Lucian Ban: ”Nu am nici o îndoială că jazz-ul ar putea schimba în bine orice oraș din România”

Vlad Drăgulescu, director artistic TNC: ”Se va scrie un nou Decameron, un Hektomeron, cu alte povești din 2021”
mai 24, 2021

Andrei Țărnea în dialog cu pianistul Lucian Ban cu ocazia concertelor Still Live de la Timișoara (5-6 iulie)

 

Info si Bilete STILL LIVE

  1. Itinerariul tău muzical pe ambele maluri ale Atlanticului este odiseic. De la “Changes” în 1998 la “Black Salt” scos anul acesta, sunt peste 20 de albume înregistrate. Iar colaborările lui Lucian Ban sunt și mai vaste. E o mare diversitate de teme, abordări și formate. Găsesc două elemente constante: postura de compozitor și incredibila versatilitate în compania unor nume formidabile ale jazz-ului contemporan american și european. De la New School în NY până la colaborările cu muzicieni din Romania ai construit proiecte timp de peste douăzeci de ani. Ce structurează acest arc?

 

Ceea ce m-a atras la jazz de la bun început: sound-ul surprizei și al individualității, o atitudine fundamentală (și non eurocentrică) asupra primatului ritmului în organizarea muzicii, misterul improvizației, o prezență constantă a abstractului în ceea ce încă este considerată o artă “low brow”, sunt lucruri care au rămas cu mine și mă preocupa și astăzi, mai bine de trei decenii de când am ascultat prima oară Thelonious Monk și Dollar Brand. Ce m-a propulsat înainte sunt curiozitatea și un inner drive, lucruri care îi caracterizează, cred, pe toți artiștii. Fiecare proiect a însemnat ceva pentru mine, o cale să încerc să răspund la următoarele întrebări: Ce e? Cum? Ce urmează? Și aș mai oferi că axiomă următorul lucru: pentru un muzician de jazz întâlnirile cu practicieni similari sunt cel mai important lucru al carierei. În artă lucrurile se schimbă constant și nici o decadă nu seamănă întocmai cu alta,  dar dacă un arc există el trebuie căutat dincolo de albumele, concertele și proiectele mele în preocupările de mai sus.

 

  1. Anul acesta înregistrezi primul album solo. E o coincidență că vine după circumstanțe care au forțat muzicieni din toată lumea, și în mod particular muzicieni al căror output depinde de colaborări, de întâlniri, să se izoleze la propriu? Apoi un album personal e o marca de curaj într-un moment al carierei în care exista recunoaștere critică pentru o serie impresionantă de proiecte colective. Cum treci de la dialogul intens al colaborărilor la liniștea focalizată a studioului în care ești singur cu pianul?

 

Am avut șansa în luna mai să înregistrez la Sala Barocă a Muzeului de Artă în Timișoara, un spațiu cu o acustică extraordinară, o serie de improvizații pentru pian solo. Din nou cu sprijinul celor de la Jazz Updates și pe un instrument pe care îl iubesc, Bösendorfer 280 Vienna Concert al celor de la Sound Creation. Tot acolo în 2018 am înregistrat Transylvanian Folk Songs cu Mat Maneri și John Surman și duetul Blacksalt cu Abraham Burton. La fiecare din aceste înregistrări sound-ul sălii baroce a fost un element esențial; noi toți am cântat în acel fel din cauza încăperii, iar sala barocă este prezentă pe albumele respective.

Fast forward în 2021: un an de pandemie a adus pentru toți muzicienii un stop absolut al concertelor, turneelor și al vieții noastre de pană atunci. Pentru mine totul a fost amplificat de o serie de provocări personale: la începutul lui 2020 mi-am pierdut tatăl, iar apoi probleme medicale au complicat și mai mult situația. Ideea de a înregistra solo a fost desigur o consecință a izolării profunde impuse de pandemie, dar în același timp a fost o provocare cu mine însumi de a afla daca mai pot funcționa ca muzician – mai pot oare improviza? A cânta solo  înseamnă nu numai solitudine, ci și un act de “dezbrăcare”, dacă vrei, pentru că nu ai unde să te ascunzi, ești doar tu, pianul și o serie de fantome. Pianul e un instrument nenatural, care vine cu o istorie copleșitoare și care trebuie îmblânzit, o entitate care iți spune în fiecare clipă: tratează-mă cum trebuie și poate o voi face le fel. Iar când alegi să improvizezi total, să cânți without a net, provocarea e și mai mare. Ține de experiență, de materialul ales și de focus.

Dincolo de toate acestea mai e ceva, și anume cum reușește astăzi un pianist să contribuie ceva la canonul de pian solo în jazz? Noi stăm pe umerii unor giganți și dacă te gândești la albumele solo ale lui Paul Bley, Thelonious Monk, Keith Jarrett, Abdullah Ibrahim, Randy Weston, Cecil Taylor, Andrew Hill și alții devine un act de curaj în sine doar a te gândi la a înregistra solo.

 

  1. Un element care revine în muzica lui Lucian Ban este inspirația clasică. “Enesco Re-imagined” apoi proiectul – ultra dificil atât intelectual cât și practic – “Oedip Redux” care e în producție, iar anul trecut “Transylvanian Folk Songs – The Bela Bartok Field Reccordings”. Este de regăsit în acestea un exercițiu identitar, o ancorare intelectuala și estetică în geografia personală sau, din contră, o provocare pentru depășirea determinărilor?

 

Aș spune că ambele sunt parțial adevărate. Fără să fie programatic,elemente din geografia personală au reapărut constant în munca mea. Pe Enescu l-am descoperit cu adevărat în Brooklyn în 2009 când lucram la proiectul Enesco Re-Imagined și pentru cineva care se mutase într-o altă lume și cultură a fost o experiență foarte intensă și personală. Relația cu muzica lui Enescu a continuat și, o decadă mai târziu, am “reimaginat” și opera saOedipe o experiență fascinantă și un proiect care continuă. Cvartetul Elevation a abordat pentru al 2-lea album Songs from Afar o serie de cântece vechi transilvane avându-l că invitat pe Gavril Țărmure la voce, iar în 2018 împreună cu Mat Maneri și legendarul John Surman am reimaginat cântece culese de Bela Bartok la începutul secolului XX în Transilvania și adunate în monumentala să lucrare “Romanian Folk Music”.

Spun parțial pentru că aceste demersuri și proiecte ale mele sunt mai puțin un exercițiu identitar cât o provocare din partea unui material existent și foarte ofertant. Întrebarea pentru noi este aproape întotdeauna: cu ce putem contribui la acest material?Cum anume improvizația și perspectiva jazz-ului pot să lumineze cu sens pentru noi, ca muzicieni improvizatori, o sonată de Enescu sau cântecul unui cioban dintr-un sat din nordul Transilvaniei? Este un exercițiu identitar în sensul apartenenței la o comunitate a muzicienilor improvizatori. Desigur că eu port cu mine locul unde m-am format și muzica din Transilvania sau un Enescu îmi vorbesc într-un fel anume, dar văd aceste surse drept o posibilă provocare în a le privi și aborda prin prisma a ceea ce numesc “practica jazz-ului” – acel set de atitudini, concepte & metode muzicale ancorate în improvizație și atitudinea specifică asupra ritmului. Aș vrea să mai adaug că acest proces, care e unul deopotrivă subtil și foarte complex are o notă heisenberg-iană dacă vrei, și anume ideea că practica jazz-ului influențează constant materialul, subiectul cu care interacționăm. Adică jazz-ul i-a influențat și pe un Penderecki și pe un Ligetti și pe John Williams la Hollywood, și pe Prince sau Bjork dar și manelele lui Florin Salam, un Salif Keita sau orice muzician tradițional din lume.

 

  1. Ai lucrat peste timp cu câțiva dintre cei mai renumiți muzicieni de Jazz ai momentului. În mod particular suflători de jazz cu cariere și tehnică impresionantă. În duo sau trio dar și în formate mai complexe care au inclus muzica electronică, voce, complexitate ritmică, ai construit un univers reflexiv și interiorizat. Vorbești adesea de influența lui Paul Bley, dar nu e doar free jazz în aceste albume și proiecte. E un mix aparent de disciplină muzicală și imaginație care poartă aceste colaborări. Dincolo de tehnică și experiență cum vezi continuarea, direcția?

 

Mă simt norocos să colaborez cu unii dintre cei mai semnificativi și creativi muzicieni de jazz ai generației mele din Statele Unite, Europa și România. Și mai ales pentru că am avut șansa deasemenea să lucrez cu câteva figuri cheie ale jazz-ului anilor 60’-70’ precum un John Surman, Evan Parker, Bob Stewart sau Billy Hart, o experiență extraordinară pentru mine fiindcă reprezintă o punte directă cu tradiția și inovațiile acestora. Paul Bley, pe care am avut șansa să-l cunosc, e nu numai o mare influență pentru mine (alături de Thelonious Monk, Andrew Hill, Abdullah Ibrahim, Julius Hemphill) dar și un exemplu perfect pentru lucrurile care m-au atras la jazz și le-am menționat mai sus. De la ei am învățat un lucru pe care încerc să-l păstrez constant în ceea ce fac și anume o autonomie a expresiei muzicale, dar care nu e tocmai free jazz. Mă preocupă în aceeași măsură melanjul între emoție și abstract și, dacă vrei, un ideal de jazz cameral. Structura poate fi învățată, dar libertatea este mai degrabă un instinct. Dacă lumea de după pandemie o va permite aș vrea să continui să lucrez global, să fac turnee și colaborări de ambele părți ale Atlanticului care să adreseze lucrurile de mai sus. Și mai sunt muzici în spațiul românesc și est european pe care aș dori să le investighez.

 

  1. Ai curatoriat adesea serii de Jazz. Cunoști intim – poate mai bine decât o dorești – bucătăria producției și proiectelor, festivalurilor și platformelor genului. Ai spus adesea că Jazz-ul este că o hârtie de turnesol pentru calitatea unui mediu artistic. Un gen muzical nișat, Jazz-ul este supus unei presiuni duble. Pe de o parte este într-o presiune pentru a rămâne autentic, iar pe de alta este într-o uriașă presiune a modelului de business. Revenind la România și experiența ta cu structuri culturale naționale și locale. Poate Jazz-ul să fie sau să rămână un instrument de dezvoltare culturală regională, un pilon de identitate culturală cum sunt teatrul sau filmul?

 

Cred într-adevăr că jazz-ul este precum o hârtie de turnesol pentru calitatea mediului artistic. Dar aș lărgi sfera puțin și aș adăuga lumea academică și reflectarea în presa locală și națională pentru a da măsura mediului artistic într-o anumită locație, regiune, țară. Consider că, alături de public, participarea lumii academice și a presei (generale și de nișă) la practica jazz-ului asigură un ecosistem sănătos din punct de vedere cultural.

Un răspuns direct la întrebarea ta ar fi un simplu DA. Doar că acest răspuns nu ne spune foarte multe. Pentru că trebuie adresată următoarea întrebare, mult mai importantă și anume CUM trebuie să fie scena jazz-ului pentru a constitui un instrument de dezvoltare culturală?

E o dezbatere ce ține de politici culturale și de viziune și de implicarea tuturor actorilor participanți. În opinia mea cuvântul cheie este: Ecosistem. E nevoie de un network, de un întreg ecosistem și de aplicarea unor modele care s-au dovedit valide pentru a obține un rezultat scontat. O analiză responsabilă ar sesiza relația dintre mărimea orașelor din Romania și  jazz ca instrument potrivit pentru dezvoltare culturală. Că specificul unor orașe precum Brașov, Sibiu, Timișoara, Oradea, Iași este mult mai aproape de diversitatea jazz-ului versus muzica electronica sau grunge (genuri pe care personal le apreciez). Că piețele și arhitectura barocă și secession a orașelor din Transilvania spun mai degrabă Jan Garbarek sau Kenny Baron decât David Guetta sau Lacrimosa. O politică culturală cu adevărat a secolului XXI ar sesiza extraordinarul potențial de dezvoltare culturală  (și economică !) pe care jazz-ul poate să-l aducă unui oraș și unor regiuni care se află în EU, zona care conține cele mai multe festivaluri, organizații și cluburi de jazz din lume. Și aici revine din nou ideea de ecosistem, de network, de structuri întrepătrunse între diverșii actori comunitari fie ei instituții și programe publice, inițiative private, mediu academic, artiști și o presă care scrie despre toate acestea. România are aproximativ 5-6 festivaluri și un singur (!) club de jazz (Green Hours în București, locul unde mi-am început cariera acum un sfert de secol). Think about that!

Putem face un exercițiu de imaginație și să ne închipuim ce ar însemna ca toate orașele de mai sus să aibă un club de jazz și cel puțin o asociație independentă care prezintă regulat jazz, un program de jazz la Universitatea locală de Arte, o presă locală care ar scrie despre acestea, un radio care ar prezenta muzica artiștilor de jazz români și nu numai?  Sau să ne imaginăm că festivalurile, aceste structuri extraordinare pentru dezvoltare și exchange cultural și-ar ancora viziunea nu în idei externe jazz-ului, ci în modele de susținere creativă a scenei muzicale și artistice? Mă refer aici la rezidențe internaționale la festivaluri din România, la programe pe întreg parcursul anului, la outreach către zonele și categoriile defavorizate, la comisionări pentru proiecte și lucrări originale, la parteneriate cu mediu academic, cu Filarmonicile și Muzeele locale, cu casele de discuri și cu artiștii de jazz locali (Programul The French American Jazz Exchange ar trebui studiat de către orice organizator de festival).

Mă refer, de asemenea, la parteneriate cu lumea dansului, cu filmul, cu domeniul cercetării (există institute de jazz, și un întreg field a ceea numim jazz scholarship), cu televiziunea și radioul public (care nu își mai îndeplinesc mandatul cu care au fost investite în acest sens), cu Institutul Cultural Român.

Într-o Europă care susține și finanțează cultura masiv, o Comunitate Europeană care sprijină și încurajează schimbul cultural între țările membre binomul autenticitate vs presiune economică mi se pare cumplit de prost înțeles. Provocarea majoră pe care pandemia ne-a adus-o  tuturor, iar artiștii reprezintă poate cea mai afectată categorie, ne prezintă cred și o oportunitate extraordinară să reimaginăm felul în care jazz-ul poate să fie un real instrument de regenerare culturală. Nu am nici o îndoială că jazz-ul ar putea schimba în bine orice oraș din România. În fond, jazz-ul a fost nu o dată asemănat cu un adevărat microcosmos al ideilor democratice.

Pentru mai  multe info despre discografia si cariera lui Lucian Ban vizitati www.lucianban.com

𝐀𝐧𝐝𝐫𝐞𝐢 𝐓𝐚𝐫𝐧𝐞𝐚 este director general pentru comunicare și diplomație publică la Ministerul Afacerilor Externe din România. Între 2017 și 2019 a fost comisar pentru sezonul Franta – Romania, un proiect bilateral de diplomație publică la scară largă. Timp de șapte ani a ocupat funcția de director executiv al Aspen Institute România. Este diplomat de carieră care s-a alăturat Ministerului Afacerilor Externe al României în 1998. Cariera sa diplomatică includ afacerile bilaterale, poziția de purtător de cuvânt al ministerului și șeful unității de avertizare timpurie în departamentul de planificare a politicilor. A fost consilier al ministrului de externe între 2002 și 2004, a lucrat pentru Centrul pentru Studii Politice și Analiză Comparativă și a condus un grup de reflecție pentru afaceri politice și sociale. În 2007 a preluat rolul de director al Institutului Cultural Român din Bruxelles și a fost vicepreședinte și apoi președinte al EUNIC Bruxelles între 2008 și 2010. Publică în mod regulat articole de opinie și analize privind politica externă și de securitate, politica și cultura.

Credit foto Lucian Ban Press by Elmar Lemes

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide