Nicoleta Lefter „Aleargă” în marele maraton al vieții

Interviu realizat de Ioana Gonțea

Nicoleta Lefer este un nume de referință de ceva vreme pe scena teatrală din România. Ultimul ei spectacol, Aleargă, un performance după romanul omonim al Anei Maria Sandu și cu un concept semnat de Silvia Călin, a avut premiera pe 5 martie la WASP. Un bun prilej de întâlnire și de discuție pe acest subiect și nu numai. 

Nu trecuseră nici 24 de ore de la premiera cu Aleargă. A zâmbit când am întrebat-o despre performance. „Spectacolul este o confesiune, un fals jurnal de jogging, este un text despre feminitate, singurătate și fugă” mi-a explicat ea. „Toată lumea aleargă, unii pentru a se menține în formă, alții pentru a scăpa de niște griji. E frica de singurătate, de bătrânețe, de boli, de griji, dar în mod cert, toți participăm la maratonul vieții care poate strânge culoarul în momentul în care realizezi că ai trecut de 30 de ani. E vorba de ritmul fiecărui individ, de ceea ce îl poate așteapta acasă sau începând de mâine, de cât de peturbați suntem de tot ce este alert în jurul nostru, cum îmbătrânești și cum ne agităm pentru lucruri care fac parte de fapt din cursul firesc al vieții. Despre despărțiri pe care le uiți după o vreme, deși ai suferit enorm la un moment dat. Despre zile bune și zile frumoase sau proaste. Despre etape din viața unei femei, a unui om care nu e star de cinema”.

Povestea acestui proiect a început acum ceva timp, când Nicoleta a descoperit cartea Anei Maria Sandu pe o rețea de socializare. I se sugerase că ar putea să lucreze pe text pentru că i se potrivește, dar nu s-a apucat imediat de lucru. Apoi, după premiera din vara trecută de la Viză de clown a făcut o pneumonie care a durat patru luni. „Când aproape eram spre vindecare mi-am adus aminte de text și cât de important este să te miști și mi s-a părut provocator cumva să încep să construiesc un performance în direcția aceasta, să merg înspre corpul meu, tocmai trecând prin aceste probleme de sănătate. Aveam probleme de respirație, mă sufocam. Cumva asta mi-a dat impulsul să fac spectacolul și să încep să lucrez la respirație, la corp. Deși cartea și spectacolul nostru nu sunt în direcția aceea, acesta a fost suportul de la care am pornit eu”.

O întreb dacă Aleargă e un spectacol care se adresează doar femeilor așa cum mulți ar fi tentați să creadă. „Este un spectacol care tinde spre feminitate, dar este valabil și pentru zona masculină”, îmi răspunde ea. „Numai că într-adevăr el este construit de femei, este scris de o femeie și în mare parte se adresează părții feminine”.

Îi povestesc de campania revistei legată de feminitate în teatru. Știe despre ce e vorba și îmi mărturisește că e o veche cititoare a publicației. Însă cum vede ea feminitatea în acest domeniu la ora actuală? „Femeile sunt puternice și au un rol important în teatru de mai demult, doar că acum s-a pus un zoom pe treaba asta. Nu cred poveștile că tinerele regizoare sunt ostracizate în teatru sau că nu li s-a dat o șansă. Cel puțin în teatrul românesc ele au un rol bine conturat și sunt extrem de valabile spectacolele lor. Nu văd nici o diferență între spectacolele făcute și construite de bărbați față de cele de femei. Femeile nu merg spre o senzulitate pe care nu o găsești la un spectacol contruit de un bărbat. Nu, nu am simțit asta. Cel puțin nu la spectacolele din România. Sunt regizoare foarte importante. Gianina Cărbunariu care merge pe zona ei de document și de istoric. Este Mihaela Michailov care e interesată  de educație. Carmen Lidia Vidu care se ocupă de video. Sper să nu fi omis pe cineva important. Catinca Drăgănescu care a construit și ea o lume. Ioana Păun care iarăși axată pe o zonă. Fiecare și-au găsit zona lor și nu pot fi comparate. Nu se poate face departajarea asta concretă, aici sunt bărbați, aici sunt femei, aici sunt spectacolele. Sunt împreună și ele au loc bine stabilit și cred că toată lumea e ok cu treaba asta”.

La nivel de actori și actrițe Nicoleta identică diferențe. „Aici ar fi o problemă pentru că de foarte multe ori lumea te judecă după aparențe și au senzația că dacă ești o actriță și frumoasă și talentată ceva nu e în regulă cu tine. Pe când la băieți nu e valabil. La femei tot timpul există un dubiu la mijloc. Deși cu mine nu s-a întâmplat asta. Eu am publicul meu și oamenii care mă urmăresc și mă apreciază. Și sunt din ce în ce mai mulți și mai interesați de ceea ce fac eu, indiferent că joc în teatrul de stat sau în teatrul independent.”

După ani în care a fost distribuită în spectacole în teatrul de stat, dar le-a ales și pe cele independente, Nicoleta afirmă că „ambele sunt valabile” pentru ea. „Am avut o perioadă de răzvrătire ca să spun așa, în care deși eram angajată la un teatru de stat aveam senzația că nu mă completează ce fac în teatrul de stat și mi-am pornit proiectele mele independente. Dar după ceva timp am realizat că mă simt mult mai bine în teatrul de stat. Poate am trecut într-o altă etapă. Dar teatrul de stat îmi dă un confort și o igienă a lucrului la scenă pe care teatrul independent nu prea ți-o oferă. Cel puțin nu peste tot. Mi s-a întâmplat să lucrez în teatrul independent la proiecte în care să stăm, să fie un laborator, să discutăm, dar mi s-a întâmplat și să mă trezesc în spectacole independente în care totul era pe fugă. În funcție de programul celorlați actori ritmul era extrem de alert. Trebuia să scoatem premieră pe 5, fără să repetăm, fără nimic, fiecare învața textul acasă. E adevărat că banii erau mai mulți decât în celelalte spectacole. Dacă prindeai lucrurile din mers era bine. Dar mi s-a întâmplat să mă duc acasă frustată și în același timp să mă urăsc pe mine pentru că am ajuns să fac totul pe fugă, să nu fie nici o plăcere, să alerg dintr-o parte în alta doar ca să am bani să plătesc întreținerea. Nu-i aceasta ideea. Și cumva m-am dat un pic deoparte din zona asta. Îmi aleg proiectele. Le selectez pentru că îmi dau seama că timpul meu este extrem de prețios. Am început să țin la mine și să nu mă mai arunc în ceea ce nu cred.”

Cele mai mari provocări au venit din zona independentă, unde un actor se întâlnește și cu multe probleme organizatorice.  „În teatrul independent e provocator pentru că e mai mult de muncă, în sensul că trebuie să găsești un spațiu, să plătești drepturi de autor, să găsești niște oameni cu care să lucrezi, să încerci să îți coordonezi programul cu ceilalți, trebuie să te lupți, să trimiți e-mail-uri, tot timpul trebuie să trimiți materiale promoționale pentru viitorul spectacol. Dacă apar cronici trebuie să le pui pe site, lucruri din astea organizatorice. Și ajungi să fii mai puțin productiv pe scenă. De exemplu, pusesem la cale un spectacol, se chema Dezintoxicare. Am fost atât de preocupată de tot ceea ce înseamnă video, muzică, text, decor, toate lucrurile astea tehnice. În momentul în care am intrat pe scenă eram singură, trebuia să joc, eu am fost bruiată de atâtea chestii organizatorice, încât treaba mea a fost făcută la un nivel redus. Dar nu din cauză că nu m-am aruncat eu mai mult, ci pur și simplu mi s-a consumat energia pe lucruri care nu mă priveau până la urmă. De asta e mult mai bine în teatrul de stat, unde cineva se ocupă de lucrurile acestea și artistul își face treaba de artist și atât”. 

La întrebarea ce crezi că lipsește din teatrul actual românesc îmi răspunde fără să se gândească prea mult că nu se mai montează texte clasice. „Românii s-au dus prea mult spre experiment, spre performance-uri. Ne-am îndepărtat atât de tare arta actorului și munca actorului. Eu sunt și după sistemul lui Stanislavski pentru că așa am învățat la școală și cu asta am crescut. Cred că ne-am îndepărtat foarte tare de meșteșugul teatrului până la urmă. Pot să povestesc ce mi s-a întâmplat aseară. În spectacolul de aseară eu sunt singură. Pot să-i spui că e un one women show, deși nu l-aș defini așa. Textul l-am lucrat împreună cu Silvia Călin și Ana Maria Sandu. L-am încorporat cumva, mi l-am asumat, dar între bucățile de text care sunt luate din romanul Anei Maria Sandu, eu cu Silvia am lucrat ca să le legăm unele de altele prin personalitatea mea. Și atunci am fost poate prea eu, Nicoleta, în legăturile astea, în clenciurile astea dintre bucățile de text. Am primit reproșuri că am fost teatrală. Sau că nu am fost destul de obiectivă pentru genul acesta de jurnal, de text, de spectacol jurnal. Și astea erau motivate din punctul oamenilor de vedere, dar în același timp le-am încasat rău. După aceea mi-am dat seama că da, eu impregnez foarte tare în toate spectacolele mele personalitatea mea. Chiar dacă îmi ies anumite roluri și sunt diferite de la un rol la altul, cu toate astea nu pot să mă rup complet de personalitatea mea. Și simt că în teatru s-a pierdut șansa de a da  unui actor posibilitatea de a nu fi el, de a crea personaje. Mi se pare că aceasta e definiția actorului. Simt că nu li se dă actorilor tineri șansa să facă personaje mari din dramaturgia clasică:din Cehov, Shakespeare, Ibsen Strindberg. Lucrurile evoluează și trebuie să ne ducem într-o direcție, dar nu putem să luăm un text mare și să-l hăcuim doar pentru că vrem noi să fim altfel și la modă. Hai să fim și simpli. Și din simplitate e posibil să iasă ceva curat si profund. Uneori simplitatea, profunzimea și frumusețea vin din lucrurile corect făcute fără să îți propui să surprinzi sau să ieși în evidență.”

Și ca să mă convingă că există oameni talentanți care își fac treaba bine doar pentru că le place și nu vor să iasă în față îmi povestește despre echipa care s-a ocupat de conceptul video al spectacolului Aleargă. „Se numesc Black Horse Mansion. Lucrează absolut senzațional. Din echipă fac parte Ana Banu, Miruna Vasilescu și Alina Manea. Mă bucur mult că am lucrat cu ele pentru că m-au ajutat, mi-au completat spectacolul. A existat un schimb de idei și de păreri foarte constructive și inspirante pentru mine și Silvia din partea lor”.

Aleargă își continuă maratonul în luna martie: în București- la WASP unde a debutat-, în Cluj la Reactor și în Timișoara la Ambasada. Nicoleta spune că spectacolul e la început și că urmează să crească. Iar părerile celor din jur o ajută în această direcție.  „Încerc să corectez deoarece contează ce îmi spun oamenii. Fiind oameni apropiați pun mare preț pe ce spun ei și atunci o să încep să corectez. Am mai primit reproșuri că nu m-am auzit. Multe fraze le-am înghițit. Adică le aruncam cumva. Distanța între mine și public e destul de mare și atunci a trebuit să fiu foarte prezentă vocal. Dar se pare că din cauza gâfâitului sau a efortului aruncam fraza, dar între timp înghițeam ultimele cuvinte. De exemplu cel mai interesant a fost că eu aveam o replică: cafea, laptop, cafea, arunci. În sală a ajuns cafea, laptop, ruj. Ruj! Este foarte interesant pentru că în același timp se potrivește perfect cu tema spctacolului și cu ce fac eu acolo. E interesant schimbul ăsta. Da, au fost păreri care pentru mine au contat foarte mult și de care o să țin cont, evident, pentru că la orice spectacol mai adaugi, mai calculezi. Nu o să umblăm la construcție. Construcția e stabilă. Mici nuanțe schimbăm.”

În viitorul apropiat Nicoleta Lefter continuă însuflețit toate proiectele în care e implicată. Nu are „nimic bătut în cuie”, dar sunt câteva direcții pe care își dorește să le urmeze. Și nu se grăbește pentru că „lucrurile de valoare sunt acelea care persistă în timp. Nu cele care vin și pleacă”.