Jon Fosse: ”Pentru mine, teatrul e un mod de a înțelege prin intermediul emoțiilor”

august, cu câteva zile înaintea acordării Premiului Ibsen 2010, am fugit o zi de la Oslo, unde urmăream Festivalul Ibsen, ca să-l întâlnesc pe dramaturgul Jon Fosse la Bergen, așa cum insistase. Știind că Fosse – care urma să ia premiul după Ariane Mnouchkine și Robert Wilson – e celebru pentru scrisul lui extrem de poetic, minimalist, în care tăcerile joacă un rol esențial în economia întregului, m-am gândit că s-ar putea să fie cel mai greu interviu din viața mea, dar am întâlnit un personaj jovial, în care dorința de a dialoga se împletește strâns cu un fel de sfială față de interlocutor, pe care îl privește din când în când scurt, drept în față, parcă pentru a se convinge că înțelegerea e reală. Înainte de discuție, Jon Fosse a ținut să-mi fie ghid prin centrul orașului Bergen, un fermecător port vechi cu străzi și clădiri istorice, învelit cu totul într-o perdea subțire de ploaie, de care ne-a apărat parțial umbrela pe care scriitorul, cunoscând-și prea bine orașul, o avea la el. În cele din urmă ne-am adăpostit într-o cafenea cu vedere spre port.

• Ați fost de multe ori comparat cu Ibsen, încă de dinainte de a primi premiul care îi poartă numele. Ce părere aveți despre această paralelă? Ce crede Jon Fosse despre Ibsen ca scriitor?
• Aș spune, desigur, că această comparație e nedreaptă, atât pentru Ibsen, cât și pentru mine. Dar suntem amândoi norvegieni și nu sunt foarte mulți dramaturgi norvegieni care au devenit cunoscuți în lume, așa încât de câte ori e vorba despre dramaturgia norvegiană, comparația devine evidentă. Ca tânăr cititor nu-mi plăcea Ibsen deloc, piesele lui mi se păreau prea construite, alcătuite din multe cercuri concentrice. Am început să-l înțeleg numai după ce am lucrat eu însumi pentru teatru și am văzut cum funcționează scrisul pentru scenă. Acum pot să spun că îl admir destul de mult, îl consider un demon al teatrului, cel mai întunecat scriitor din literatura lumii. Ibsen știe să urască și îl admir pentru asta.
• Credeți că ura poate fi un fel de motor ce dă putere literaturii sau teatrului?
• Ce vreau să spun este că Ibsen descrie, cel puțin în piesele lui târzii, dar și în cele de început,”Peer Gynt” sau „Brand”, forțele distructive ale vieții aflate în plină acțiune. Aceste forțe lucrează tot timpul, nu se opresc niciodată, iar el ne arată acest lucru fără milă în dramele lui de familie. Îl admir pe Ibsen, dar nu pot spune că îl și iubesc. Ură există și la Strindberg, să spunem, dar acolo ura e normală, pentru că se leagă la un moment dat și de dragoste. La Ibsen însă nu e deloc dragoste, nici măcar o urmă. Trebuie să fii extrem de puternic ca scriitor ca să fii atât de consecvent în redarea imaginii distrugerii produse de viață, aș spune că trebuie să fii geniu pentru asta. Se apropie de un fel de dragoste mitologică. Așa văd eu lucrurile. Ce mi se pare stupid însă, este faptul că Ibsen este considerat feminist. Pur și simplu nu înțeleg cum e posibil așa ceva. Aici trebuie să-l citez pe James Joyce care a spus undeva: ”dacă Ibsen e feminist, atunci eu sunt episcop”. Ibsen nu era un scriitor cu mesaj, era un mare scriitor.
• Apropo de ură, sunt convinsă că știți că aveți destulă și în opera dvs., și aici se vede cum operează forțele distructive ale vieții. Împărtășiți această viziune cu Ibsen..
• Sunt convins că a fi un bun scriitor înseamnă să încerci să nu faci compromisuri. Așa încât eu unul nu mă gândesc niciodată atunci când scriu la mesajul pe care îl va transmite opera mea. Desigur, îmi dau seama că e multă forță distructivă și în opera mea, dar cred că este și destulă dragoste, și un fel de reconciliere. Și nu găsești deloc așa ceva la Ibsen.
• Să nu faci compromisuri nu e deloc simplu, iar în cazul dvs., cu toată faima pe care o aveți în lume, se poate spune că sunteți pe cale să deveniți propria statuie. Cum reușește cineva care are un asemenea succes să rămână credincios vocii sale de scriitor?
• Am scris primul meu roman la 20 de ani și în 1983 am fost publicat pentru prima dată. Am fost întotdeauna, mai mult sau mai puțin, un scriitor independent și așa vreau să rămân. A scrie nu e deloc accidental pentru mine, ci ține în mod profund de ceea ce sunt. E fascinant și pentru mine faptul că scrisul vine, în ceea ce mă privește, dintr-un loc total necunoscut. Într-un fel, nici nu sunt eu cel care scrie. Aș spune că e vorba despre trei persoane în cazul meu: Jon scriitorul e diferit de Jon persoana privată și de Jon persoana publică. Încerc să-i țin separați. A scrie este pentru mine un act foarte secret, care se întâmplă într-un mod special, mai ales când e vorba de teatru.
• Ați început prin a scrie ficțiune, ați scris și cărți pentru copii, apoi v-ați întors spre teatru. Ce a provocat acest traseu?
• Am scris înainte de toate poezie, dar am fost publicat mai întâi cu proză. Am scris și cărți pentru copii, fiind comisionat pentru asta. La vremea aceea nu-mi plăcea deloc teatrul. Cred că faptul că am ajuns să scriu pentru scenă a fost încă unul din acele ”accidente ale vieții”. Am fost rugat să scriu pentru teatrul din Bergen, unde locuiesc, și am refuzat de mai multe ori până când un prieten regizor a venit să lucreze la Bergen și m-a solicitat și el. Am acceptat, ca să fiu cinstit, pentru bani. Îmi amintesc că mi s-a spus că trebuie să scriu mai întâi un rezumat al piesei, dar cum mie asta mi se pare imposibil – e ca și cum ți s-ar cere un rezumat al unei viitoare piese muzicale – eu am scris toată piesa. Așa s-a născut prima mea piesă, ”Cineva are să vină” (piesă apărută în volumul cu același titul, în traducerea lui Carmen Vioreanu, editura Unitext, 2002, n.red.). Prima dată a fost foarte ciudat pentru mine să scriu așa – cu dialoguri, cu pauze…Dar, chiar dacă pe atunci nu-mi plăcea teatrul, mi-a plăcut să scriu așa. Am fost destul de sigur în timp ce o făceam că e vorba despre literatură de bună calitate, deși nu eram sigur dacă așa ceva poate fi pus în scenă. Acum această piesă este cea mai jucată piesă a mea, a fost montată în toată lume, mi-a lansat cariera în Franța după ce s-a jucat acolo, iar în această toamnă va fi montată prima dată la Shanghai.
• Cum a fost să vedeți prima dată ceea ce ați scris spus de actori pe scenă?
• A fost grozav! Prima mea piesă produsă a fost ”Nu ne vom despărți niciodată”, care e aproape un monolog. Actrița din rolul principal era foarte bună și a reușit să păstreze totul la o intensitate extremă, era foarte frumos. În plus, e o experiență foarte interesantă să împarți arta cu toți cei implicați în spectacol, asta mi-a plăcut. Se vorbește mult despre singurătatea scriitorului, ”singurătatea alergătorului de cursă lungă” și e adevăr în asta: mulți scriitori urăsc pur și simplu să-și vadă opera schimbată, chiar când e vorba despre detalii, așa că preferă să o scrie și să-i dea drumul în lume și să nu se mai intereseze îndeaproape de ea, dar mie mi-a făcut mare plăcere să văd piesa pe scenă și mi-a dat încredere.
• Și totuși, scrieți singur, nu sunteți genul de dramaturg care să lucreze un text împreună cu actorii, cu echipa, să-l schimbe pe parcursul repetițiilor…
• Da, asta e altceva. Să scriu împreună cu alții ar semăna cu a face sex în grup. Iar mie îmi place să fac sex cu o singură persoană. N-aș scrie niciodată împreună cu altcineva.
• Ați afirmat la un moment dat că pentru dvs. ”forma este conținutul”, puteți dezvolta ideea? Sunt scrierile dvs dincolo de genurile literare, așa cum le știm, pot fi ele numite într-adevăr teatru?
• Cred că e vorba de scris, pur și simplu. Răspund acum pentru scrisul meu în general, nu doar pentru teatru. Pentru mine, a scrie pentru teatru include și felul meu de a scrie proză și felul meu de a scrie poezie. Într-un fel e un amestec, un fel de roman postmodern, dar de fapt e literatură pur și simplu. Pentru mine, o piesă de teatru e foarte aproape de un poem. Mi se pare foarte adevărat ce a spus Lorca la un moment dat, anume că ”o piesă este un poem care se ridică în picioare”. Ce înseamnă scrisul pentru mine? Cu siguranță nu înseamnă să alcătuiesc rapoarte în stil realist de pe coasta de vest a Norvegiei. A scrie înseamnă actul de a asculta. Ce anume ascult? Asta nu știu. Dar a scrie egal a asculta. E ca și cum aș asculta ceva ce este scris deja, ascult și, la un moment dat, mă așez și scriu, ca o secretară. Sunt norocos dacă ceea ce scriu se poate pune în scenă. Adesea sunt întrebat dacă am scris o piesă sau alta având un actor anume în minte. Răspunsul este – niciodată. Rolurile din piesele mele nu au chip până când un actor sau altul nu le joacă, și atunci ei sunt cei care le dau o față, mișcările și nuanțele respective. Și cred că, cel puțin parțial, acesta este motivul pentru care piesele mele au succes peste tot în lume, în toate culturile, nu numai în Europa, ci și în Coreea, Iran, India, Japonia..
• Japonezii știu câte ceva despre tăceri..
• Da, despre tăceri, dar mai au și un fel de sfială care cred că se găsește și în scrierile mele. Și adaugă la asta și demnitate.
• E destul de clar că nu vă inspirați din realitatea imediată, dar se întâmplă totuși ca oameni pe care îi cunoașteți să vă vină în minte, ca tipologii sau tipuri de relații, atunci când scrieți sau vine totul din imaginație?
• Singurul lucru de care sunt complet sigur este că nu-mi place realitatea așa cum este ea. În Norvegia, se scriu romane despre mama, despre tata, și despre veri atunci când autorul nu are frați sau surori. Eu nu folosesc niciodată propriile experiențe sau, dacă scriu despre ceva ce am trăit, atunci cu siguranță e ceva ce ai trăit și tu și mulți alți oameni. Eu sunt un om foarte discret, țin la viața mea privată și nici nu cred că realitatea așa cum este are o calitate literară. Nu sunt un scriitor realist, ci mai degrabă unul mitic.
  • În afară de scris, se aude și altfel vocea dvs în societatea norvegiană? Vă implicați vreodată în dezbateri publice, cu caracter politic sau social?
  • Foarte puțin. Dacă e să o fac, nu vorbesc ca scriitor, ci ca simplu cetățean. În Norvegia avem, crezi sau nu, un foarte puternic model marxist. Am avut de-a face cu doctrina realist socialist și am fost fascinat de propagandă câțiva ani buni, dar apoi am realizat completa stupiditate a acestui model și de atunci m-am ținut deoparte, nu m-am mai implicat în politică. Sunt un fel de anarhist, dacă trebuie să-mi spui într-un fel. Când apar presiuni de acest fel și sunt căutat pentru reacții, închid telefonul sau nu răspund decât la numerele pe care le cunosc. Aici avem această tradiție a figurilor publice implicate, o tradiție venind de la Bjornstjerne Bjornson (scriitor și dramaturg, i-a urmat lui Ibsen la conducerea teatrului din Bergen, n. red.) căruia îi plăcea foarte mult să țină discursuri publice, era ca un fel de arhanghel al lui Gabriel, iar modelul lui e urmat de o linie întreagă de scriitori care fac la fel. Nu e de mine, eu sunt contrariul acestui model, sunt doar un poet.
  • Dacă ați putea alege, ce fel de regizor vi s-ar părea ideal pentru piesele dvs?
  • Prefer regizorii foarte puternici, care au un limbaj personal, cum e Claude Vichy, de exemplu, care a semnat prima producție franceză cu o piesă a mea. Poate să pară straniu: sunt eu însumi un scriitor puternic, dar prefer regizorii de forță, cu cât mai multă forță au ei, cu atât iese mai bună producția.  Am fost norocos să fiu montat de unii dintre cei mai buni regizori europeni.
  • E foarte interesant faptul că am văzut spectacole cu piesele dvs foarte diferite, deși nu erau operate tăieturi în text. Era un semn că materialul dramaturgic cu care lucraseră regizorii era unul foarte versatil.
• În Norvegia există o comparație care îmi place foarte mult: piesele mele sunt comparate cu versurile muzicale bune – poți să le cânți pe rock, pe jazz, pe disco, nu contează. Tot au șansa de a deveni hituri, atâta vreme cât cântecul există. Îmi place asta. Dar observația are de-a face și cu sistemul pieselor mele, cu precizia scrisului meu. E foarte greu să schimbi ceva într-o piesă de-a mea, e un fel de sistem închis. Marii regizori nici nu încearcă să facă asta vreodată, ei contribuie în alt fel, la crearea atmosferei, la reglarea pauzelor și a tăcerilor, toate astea fac spectacolele să nu semene unul cu altul, dar ei nu schimbă nimic în text. Numai regizorii mediocri fac asemenea schimbări.
  •  Care e parte preferată a dramaturgului Jon Fosse în procesul teatral?
  • Nu sunt o persoană foarte sociabilă. Pot să stau într-un teatru o zi sau două dar după aceea trebuie să fug. Cel mai bine pentru mine e să asist la o repetiție destul de avansată, să apar și să fac câteva observații, dacă văd că e ceva ce mai poate fi îmbunătățit.
  • Călătoriți mult în jurul lumii și vă vedeți spectacolele în multe limbi, ce fel de experiență este aceasta?
  • Privirea mea din interior îmi spune că totul are de-a face cu calitatea, nu cu naționalitatea, nici cu limbajul, nu cu Estul sau Vestul. În cazul meu e vorba de calitatea înțelegerii scrisului meu. Piesele mele pot fi jucate pe mai multe niveluri, dar când sunt atinse și înțelese toate nivelurile, atunci se întâmplă un lucru nemaipomenit. Anul acesta, de exemplu, merg la Paris să văd spectacolul lui Patrice Chereau cu piesa mea Toamna. Vis și apoi în China. Sunt curios și uneori am așteptări foarte mari. Sunt destul de sigur de calitatea scrierilor mele, dar încă mă simt nesigur înainte de premiere fiindcă totul are de-a face cu sistemul. Mă întreb dacă sistemul funcționează. Pentru mine, ca scriitor, aceasta ar fi ratarea, dacă sistemul nu ar funcționa, altfel spus, dacă muzica nu s-ar auzi așa cum trebuie. Nu trebuie să fie perfectă la nivel intelectual, dar e nevoie de perfecțiune la nivel muzical. Pentru mine, teatrul e un mod de a înțelege prin și cu emoții. E o reflecție ce trece dincolo de naționalitate și de limbi, activând mulți alți stimuli…
  • În toți acești ani în care ați avut foarte multe succese, ați ajuns să iubiți teatrul care nu vă plăcea la început?
  • O, da! Atunci când funcționează poate fi mult mai intens și copleșitor decât orice altă artă, dar uneori trebuie să aștepți atât de mult ca să găsești asta și să nu-ți pierzi speranța. Poate că asta mi s-a întâmplat mie la început – am văzut prea mult teatru prost și am crezut că nu-mi place teatrul. De-atunci am învățat și știu ce-mi place la teatru: acele rare momente de înțelegere împărtășită, atât de dificil de descris în cuvinte. Dacă e să pledez pentru scrisul pentru teatru, aș spune că vreau să scriu astfel încât aceste momente să fie cât mai multe.
  • Dacă ați putea schimba ceva în lumea de azi, ce ați vrea să schimbați? Ce vă face nefericit în lumea de azi, așa cum este ea?
  • În sens general, toată stupiditatea din lume. Fiindcă stupiditatea și răutate fac atât de mult rău. Legat de teatru, ceea ce îmi displace în continuare este faptul că în mai toate societățile teatrul este văzut ca o obișnuință, ca un ritual social. Există această categorie de oameni care merg la teatru fără să știe de ce, fără să caute ceva anume, așa-numita burghezie, acele doamne în vârstă foarte drăguțe. Dar trebuie să acceptăm acest fapt, fiindcă dacă n-ar fi ele, sălile de teatru ar avea câțiva oameni în ele.
  • Cum primiți reacțiile publicului, feedback-ul, atât din partea spectatorilor obișnuiți, cât și din partea criticilor de teatru?
  • Ca foarte mulți artiști, sunt foarte sensibil la feedback, urmăresc mișcările publicului și starea lui de spirit. Pot să le citesc reacțiile la spectacol. Publicul are dreptate aproape întotdeauna, ceva nu e în regulă dacă ei sunt plictisiți. Sunt de acord cu Harold Pinter care spunea că urăște tușitul, așa mi se întâmplă și mie. Tușitul e felul spectatorului de a-și exprima sentimentele, e cronica lui de spectacol. Cât despre critici, reacțiile lor au fost foarte diferite în timp, de la cei care înțeleg scrisul meu și îl laudă, la cei care nu-l înțeleg sau îl detestă. Dar cred că asta are de-a face și cu muzicalitatea textului, unii oameni au ureche muzicală, alții pur și simplu nu au.
  • S-a spus de către critici că stilul de joc al actorilor din Norvegia s-a schimbat în ultimii ani și sub influența textelor dvs., că a devenit mai minimalist. Cum credeți că s-a întâmplat asta?
  • Da, e adevărat, mai ales pentru că erau antrenați în sistemul psihologico-realist. Nu e ușor pentru astfel de actori să joace textele mele, pentru că ei nu sunt liberi, lucrează într-un sistem precis, dar în același timp sistemul le dă o direcție și pot deveni liberi înăuntrul lui. Actorii norvegieni sunt totuși actori buni, nu asta e problema teatrului norvegian, problema este că nu avem destui regizori buni. Uneori detest să văd un regizor care se comportă ca un scriitor prost, încercând să re-aranjeze textul numai pentru a spune altceva cu aceleași cuvinte și scene, dar îmi plac, în schimb, regizorii puternici, sunt un adept al teatrului de regie. Însă nu vreau să regizez eu însumi, așa cum face prietenul și competitorul meu direct, Lars Noren sau alți dramaturgi europeni, e prea mult zgomot în teatru, prea mulți oameni. Eu vreau să stau deoparte și să-mi trăiesc viața mea liniștită.

        (Interviu realizat la Bergen cu sprijinul logistic și financiar al Ambasadei    Norvegiei la București)

Photo credits: Helge Hansen