MAIA MORGENSTERN: “Trebuie sa avem curajul de a aborda teme controversate”

Actrița Maia Morgenstern joacă în spectacolul EMPIRE, în regia lui MILO RAU, la Zürcher Theater Spektakel, din Zurich. Spectacolul este o producție a IICP – Institutul Internațional al Crimelor Politice, în colaborare cu Zürcher Theater Spektakel din Zurich, Teatrul Schaubühne din Berlin și Festivalul Steirischer Herbst de la Graz, fiind sponsorizat de Primăria din Berlin – Cancelaria Senatului – Afaceri Culturale – Fondurile Culturale din Berlin, Pro Helvetia și Migros-Kulturprozent și susținut de Kulturförderung Kanton St. Gallen și Schauspielhaus Graz. Ce înseamnă refugiu? Ce înseamnă acasă? Cum va arată noua Europă? Spectacolul ”Empire” prezintă prim-planuri biografice ale oamenilor care au venit ca refugiați în Europa sau care au rămas fără case. În spectacolul ”Empire”, actori din Grecia, Siria și România mărturisesc, într-o notă artistică, întâmplări de un adevăr tragic. Ce se întâmplă cu oamenii care i-au pierdut pe cei dragi sau care și-au pierdut casele din cauza crizelor de la nivel mondial și a războiului?

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră să faceți parte din proiectul ”Empire”?

– Participarea mea la acest proiect poate fi analizată pe mai multe planuri. La o primă vedere, este tema refugiaților, o temă care ne atinge pe toți, care stârnește multe patimi, multe controverse, multe luări de poziții, multe atitudini, dintre cele mai antagonice, multe teme abordate de societate. Una declarăm în public, altele sunt sentimentele, resentimentele, răbufnirile pe care le purtăm cu noi, tarate de-a lungul vremii. Din educație, din spaima că dă bine sau că nu dă bine o anumită poziție. Una declarăm în societate sau pe rețelele de socializare, și altele sunt sentimentele adânci care ne macină, cu care ne luptăm.

A mă afla într-un spectacol precum ”Empire”, ce face parte dintr-o trilogie, a implicat o deschidere, o acceptare, o analiză și o psihanaliză, o sondare a unui trecut mai apropiat sau mai îndepărtat. Pentru că ești gata să dai o declarație care să dea bine în presă, de exemplu, și poate chiar în fața conștiinței tale, dar de fapt altele sunt umorile ce te traversează. Lupta și greutatea e cu proprii îngeri, cu propriul fel de a fi, de a gândi, cu ceea ce ai fost învățat sau intoxicat. Cu felul în care reușești în fața propriei conștiințe să pui pe masă, liniștit și calm, toate piesele puzzle-ului, toate spaimele, toate blocajele, toate opreliștile, toate nemulțumirile, toate frustrările, toate sentimentele că nu ești înțeles sau că nu dă bine, sau că nu ai voie să spui vreun lucru sau altul, că nu ai voie să asculți sau să respiri același aer cu unul sau cu celălalt. Și aici poate veni oricine cu un exemplu personal, care să răstoarne o întreagă construcție.Și trebuie respectat fiecare exemplu, chiar dacă ar putea da peste cap un principiu, o atitudine față de viață. Vorbim despre un caz și despre un principiu al umanității, al crimei, al ruperii de tradiție, al dezrădăcinării, al căutării binelui sau mai binelui. Și al sentimentului că ești confuz. Ce e bine și ce e rău? Ce am crezut până ieri că e bine? Ce se prăbușește? E un întreg eșafodaj. Dincolo de sentimentul victoriei.

Pentru mine, ca actriță, a fost extrem de interesant. Sfâșietor! Ruperea unor tipare în care cred, în care am crezut și voi crede în continuare, atunci când abordezi un personaj cu toată încrederea față de regizor. În cazul acesta e cu totul special. Sunt eu și nu sunt eu. Sunt poveștile mele și nu sunt poveștile mele. Sunt poveștile mele trunchiate, însoțite de toată trena de frustrări și de nemulțumiri. Și de sentimentul că o idee, un pasaj scos din context, poate să deturneze complet ceea ce cred și simt că ar putea fi persoana / personajul pe care îl aduc pe scenă în această configurație. Și atunci parcurgi un drum invers ca actor. Te depărtezi. Sigur, există frustrări că s-a tăiat nu știu ce text, în nu știu ce context. Și rămân concluziile. Și am sentimentul că nu sunt eu cea care este acolo. Așa cum mă cunosc eu. Cât mă cunosc eu. În entitatea, în produsul care apare pe scenă, în contextul acestui spectacol, în ansamblu. Cu chimia și alchimia pe care o aducem în fața spectatorilor, a criticii de specialitate. Atunci parcurg drumul invers. Mă depărtez. E prea fierbinte, e prea aproape.

Pentru mine acesta a fost câștigul, ineditul, drumul invers. Niciodată n-am parcurs un drum invers. Mai povestești povestea vieții tale mai romanțată, mai cauți zonele cele mai interesante sau pe acelea cu puțină sare și piper, să stârnească un zâmbet. Facem concurs care a suferit mai tare. Ca actriță a fost deosebit de interesant.

Prin mijloacele folosite de autorul spectacolului, Milo Rau, spectatorul participă și el. Ca la un spectacol de teatru, dar și ca într-o sală de cinema. Pentru că vede emoțiile, expresia, emoția tradusă în expresie, expresiile actorului, prim-plan-ul…

Ce poate să-ți fie mai aproape decât experiența personală? Ei bine, ea se va supune rigorilor și legilor teatrului și ale cinematografiei. Sfâșietor! Dar ce bine-ți face! Într-o armonie a limbajului, a limbilor.

– Spectacolul se joacă în patru limbi diferite. Cum ați reușit să depășiți bariera lingvistică în relația cu colegii de scenă?

– Sunt patru limbi. Limba greacă mi-e oarecum aproape. Limba arabă și limba curdă îmi sunt însă foarte departe. Încet și greu am reușit să ne înțelegem, făcând apel la ceea ce ne repezim să spunem în interviuri, să elogiem și să prezentăm ca pe un triumf – la atenție. Atenția care se traduce prin mijloace teatrale și printr-un adevăr imediat. Atenția la celălalt. A spune, a povesti… Într-un fel povestești la poliție, altfel povestești după două pahare de bere, într-un fel ești adevărat în cercul tău de prieteni, la fel de adevărat ești când îți pledezi cauza la tribunal. După același adevăr umbli. Modalitățile de a-l aborda, de a lucra cu tine și cu celălalt, ceea ce e culmea firescului, a adevăratului, a organicului, a normalului, poate exploda, poate funcționa împotriva ta și a spectacolului, dacă nu se supune rigorilor și legilor spectacolului de teatru, rigorilor și legilor procedeului cinematografic.

– Cum a fost întâlnirea cu Thomas Ostermeier?

– Am așteptat. Nici nu îndrăzneam să-mi doresc. Am privit spectacolele lui Ostermeier și am încercat, cu orice ocazie, să văd spectacolele sale. Și am citit ceea ce a apărut în limba română despre el, rânduri culese într-un volum. Și mi-a folosit foarte mult. A fost un accent. A dat greutate. Chiar lucrului meu cu regizorul Milo Rau. Felul în care descrie Thomas Ostermeier munca și cercetarea regizorului Milo Rau. M-a interesat și am ciulit urechea. Mă interesează extrem de tare. Și-mi dă un argument foarte solid ca regizor, creator de teatru, coordonator și conducător.

Pentru mine, a juca la Schaubuhne, acum când domnul Ostermeier este directorul artistic al acestei instituții publice de cultură, prin tot demersul, prin spectacolele pe care le face, prin felul în care teoretizează, explică și face lumină pe drumul pe care înțelege să coordoneze și să explice, și cu curaj să ducă înainte menirea și rostul unui teatru instituție publică de cultură…  este absolut fascinant! Ăsta iar e un clișeu. Dar da, mă interesează grozav! Dă sens existenței mele ca manager și ca actor. Încrederea pe care o insuflă în dialog, în a discuta mentalități și concepții. Ne adunăm și ne spunem punctul de vedere artistic, practic, teoretic, concret, poetizant. Nu ne aflăm nici la spital, nici la școală. La spital e așa: vine în fiecare zi cineva și-ți ia temperatura, și tu ești mai bine sau mai rău. Nu ne aflăm într-un spital. Nu e o competiție! Trebuie să avem curajul de a aborda teme. Dom’le, nu discutăm de religie și de politică. Ba da! Discutăm de religie, de politică, de social. Ar trebui să existe un dialog. Cu nemulţumiri, cu frustrări. Şi nu e prozelitism. Și nu e politică de partid. Ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră. Avem mentalități și gusturi diferite. Organic funcționăm altfel. Cu oxigen toți. Fără oxigen nu poate trăi nimeni. În rest, că avem intoleranțele noastre alimentare, alergiile noastre care se pot trata, e foarte adevărat.

De-asta mi s-a părut atât de important ca tu, de exemplu, să fii martor, ca teatrolog, la lucrurile acestea. La triumful, și bucuria, și nemulțumirile, și blocajele noastre. Răstorni ca într-un joc de mărgele de sticlă și o iei de la capăt. E foarte simplu. Astăzi, acum, se ia de la început totul. Am mai invitat la acest eveniment oameni de teatru care n-au părut interesați. Au ales o agapă în mediul rural premierei ăsteia. Ai avut parte și de non-festivismul unei premiere, și de seriozitate, și de profunzime. Ai fost martora unei premiere absolute la Schaubuhne, unde a avut loc și un nefericit incident de ordin tehnic. Care a întrerupt, pentru câteva minute, spectacolul. Dar n-a murit nimeni, suntem oameni. E păcat să ne prefacem că merge și așa, dacă e o defecțiune, o nemulțumire la orice nivel.

Profesionalismul este a-ți menține energia și a continua. Un non-profesionist poate să spună povești și să le spună mult mai bine și mult mai interesant decât orice actor, pe orice scenă. Nu de două ori la fel. A doua oară când ți-o povestește nu mai are aerul, misterul, frisonul. Dar un actor va ști să-și îndrume, să diguiască în modul cel mai bun și cel mai înțelept energia, mintea, sufletul, tot ce are de spus, pentru a continua, a suspenda, a îngheța pentru o clipă, pentru a dezgheța și a merge mai departe.

– Privind de pe scenă, cum a fost perceput de public acest spectacol?

– La Zürich era un festival internațional, cu o sală de șase sute de locuri. Eu nu sunt foarte obișnuită și nu știu exact cum se desfășoară lucrurile acolo. La Zürich, publicul a aplaudat în picioare, lucru care nu se întâmplă de obicei, după cum mi s-a spus. Am fost preveniți, și eu și ceilalți colegi, că este un public serios, sobru, ce-și manifestă sub altă formă emoțiile. Însă eu i-am văzut strigând în picioare ”Bravo!”. Era o sală ce tropăia în picioare. Dacă aș spune că mi se părea normal, aș părea lipsită de modestie. În orice caz, comunicarea o simți și în timpul spectacolului. Și empatia, și suflul, și batistele folosite în timpul spectacolului. Și râsetele publicului. Subliniez, jucam în patru limbi complet străine. Un spectacol filmat, cu imaginea actorilor proiectată pe ecran, dar și cu traducere. Deci bariere peste bariere. Un public cunoscător, iubitor de teatru, un public care n-a venit neapărat și dispus să-i placă oricum și orice, și în orice formulă, și în orice situație. A existat o comunicare permanentă, stabilită încă de la început, cu mijloace extrem de simple.

– Teatrul Evreiesc de Stat, al cărui manager sunteți, are în repertoriu o mulțime de spectacole în limba idiș, care se joacă cu translație în limba română. Spectatorul aude o limbă care in multe cazuri nu îi este nativă. Și în spectacolul ”Empire” este aceeași situație. Credeți că este aceasta o barieră, un impediment în relația actor – spectator?

– Până acum credeam. Puteam să jur că așa e. Și puteam să folosesc acest argument ca să-mi mai liniștesc conștiința, că tot nu înțelege lumea. Nu este adevărat. Nici pomeneală. Mi-au fost spulberate nici măcar prejudecățile, ci judecățile. Că așa judecam eu. Atunci când ai ce și cum comunica, cu toată onestitatea, cu toată simplitatea, așa cum a fost conceput spectacolul, limba nu mai constituie o barieră. Am probat. Unde era de zâmbit, s-a zâmbit. Unde era de râs, s-a râs. Unde era de plâns, s-a plâns. Punct.

interviu realizat de Oana Monica Nae