Mercedes Echerer: Ruleta Românească e un spectacol despre acel moment când ești rătăcit într-un loc neștiut și nu ai alături pe nimeni cunoscut

Pompilius Onofrei:  Am vut ocazia să văd, stimată doamnă Mercedes Echerer, în chiar prima seară a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, o reprezentație unică a unui spectacol cu un nume extrem de incitant: „Ruleta Românească”. Asta duce la tot felul de trimiteri riscante, însă până să ajungem la decriptarea numelui, aș vrea să vă întreb mai întâi concret: ce este această „ruletă românească”? Și dacă întreaga poveste expusă – combinată cu amintiri, cu umor și ironie, cu muzică foarte variată, cu dans și cu tot felul de momente epistolare foarte nostalgice – este „pe bune”, este adevărată?
Mercedes Echerer:  Întreaga poveste este reală, cu excepția unui singur lucru, pe care nu vi-l voi destăinui. Asta pentru că atunci când vor avea ocazia, ascultătorii dvs.  trebuie să vină, și să vadă, și să înțeleagă mai apoi – care e acest lucru pe care acum îl țin secret. De fapt, este vorba de o călătorie – din copilăria mea și până în prezent. Pentru că eu cred că indiferent dacă ești tânăr, or de vârsta mea, or mai bătrân – întotdeauna există un punct în acest parcurs al vieții în care vine vremea să te întrebi: cine sunt?, de unde vin?, ce m-a făcut să fiu ce sunt?, care-mi sunt țelurile?, încotro vreau să mă-ndrept?…
Și eu cred că Transilvania este, într-un fel, viața mea: mama mea este din Cluj – Kolosvar – Klausenburg, iar eu mi-am întâlnit cu adevărat întreaga familie la vârsta de 10 ani. O familie uriașă, foarte numeroasă – majoritar  maghiară la origini, dar plină și de alte naționalități – prin căsătorii, alianțe, legături interetnice… Am avut tot felul de influențe culturale în familie, iar eu vorbesc doar trei limbi – majoritatea rudelor mele vorbeau patru limbi „naționale” la vremea formării lor și aparțineau unor variate confesiuni religioase, sau niciuneia, însă toate însușite și trăite cu mult respect pentru celălalt…

Credit foto – Sebastian Marcovici

P.O.:  …așadar – o familie „multiculturală” prin definiție…
M.E.:  Da. Care se respectă și era respectată. Și, în acest sens, libertatea religiei a devenit într-un fel o tradiție culturală. Și-n acest context aș vrea să amintesc un citat al d-lui  Eginald Schlattner, care-mi place mult și care spunea „În ultimele sute de ani am trăit mai mult LÂNGĂ / ALĂTURI DE celălalt, decât CU celălalt – însă întotdeauna în limitele respectului acordat celuilalt”. Eu găsesc că descrierea este foarte adevărată: exact asta vedeam când eram copil și nu înțelegeam, ci doar percepeam. Abia când am crescut am început să înțeleg și îmi păstrez aceste  amintiri ca fiind foarte prețioase, căci experiențele pe care le-am avut au fost minunate și m-au ajutat să cresc din punct de vedere social cu această noțiune extrem de importantă, care este respectul. E doar un cuvânt, dar înseamnă atât de mult dacă îl trăiești, dacă încerci să îl aplici în viață! Iar pe de altă parte, din perspectiva literatului – am fost foarte tristă, căci casa mea este cuvântul, prin intermediul literaturii, unde mă simt „acasă” – mă simt confortabil și doritoare de a fi curioasă.  Și este atât de multă literatură care vine din spațiul așa-zis est-european… iar aceasta nu e deloc cunoscută de țările vestice. În timp ce autorii occidentali sunt destul de bine cunoscuți în culturile din estul Europei, iar asta e o balanță nedreaptă… Iar dacă cultura e o oglindă a societății, atunci asta înseamnă că sentimentul descris este adevărat și pentru societățile estică și vestică. Dacă ne uităm prin istorie – vedem că mai întotdeauna Europa occidentală s-a considerat „mai cu moț”, tot timpul etalând un aer superior. De ce? Nu știu și nici nu înțeleg.
Astfel că eu – ca artist, ca cetățean, ca european – simt că este de datoria mea să aduc experiențele mele multiculturale în fața micului meu public, care ar putea fi interesat, sau chiar convins să-și regândească propriile poziții și concepții, pentru o cauză care să servească credinței că trebuie să ne redefinim din temelii, pentru a vedea cu adevărat cine suntem și încotro mergem. La fiecare câțiva ani, sau măcar la fiecare decadă ar fi bine să ne verificăm conștiința.
Este ceea ce încerc eu să fac, ce mă strădui să prezint – iar asta le-ar putea da unora măcar o idee, sau pe alții i-ar face să înțeleagă întregul prin intermediul acestei povești extraordinare care e Ruleta Românească… Desigur că sunt influențată de atâția autori care au scris la începuturile secolului trecut, chiar înainte de primul război mondial, că această parte a Europei – această minunată Transilvanie ( și chiar și Banatul)  reprezintă însăși ideea de Europa!
P.O.:  …un melanj de culturi, și tradiții, și naționalități
M.E.:  Da, și de relaționări de excepție – însă în care liantul dintre ele este respectul. Iar asta mi-a influențat modul de a deveni în societate. Astfel că am acest sentiment; că e de datoria mea de a-mi aduce mica mea contribuție la arta și cultura contemporană și de a le oferi, toate aceste înțelegeri, publicului meu.
P.O.:  Cât despre  “Ruleta Românească” – care-i miezul acestei expresii, acestei parafraze?
M.E.:  Cu toții știm semnificația expresiei „ruleta rusească”. Și imediat, asta îți creează o imagine.
P.O.:  O imagine periculoasă…
M.E.:  Da. Însă când ne străduim să găsim titluri bune – acestea ar trebui fie să reprezinte extrem de sugestiv conținutul, sau, ar putea fi „momeli” foarte bune…  Și cum probabil se știe din toate timpurile, când ești rătăcit pe undeva, într-un loc neștiut și nu ai pe nimeni cunoscut (vreun prieten) prin preajmă – atunci ești pierdut cu adevărat. Iar asta chiar poate fi un soi de „ruletă”… nu una rusească, ci una românească, să zicem, dacă tot te afli pe aici. Și e foarte interesant cum reacționează oamenii, care-și închipuie la început ceva primejdios, sau riscant, dar apoi devin foarte curioși… și vor să știe mai mult… Iar după primele replici din spectacol – deja încep să se-aștearnă la drum cu tine, sunt interesați să te însoțească – și asta este foarte bine. Însă n-am vrut să jignesc pe nimeni cu acest titlu, iar dacă cineva se simte insultat – îmi cer scuze din start, n-am intenționat asta nicidecum, ci doar să captez atenția unui public potențial.
P.O.:  Dar până la urmă, cei care vor avea curiozitatea să vă urmărească spectacolul vor fi puși în fața unui act artistic plin de viață, plin de muzică, plin de – cum spuneam – doruri și nostalgii care îi va determina să realizeze că această „ruletă românească” este extrem de „mioritică” – în sensul filozofic și nobil…
M.E.:  Da.

Credit foto – Sebastian Marcovici

P.O.:  Însă vorbind despre muzica din spectacol – ce v-a determinat și cum ați ales acest evantai de sonorități naționale, de ritmuri care par nu doar europene la prima auzire, căci este și muzică idiș care nu știu dacă vine doar din cultura idiș dezvoltată în imperiul austro-ungar, sau în Europa de răsărit.
M.E.:  E și muzică idiș, dar foarte „românească”… mai întâi trebuie să precizez că la începuturile mele ca artist am fost dansatoare și dintotdeauna am fost foarte interesată de folclor. De folclorul autentic. Și am călătorit alături de experți, când aveam doar 16-17 ani în România și am învățat multe despre muzica ungurească din Transilvania. Nu despre cea românească sau săsească, atunci am aprofundat doar muzica maghiarilor de aici.
P.O.:  Asta explică ușurința cu care va mișcați în ritmurile muzicii pe scenă…
M.E.:  Într-adevăr. Și am învățat atunci pașii de dans tradițional atât ai femeilor, cât și ai bărbaților, căci urma să aplic cele învățate în Austria, în mici reprezentații pe care le făceam cu un grup de entuziaști. A fost o experiență foarte plăcută, dar mai ales o ocazie de a veni în contact cu o mulțime de oameni ai locului de la care am adunat povești, legende, obiceiuri, cântece – așa precum făceau probabil pe vremuri Zoltan Kodaly, sau Bela Bartok, în periplurile lor de la un sat la altul…
P.O.:  …acum o sută de ani, când au început să adune zestrea folclorică a cântecelor transilvane
M.E.:  Da. Mi-a stârnit interesul și m-am îndrăgostit de asta. A fost o experiență desăvârșită. Așadar, acesta este primul pas din povestea noastră, prin care am dobândit cunoaștere asupra ritmurilor pe care le-am folosit. Desigur, știam multe cântece și melodii românești și, bineînțeles, o știam pe Maria Tănase. Și mi-am spus: nu pot să concep „Ruleta românească” fără cântecele Mariei Tănase – cum, de altfel, fără contribuția ei nu se poate face nici o poveste adevărată despre România, despre cultura de aici, care este atât de diversă și de un înalt nivel artistic. Iar când sunt întrebată în Austria cine este Maria Tănase, eu le răspund : știți, Edith Piaf a fost o Marie Tănase a Parisului. Iar ei înțeleg mult mai mult din această răsturnare de termeni. Ei bine, sunt entuziasmată să fi ajuns să cânt pe scenă și să prezint lumii unul din cele mai formidabile cântece ale ei – „Lume, lume”…
Apoi, ideea spectacolului a continuat cu nevoia de a prezenta, împreună cu muzicienii pe care i-am adunat, cât mai mult posibil din diversitatea vastă a Transilvaniei. Sigur că nu poți fi exhaustiv, dar avem pe scenă muzicieni români, maghiari, sârbi, evrei, rromanes – ei trăiesc cu toții acum în Austria, dar provin toți din spațiul est-european. Iar cu instrumentele lor, dar mai ales cu modul în care le folosesc, cu atâta măiestrie – cred c-am reușit să redăm o oglindă a uriașei varietăți din acest spațiu pe care încercăm să-l descriem. Trebuie să spun că fiecare din muzicieni este liderul unei formații, cu excepția Andreei Chira – care cântă la nai și care e o reputată solistă. Așa că imaginați-vă la repetiții această adunare de bărbați, fiecare dintre ei șef de ”band”, adunați într-un „super-band” de o „șefiță” care nici măcar nu e muzician… Dar asta se poate întâmpla, pentru că ei cred cu adevărat în acest proiect și sunt foarte deschiși. Iar căutările noastre se îndreaptă înspre un mod de interpretare specific nouă, dar care să nu altereze filonul muzical străvechi, fie că e vorba de o melodie austriacă, de un „hit” al lui Aaron Lebedeff, sau de vreun vechi cântec țigănesc… Așa că după ce găsim melosul care ne trebuie, cu toții încercăm să-l interpretăm în maniera noastră, cu instrumentele și virtuozitatea noastră. Și sunt foarte bucuroasă că reușim, în aceste încercări de a ne armoniza, iar rezultatul este un sound al timpului nostru, plin de respect pentru sursă, pentru izvorul din care plecăm, dar absolut unic.
P.O.:  Spectacolul pe care l-am văzut aici se deschide cu „Oda Bucuriei” din ultima simfonie a lui Beethoven, așadar cu imnul Europei…, dar interpretată – cum spuneați, într-un fel unic – în armonii și ritmuri jazz-istice. Așadar, într-un fel îl faceți foarte popular pentru o ureche modernă, îi respectați și semnificația contemporană, dar într-un fel îl și îmbogățiți cu un soi de haz ironic, de înaltă calitate, dar și sentimental – care pornește din suflet. Iar acest tip de abordare presupune o însușire a materialului, o asimilare și apoi o reașezare în noi forme de ludic care ajung mult mai ușor la sufletul auditoriului. În același fel se întâmplă și cu poveștile pe care le spuneți în spectacol, în acele epistole „trimise” din inima Transilvaniei, pline de întâmplări spuse unori cu haz, alteori cu umor negru, dar din care pot să transpară și necazurile, sau chiar tragedii.
M.E.:   Dar așa e viața. Fiecare moneda are două fețe…
P.O.: E-adevărat. Și tocmai de aceea, aș vrea să vă rog  în finalul interviului nostru înregistrat „la cald” să-mi spuneți: de ce oamenii care ar citi sau ar asculta acest interviu ar trebui să-și facă un „musai” din a vedea „Ruleta Românească” imaginată, pusă în scenă și interpretată de Mercedes Echerer?… Ca un soi de teaser.
M.E.:   Chiar am făcut un teaser odată, așa, în joacă, și cred că-i amuzant:
„Imaginați-vă… o femeie singură… mergând pe străzi întunecate… aproape de o pădure întunecată… undeva în inima Transilvaniei…  Fără bani… fără acte… fără identitate… fără cineva cunoscut în preajmă…”
Iar publicul întreabă: „Ce se-ntâmplă? Ce se poate întâmpla?…”
Nimic. Nimic nefiresc nu se-ntâmplă…! Ajunge într-un mic sat, e nevoită să petreacă noaptea la secția locală de poliție și își frământă mintea ce să facă pentru a-și putea demonstra identitatea. Dar cum nu are nimic palpabil, atunci începe să se gândească profund la cine e, de fapt, ea? care îi e adevărata identitate? – și de acolo pornește povestea noastră. Așa că nu știu de ce ar fi un „musai” pentru cineva să vadă acest spectacol. Eu aș vrea să-i fac pe oameni doar curioși: „Cine e această femeie din Viena care ne spune o poveste despre Transilvania? Ce poate ști ea despre Transilvania? Probabil e plină de clișee, sau prejudecăți…” Nu știu, nu cred că e așa. Și chiar nu știu dac-ar fi un musai. Îmi place să îi adun pe oameni în jurul unor povești, să-i înseninez, să-i încânt, iar dacă îi pot face curioși, sau dacă cineva care a văzut spectacolul  și căruia i-a plăcut – spune mai departe, atunci e bine.

Mercedes Echerer este actriță de teatru și film, dansatoare, moderatoare de emisiuni radio și Tv, dar și euro-politician.
Între 1999-2004 a fost membru al Parlamentului European și a făcut parte, între altele, din Comitetul pentru Cultură, Tineret, Educație, Media și Sport.
A avut roluri în peste zece producții cinematografice și de televiziune, iar colaborările sale teatrale se desfășoară actualmente pe diverse scene ale Austriei.
Cel mai recent spectacol al său –  „Ruleta Românească” / „Der Rumänisches Roulette – Ein ganzes Leben in einer Nacht” a fost invitat cu o reprezentație unică în cea de-a 26-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, și prezentat cu sprijinul Forumului Austriac.
Producție a organizației ’Die2, Verein zur Verbreitung europäischer Kultur’, spectacolul a avut premiera absolută în 04 martie 2019 și a fost adus în FITS cu sprijinul Forumului Cultural Austriac București.