repetițiile și spectacolele primului grup. Până în acel moment, al doilea grup filmase deja scenele de tăiere a gâturilor, așa că știau exact ce va fi în spectacol. Băiatul care l-a jucat pe Vik a venit să vadă spectacolul, dar nu a putut privi scenele de ucidere, așa că a ieșit din sală. A fost un moment dificil, deoarece ne-am întrebat dacă va mai putea juca rolul. Am discutat cu el, cu părinții și cu psihologul, dar copilul nu avea nicio problemă. Nu a avut nicio dificultate să joace rolul, a dorit să îl joace,  dar nu a vrut să privească acele scene.

TB: M-am gândit după spectacol că regizorul nu-și dorește neapărat ca publicul să înțeleagă, ci mai degrabă să trăiască o experiență senzorială, să simtă disconfort și poate chiar aversiune. Reflecția vine după aceea, iar copiii constituie lentilele prin care privim această experiență.

PS: Da, aceasta este chiar convingerea lui Milo Rau. Reflecția vine doar după ce ți-ai întors fața ca să nu vezi sau după ce ai fost martor. În Franța, o femeie care a văzut spectacolul l-a descris ca fiind foarte „blând”. Ea a folosit cuvântul „blând” în sensul budist: dacă ai o rană și vrei să se vindece, trebuie să o înfrunți. Dacă nu te confrunți cu rana, nu poate să se vindece. Ea crede că spectacolul este mai mult despre vindecare decât despre cruzime, oferind o interpretare empatică a personajului Medeea – o modalitate umanistă de a privi această tragedie. Pentru Milo este crucial să arate rana, să o înfrunte direct. În discuțiile care chiar au loc după spectacol, oamenii întreabă adesea: „Dar de ce? Chiar trebuie să arăți asta?” Nu pot răspunde pentru Milo, dar pentru el este esențial să arate, deoarece este singura modalitate de a extrage cu adevărat ceva semnificativ din poveste. Dacă nu te confrunți cu durerea, nu poți ajunge la catharsis.

TB: Este adevărat că Milo Rau își asumă riscul de a fi criticat pentru că folosește copii în spectacole, despre care unii critici spun că sunt doar o portavoce pentru ideile sale.

PS: Fiecare artist și fiecare regizor își folosește actorii pentru a spune o poveste, fie că sunt adulți, copii, bătrâni sau chiar animale. Acesta este parte din actul de creație. Deci, da, desigur, Milo folosește acești copii pentru a spune povestea în felul lui. Dar sunt total convins – și foarte mândru – că nu folosim abuziv copiii. Nu îi punem în roluri pe care nu doresc să le joace și nu îi forțăm să spună lucruri pe care nu vor să le spună.

TB: Ce credeți că pot aduce copiii într-un spectacol și actorii adulți nu pot?

PS: Actorii adulți au mai multe trucuri profesionale la îndemână, pe care copiii nu le au. Marea diferență este vulnerabilitatea, ceva ce actorii adulți pot învăța de la copii. Jocul performativ al copiilor e mai naiv, deci mai vulnerabil și, pentru mine, mai emoționant. Adesea, când privesc un actor adult îi pot aprecia abilitățile, dar nu mă atinge când văd cum obține efectul. Cu copiii, este altfel. Nu au conștiința impactului acțiunilor lor, sunt mai naivi și mai vulnerabili, două aspecte frumoase ale vieții, după părerea mea.

TB: Într-adevăr, dacă creezi un mediu sigur și iei toate măsurile despre care ați vorbit, atunci copiii se simt implicați într-un act creativ, nu riscă să fie folosiți în scopuri greșite. Acest lucru e în ton cu poziționarea lui Milo Rau împotriva reprezentării. Aducând copii pe scenă, evită identificarea cu personajele, ceea ce face parte din provocarea lui. Oamenii se concentrează pe vârsta copiilor, iar acesta este modul în care ne provoacă, făcându-ne să ne confruntăm cu propriile percepții.

PS: Exact. Nu este doar divertisment; ești provocat să gândești și să simți ceva. Scopul nu este să aplaudăm pur și simplu și să plecăm acasă. Ai fost zguduit și acum trebuie să procesezi, să reflectezi la ce te afectează și să descifrezi filosofic ce înseamnă spectacolul. Desigur, unii oameni o să îl deteste, iar alții o să-l adore. Dar, în sinea mea, sunt sută la sută convins că acești copii sunt în siguranță și nu îi expunem niciunei violențe.

[i] Spectacolul Copiii Medeei a avut premiera la NTGent în aprilie 2024 și este în prezent în turneu prin teatrele din Europa. Puteți citi mai multe detalii despre spectacol și unde vor avea loc următoarele reprezentații, accesând următorul link: https://www.ntgent.be/en/productions/medeas-kinderen.

[ii]În această discuție pe marginea spectacolului „Five Easy Pieces”, Milo Rau detaliază idei precum dinamica de putere și violența actului regiei în spectacolele cu copii:
https://www.theatrenational.be/en/articles/387-milo-rau-about-the-background-to-five-easy-pieces
[iii] Pentru a respecta restricțiile legale privind numărul de ore de muncă permise copiilor și pentru a preveni suprasolicitarea acestora, spectacolul utilizează o distribuție dublă, cu două grupuri diferite de copii care alternează între reprezentații.